Flux noutăţi
AnunţuriEnglishInternaţionalJURIDICE.ro
Print Friendly, PDF & Email

Așteptare zadarnică (Panciatantra)

11.11.2018 | Ana Maria ANTONOVICI
Abonare newsletter
Ana-Maria Antonovici

Ana-Maria Antonovici

« povestea anterioară

Într-un loc se afla o dată un taur mare, care se chema Corn-ascuțit. Acesta, fiind din cale afară de neastâmpărat, își părăsi turmă și începu să își ducă viața prin pădure, răscolind cu coarnele malurile râului și păscând în voie iarba verde ca smaraldul*. Acum în pădurea aceea locuia un șacal, cu numele Pofticiosul. Odată acesta stătea tolănit în voie pe malul acelui râu, împreună cu femeia sa. Tocmai atunci Corn-ascuțit se cobora pe malul nisipos ca să bea apă. Văzând cum îi atârnă boașele, femeia șacalului zise:
– Ia te uită, bărbate, la cele două bucăți de carne ale taurului, cum atârnă. Au să cadă în dată sau cel mult în câteva ceasuri. De aceea trebuie să ții de el! Șacalul răspunse:
– Draga mea, nu se știe dacă vor cădeasau nu. De ce-mi dai o muncă zadarnică? Dacă rămân pe loc, voi mânca împreună cu tine guzganii care vin să bea apă, pentru că aceasta le e drumul. Dacă însă te las singură și mă duc după taur, are să vină altul și are să ocupe locul. Deci nu-i bine să fac asta. Doar se spune:
– Cine lasă cele singure și umblă după cele nesigure, aceluia i se duc și cele sigure și cele nesigure. (137)

Femeia șacalului zise:
– Ești un netrebnic; te mulțumești cu ce capeți. Doar se spune:
Ușor se umple un biet pârâiaș; ușor se umplu și mâinile întinse rugător** ale unui șoarece; ușor se mulțumește un om de nimic; măcar cât de puțin, tot îi ajunge. (138)

De aceea omul trebuie să fie totdeauna harnic.
Doar se spune:
Acolo unde-i hărnicie și hotărâre de-a începe, unde lenea-i înfrântă, unde înțelepciunea se unește cu puterea, acolo e sigur că și norocul e statornic. (139)

De aceea omul să nu înceteze de-a se sili, gândindu-se: ”așa mi-i soarta”; fără silință nu se face ulei din sesam. (140)

De asemenea:
Omul prost, care se mulțumește cu puțin, e părăsit și de puținul noroc ce i-a fost dat să aibă. (141)

Iar când spui: ”Acestea poate au să cadă, poate nu”, nici asta nu se potrivește. Doar se spune:
Cei hotărâți sunt vrednici de laudă. Nu situația înaltă este aceea de care se poate folosi cineva. Cine-i oare bietul cuc, căruia însuși Indra îi aduce apă?* (142)

Afară de asta, eu sunt sătulă de carne de guzgan. Și bucățile cele de carne par gata să cadă. De aceea trebuie cu orice chip să faci așa cum ți-am spus! Auzind aceasta, șacalul părăsi locul unde prindea guzgani și se luă după Corn-ascuțit. Bine a zis cine a zis:
Omul este stăpân pe faptele sale atâta timp cât nu e pironit cu forța de vorbele străpungătoare ca niște suliți ale nevestei sale. (143)

Îmboldit de vorbele femeii, omul crede că-i cu putință ceea ce nu se poate, că-i ușor de ajuns la ceea ce nu se poate ajunge, că se poate mânca ceea ce nu e de mâncat. (144)

Astfel cutreieră el mult timp împreună cu femeia sa pe urmele aceluia. Dar nici că se desprinseră bucățile de carne. Atunci lehămetisit, după cincisprezece ani de zile, șacalul zise către femeia sa:
Slabe sau bine prinse, or cădea sau n-or cădea, draga mea, sunt cincisprezece ani de când le tot privesc. (145)

Și nici de-acum înainte n-au să cadă. Mai bine să ne-ntoarcem la locul nostru. De aceea eu spun:
Slabe sau bine prinse, or cădea sau n-or cădea, draga mea, sunt cincisprezece ani de când le tot privesc. (146)

Necunoscutul zise:
– Dacă-i așa întoarce-te din nou la Chiabuieni. Acolo locuiesc doi negustori: unul are avere ascunsă, celălalt avere folosită. După ce vei cunoaște condiția fiecăruia, vei cere, după alegere, una sau alta. Dacă-ți trebuie avere nefolosită, te voi face și pe tine cu avere ascunsă. Dacă însă vrei avere de dat și de folosit, îți voi da avere folosită. Zicând așa, se făcu nevăzut. Somilaka, plin de mirare, se înapoie în orașul Chiabureni. Abia înspre seară ajunse obosit în oraș și întrebă de casa celui cu avere ascunsă. Cu multă greutate o află și intră acolo tocmai când apunea soarele. Atunci cel cu avere ascunsă împreună cu nevasta și cu copiii săi îl ocărâră și abia îl lăsară să intre în casă și să se așeze. La masă îi dădură și lui ceva de mâncare, însă fără nici un pic de considerație. După ce mâncă, pe când stătea culcat privind în întuneric, văzu pe cei doi oameni cum se sfătuiau între ei. Unul zicea:
– Ziditorule, de ce ai hotărât pentru acesta cu avere ascunsă o cheltuială mai mare decât se cuvine? Căci i-a dat să mănânce și lui Somilaka. N-ai făcut bine! Celălalt răspunse:
– Destinule, nu e vina mea aici. Eu trbuie să dau omului putinăa de-a dobândi. Sfârșitul însă atârnă de tine. Apoi, când se sculă, într0o clipă cel cu avere ascunsă se îmbolnăvi, fiind apucat de vărsături și pântecăraie. Din această pricină trebuie a doua zi să posteacă. Dimineața, Somilaka plecă de acoșo și se duse la casa celui cu avere folosită. Acesta îl primi frumos, sculându-se înaintea lui, și-l cinsti ospătându-l și dăruindu-i haine. Apoi Somilaka se culcă într-un pat bun și adormi. Noaptea, când deschise ochii, văzu cum se sfătuiau ei aceiași doi necunoscuți. Unul din ei spunea:
– Ziditorule, acesta a făcut mari cheltuieli găzduindu-l pe Somilaka. Spune-mi, cum va putea să le plătească? El a luat totul pe datorie din prăvălia negustorului. Celălalt răspunse:
– Destinule, aceasta-i treaba mea. Sfârșitul însă atârnă de tine. A doua zi dimineața veni un slujitor al regelui cu o sumă de bani dăruită de rege celui cu avere folosită. Văzând aceasta, Somilaka se gândi: ”Deși fără avere, totuși e mai bine de cel cu avere folosită decât cel cu avere ascunsă. Doar se spune:
Folosul Vedelor e jertfa focului, folosul învățăturii sfinte este purtarea bună, folosul soției este plăcerea și copiii, folosul averii este dăruirea și folosința ei. (147)

De aceea doresc ca destinul să-mi dea avere de dat și de folosit. Nu-mi trebuie avere ascunsă.” Și Somilaka avu parte de avere folosită. Iată de ce eu spun:
Cine câștigă avere, nu dobândește totdeauna și folosința ei. Așa s-a întâmplat cu prostul de Somilaka, atunci când a ajuns în pădurea cea mare. (148)

De aceea, dragă Aurică, înțelegând aceste lucruri, nu trebuie să-ți faci inima rea dinspre partea averii. De altfel chiar și averea pe care o are cineva trebuie socotita ca și cum n-ar avea-o, dacă nu se folosește de ea. Doar se spune:
Dacă oamenii sunt bogați prin aceea că au bani îngropați în casă, de ce n-am fi și noi bogați tot cu banii aceia? (149)

De asemenea:
Dărnicia păstrează averea agonisită ca șanțul de scurgere apele îngrămădite în albia unui lac. (150)

Tot astfel:
Dăruirea, folosință și pierderea sunt cele trei stări ale bogăției; cine nici nu dă nici nu se folosește, aceluia îi rămâne starea a treia. (151)

Înțelegând aceasta, cel cu judecată nu trebuie să strângă avere ca să stea degeaba, pentru că aceasta va fi spre mâhnirea lui. Doar se spune:
Fericirea celor cu sufletul calm, care au gustat din plin din ambrozia mulțumirii, de unde s-o aibă cei lacomi de avere, care aleargă de colo până colo? (152)

Cea mai mare fericire este a acelora care sorb mulțumirea ca pe-un nectar; pe când cei nemulțumiți suferă necontenit. (153)

Când mintea-i înfrânată, toate simțurile sunt înfrânate; după cum când soarele e acoperit de nori și razele îi sunt acoperite. (154)

Mari profeți eliberați de patimi au numit înlăturarea dorinței ”bunăstare”*. Dorința nu încetează prin bogății, după cum nici setea nu se potolește prin adorarea focului. (155)

Muritorii vorbesc de rău și despre ceea ce nu merită să fie vorbit de rău, și laudă în gura mare și ceea ce nu trebuie să fie lăudat. Ce nu fac ei pentru bani? (156)

Pe lumea aceasta avere nu aduce noroc nici chiar aceluia care o are în vederea faptelor bune. E mult mai bine să nu fie atins cineva de noroi, decât să se spele de el. (157)

Nu este vreo comoară egală cu dărnicia; nu-i alt dușman mai mare pe pământ decât lăcomia; nu se află podoabă la fel ca un caracter ales; nu există bogăție egală cu mulțumirea. (158)

Cât despre aceea că cel mai trist aspect al sărăciei ar fi lipsa de considerație-Silva, cu toate că n-are decât un tort bătrân*, este totuși stăpânitorul suprem. (159)

Înțelegând aceasta, dragul meu, trebuie să fii mulțumit! Auzind vorbele lui Încetinel, corbul grăi:
– Prietene, trebuie să te hotărăști să faci așa după cum spune Încetinel. Bine se zice:
O, rege, ușor se găsesc oameni care să vorbească totdeauna lucruri plăcute; însă greu se găsește cineva care să spună un lucru neplăcut, dar folositor, sau cineva care să-l asculte. (160)

Cei care spun pe lumea aceasta lucruri neplăcute dar folositoare,aceia sunt numiți prieteni adevărați; ceilalți nu poartă decât numele de prieten. (161)

Pe când vorbeau astfel, o gazelă cu numele Tărcata, speriată de vânători, intră în lac. Văzând-o cum sosește în goană, Aripă-ușoară se sui într-un copac. Aurică se furișă într-un desiș de trestii; iar Încetinel intră în apă. Când Aripă-ușoară văzut că-i o gazelă, zise către Încetinel:
– Vino, vino, dragă Încetinel, asta-i o gazelă, care chinuită de sete a venit aici și a intrat în lac. De la ea provine acest zgomot, nu de la oameni. Auzind aceasta, Încetinel zise cu prudență**:
– Aripă-ușoară, gazela aceasta, după cât se vede, gâfâie tare și se uită în toate părțile cu ochii neliniștiți; deci ea nu-i însetată, ci desigur speriată de vânători. De aceea vezi dacă aceștia sosesc pe urma ei sau nu. Doar se spune:
Omul speriat gâfâie mai mult și des și se uită în toate părțile; nu-și găsește liniștea cu nici un chip. (162)

Auzind aceasta, Tărcata zise:
– Hei, Încetinel, ai înțeles bine pricina spaimei mele. Cu mare greutate am scăpat de săgețile vânătorilor și am venit aici. Turma mea trebuie să fi fost ucisă de vânători. Am venit să-ți cer adăpost; arată-mi un locul unde să nu poată ajunge vânătorii. Auzind aceasta, Încetinel zise:
-Tărcato, ascultă învățătura științei purtării:
Două mijloace se spune că se întrebuințează pe lumea aceasta la vederea dușmanului: unul stă în mișcarea mâinilor, celălalt în iuțeala picioarelor. (163)

De aceea intră iute în pădurea asta deasă, până nu sosesc dintr-o clipă într-alta ticăloșii cei de vânători. Între acestea Aripă-ușoară se întoarse îndată îndărăt și zise:
– Încetinel, vânătorii s-au îndreptat spre casele lor, ducând cu ei carne multă. De aceea poți să ieși din apă fără nicio teamă! Apoi tuspatru legară prietenie între ei și-și petreceau amiezile neturburați în preajma lacului, desfătându-se, la umbra copacului, cu povestiri și cugetări frumoase*. (164)

De asemenea:
Cine nu prinde ceea ce s-a spus o singură dată sau cine n-o spune și el la rândul său, cine nu are un mic tezaur de vorbe de spirit și de povestiri frumoase – ce farmec mai are conversația aceluia? (165)

Într-o zi, gazela nu veni la vremea când obișnuiau să stea de vorbă. Atunci ceilalți începură să vorbească îngrijorați între ei:
– Oare de ce nu vine azi prietena noastră? Poate c-a fost omorâtă de un leu sau de vreun alt animal sau de vânători; sau poate a căzut în foc sau în vreo groapă, atrasă de pofta ierbii fragede. Bine se spune că:
Chiar când cineva e-n grădina casei sale, cei cărora li-i drag sunt îngrijorați, închipuindu-și că i s-ar putea întâmpla vreun rău; cu atât mai vârtos când el se află în mijlocul unei păduri înfricoșătoare și pline de primejdii. (166)

Atunci Încetinel vorbi către corb:
– Aripă-ușoară, eu și cu Aurică nu suntem în stare s-o căutăm,din pricina încetinelii cu care mergem. De aceea du-te tu și caut-o prin pădure; poate s-o zărești undeva în viață. Auzind aceasta, Aripă-ușoară nu merse tocmai departe și văzut pe Tărcata prinsă în laț pe malul unui lac. Când o văzu, îi zise plin de mâhnire:
– Ce-i asta, draga mea? Văzându-l pe corb, Tărcata se întristă și mai tare.
Și cu drept cuvânt.
De obicei durerea muritorilor, chiar după ce s-a micșorat sau a dispărut, se reaprinde din nou și mai tare la vederea celor scumpi. (167)

După ce i se opriră lacrimile, Tărcata zise către Aripă-ușoară:
– Prietene, de-acum mi s-a apropiat moartea. Noroc că mi-a fost dat să te mai văd o dată.
Doar se spune:
Dacă poți să-ți vezi prietenul, atunci când viața ți-i în primejdie de moarte, aceasta-i o mângâiere pentru amândoi, fie că mai trăiești după aceea, fie că mori. (168)

Iartă-mă dacă te-am jignit vreodată în convorbirile noastre pline de cugetări înțelepte. Aceasta s-o spui în numele meu și lui Aurică și lui Încetinel:
Tot ce-am vorbit nelalocul său,cu știință sau din neștiință, să-mi ierte acum amândoi cu bunătate. (169)

Auzind aceasta, Aripă-ușoară zise:
– Draga mea, nu trebuie să te temi, când ne ai pe noi ca prieteni.
Mă duc să-l iau pe Aurică și mă-ntorc îndată. Oamenii aleși nu-și pierd cumpătul în nenorocire.
Doar se spune:
Cel care nu se veselește la izbândă, cel care nu e abătut în restriște, cel care nu se teme în luptă-rar naște o mamă un astfel de copil, menit să fie o podoabă a celor trei lumi. (170)

După ce spuse aceste cuvinte, îmbrățișând-o pe Tărcata, Aripă-ușoară se duse unde stăteau Aurică și Încetinel și le povesti cum a căzut Tărcata în cursă. Apoi luă în spate pe Aurică și plecă din nou cu grăbire, hotărât s-o libereze pe Tărcata din laț. Acesteia, când îl văzu pe șoarece, îi veni puțin inima la loc și zise:
Cei înțelepți să-și facă prieteni sinceri, ca să îndepărteze nenorocirile. Nu trece cu bine peste nenorocire cel care-i lipsit de prieteni pe lumea aceasta. (171)

Aurică zise:
– Prietenă, după cât se vede, tu ești o bună cunoscătoare a științei care ne învață cum să ne purtăm. Cum de-ai căzut dar în capcană?Aceea răspunse:
– Nu e timpul de vorbit acum. Mai bine roade-mi iute lațul de la picior, până nu vine ticălosul cel de vânător! Auzind aceasta, Aurică zise râzând:
– De ce te mai temi de vânător, când sunt eu aici? Apoi de aceea am căpătat un mare dezgust pentru învățătură, dacă până și una ca tine, care cunoaște știința purtării, ajunge într-un asemenea hal. Iată de ce te întreb. Gazela răspunse:
– Și mintea poate fi lovită de destin. Doar se spune:
Când sunt prinși în mrejele morții și când mintea le e lovită de destin, atunci și judecata celor cu suflet mare începe să meargă strâmb. (172)

Ghirlanda de litere pusă pe fruntea lor de către destin n-o pot șterge prin puterea lor nici cei mai învățați*. (173)

Pe când cei doi vorbeau astfel, Încetinel, cu inima chinuită de nenorocirea prietenei sale, se apropia încet-încet de locul unde stăteau. Când o văzu, Aripă-ușoară zise către Aurică:
– Ah, ce întâmplare nenorocită! Aurică întrebă:
– Nu cumva se apropie vânătorul? Aripă-ușoară răspunse:
– Nu e vorba acum de vânător. Iată, vine Încetinel. Am făcut o imprudență, căci din pricina ei avem să ne găsim și noi pieirea, în caz că vine blestematul cel de vânător. De aceea eu am să mă înalț în văzduh; tu te vei furișa între o gaură; iar Tărcata va porni iute în altă parte. Cât despre această broască țestoasă, sunt tare îngrijat, căci ce-o să se facă ea pe uscat? Între acestea sosi și Încetinel. Aurică zise:
– Rău ai făcut c-ai venit aici. Întoarce-te iute, până nu sosește vânătorul!
– Dragul meu, ce era să fac? zise Încetinel. Nu puteam să stau acolo și să îndur arsura de foc ce-mi pricinuia nenorocirea prietenei mele. De aceea am venit aici. Bine se spune:
Cine ar putea să sufere despărțirea de o ființă iubită sau pierderea averii, dacă n-ar avea alături pe un prieten, care să-i fie asemenea unei minunate buruieni de leac? (174)

Nu isprăvi bine de vorbit și sosi și vânătorul cu arcul întins până la ureche. Cum îl văzu, într-o clipă șoarecele roase lanțul gazelei. Atunci Tărcata o lua îndată la fugă, uităndu-se mereu în urmă; Aripă-ușoară se sui într-un copac; iar Aurică intră într-o gaură din apropiere. Atunci vânătorul, dezamăgit din pricina plecării gazelei și a trudei sale zadarnice, zări pe Încetișor cum înainta încet-încet pe uscat. Și se gândi: ” Cu toate că soarta mi-a luat gazela, în schimb mi-a ieșit înainte această broască țestoasă, ca să am ce mânca. Carnea ei va fi azi o mâncare gustoasă pentru mine și ai mei.” Gândindu-se așa, o învăli în niște ierburi, o ridică u arcul și punând-o pe umăr porni spre casă. Între acestea Aurică, văzând-o cum e dusă, începu să se bocească plin de durere:
– Ah, ce nenorocire mi s-a întâmplat, ce nenorocire!
Nici n-am ajuns bine la capătul unei supărări, ca la țărmul unui ocean, că dă peste mine alta. În restriște se înmulțesc nenorocirile. (175)

Dacă destinul a făcut să-mi pierd averea, de ce mi-a răpit și prietena, care pentru mine era ca odihna pentru drumețul obosit? A doua prietenă la fel ca Încetinel n-am să mai am. Doar se spune:
Cel mai mare câștig în restriște, destăinuirea și liberarea din nenorocire: acestea sunt cele trei foloase ale prieteniei. (176)

Așadar, n-am să mai am altă prietenă după ea. Ah, de ce revarsă destinul fără încetare nenorociri asupra mea, ca niște săgeți? Mai întâi mi-am pierdut averea, după aceea supușii, apoi mi-am părăsit patria și-n cele din urmă am fost despărțit de prietena mea. Aceasta-i legea vieții tuturor ființelor.
Doar se spune:
În corp sunt îngrămădite primejdii, din fericire izvorăște nefericirea, după întovărășire vine despărțirea, tot ce se naște piere. (177)

Tot astfel:
Loviturile cad neîncetat asupra celui rănit. Când averea e sleită, atunci crește și arsura stomacului*. În nenorocire răsar dușmaniile. În restriște se înmulțesc nenorocirile. (178)

Ah, bine a spus cineva:
Ocrotitor la vreme de primejdie, vas al iubirii și al încrederii-de cine oare a fost creată această perlă, numită amic în două silabe? (179)

Între acestea sosiră acolo și Tărcata și Aripi-ușoară, scoțând strigăte deznădăjduite. Atunci Aurică zise:
– La ce aceste bocete zadarnice? Mai bine să ne chibzui cum să scăpăm pe Încetinel, cât timp nu dispare din ochii noștri. Doar se spune:
Cine numai se vaietă ca un prost, când dă peste el o nenorocire, acela nu face decât să sporească jalea, dar n-o înlătură. (180)

Cei învățați în ale științei purtării spun că singurul leac al nenorocirii este încercarea de-a o curma și lepădarea desperării. (181)

De asemenea:
Cea mai bună chibzuință este aceea care are în vedere redobândirea averii pierdute, dobândirea celei viitoare și liberarea celui căzut într-o nenorocire. (182)

Auzind aceasta, corbul zise:
– Dacă-i așa, atunci faceți ce vă spun: Tărcata să apuce același drum ca și vânătorul și când va ajunge la un lac, să cadă nemișcată pe mal. Eu mă voi sui pe capul ei și cu lovituri ușoare de cioc o voi ciocăni, pentru ca vânătorul, văzînd loviturile mele de cioc, s-o creadă moartă și, lăsând la pământ pe Încetinel, să alerge după gazelă. În acest timp tu îi vei rupe în bucăți legăturile de iarbă, pentru ca Încetinel să poată intra iute în lac.
Tărcata zise:
– Planul tău este bun. Fără îndoială că Încetinel poate fi socotit ca și scăpat. Doar se spune:
Cel dintâi dintre toți muritorii știe înțeleptul, și nimeni altul, dacă sforțarea voinței prevestește izbândă sau neizbândă. (183)

Să facem întocmai! Zis și făcut. Vânătorul zării pe Tărcata pe țărmul unui lac, la marginea drumului, cu corbul pe ea. Când o văzu, se gândi cu bucurie:
” De bună seamă că biata gazelă, din cauza durerilor pricinuite de laț, după ce l-a rupt, s-a târât cum a putut cu rămășița de viață ce mai avea și, intrând înăuntrul pădurii, a murit.
Broasca aceasta țestoasă se află în puterea mea, că ce bine legată. Să iau dar gazela.” Luând această hotărâre, puse broasca țestoasă jos și alergă la gazelă. În aceeași clipă Aurică roase cu dinții lui tăioși ca diamantul legăturile de iarbă ale lui Încetinel, care ieși din ele și intră în lac. La rândul ei Tărcata, înainte de-a ajunge vânătorul la ea, dispăru îndată împreună cu corbul. Rușinat și dezamăgit vânătorul se întoarse; dar când se uită mai bine, ia broasca țestoasă de unde nu-i. Atunci se așează la pământ și răcită în gând această strofă:
– Vânatul acesta mare, cu toate că mi-a căzut în cursă, mi-a fost răpit de tine. Broasca țestoasă pe care am găsit-o, a dispărut și ea, desigur că tot prin voința ta. Lihnit de foame cutreier prin pădurea aceasta, departe de nevastă și de copii. O, moarte, fă ceea ce n-ai făcut încă, stăpână; sunt gata. (184)

Astfel se tângui el în fel și chip și se duce acasă. După ce pleacă acela, se adunară cu toții, corbul, broasca țestoasă, gazela și șoarecele și plini de bucurie se îmbrățișară, părându-le ca și cum s-ar fi născut din nou. Apoi se îndreptară spre lac, unde-și petrecură restul zilelor în mare fericire, desfătându-se în convorbiri pline de cugetări frumoase. Cunoscând aceasta, cel ce are judecată să caute să-și facă prieteni; iar după aceea să se poarte cu ei sincer.
Doar se spune:
Cine-și face prieteni și nu se poartă strâmb față de ei, acela niciodată nu suferă durerea umilinței. (185)

Aici se sfârșește această a doua carte, numită Dobândirea prietenilor.

Adaptare Legal Style: Ana-Maria Antonovici
Intern SSJ

* Panciatantra (Cele cinci cărți ale înțeleciunii) este un text remarcabil și bogat în reguli discutabile.

« povestea anterioară

Abonare newsletter

JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week