Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Criticați opera, nu persoana. Interdicția magistraților de a defăima celelalte puteri. Libertatea de exprimare vs. obligaţia de rezervă
12.11.2018 | Veronica SÎRBU

Veronica Sîrbu

Veronica Sîrbu

“Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana”, spunea Mihail Kogălniceanu în Dacia Literară la mijlocul secolului al XIX-lea, încercând să insufle un spirit critic în cetățenii de la acea vreme, prezentând conceptul de critică obiectivă.

Comentariul lui Kogălniceanu îşi găseşte aplicare şi în zilele noastre, de la modul în care se desfăşoară (sau ar trebui să se desfăşoare) o dezbatere publică până la modul în care discutăm cu cei apropiaţi, indiferent de subiect.

În prezent, acest concept există sub forma argumentării temeinice a ideilor prezentate într-o discuție, la pol opus față de atacul la persoană, considerat a fi ultima redută a persoanelor fără argumente, de natură – într-o societate cu valori bine înrădăcinate – să discrediteze mai mult emitentul atacului decât destinatarul.

În noul Statut al judecătorilor și procurorilor [1] a fost introdus alineatul 3 la articolul 9: “judecătorii și procurorii sunt obligați ca, în exercitarea atribuțiilor, să se abțină de la manifestarea sau exprimarea defăimătoare, în orice mod, la adresa celorlalte puteri ale statului – legislativă şi executivă”.

Au avut loc ample discuţii publice referitoare la această restricţie, dacă este cu adevărat o limită a libertăţii de exprimare a magistraţilor, dacă se referă la orice fel de comentariu sau doar la posibile atacuri la adresa unor reprezentanţi politici.

Deşi acum, la mai puţin de o lună de la intrarea în vigoare, au fost discuţii în Parlament pentru a fi abrogat acest alineat 3, este important a cunoaşte exact limitele de aplicare şi de interpretare a acestei aparente noi restricţii aduse libertăţii de exprimare, indiferent de alte intervenţii viitoare asupra legii.

La o primă vedere, faţă de definiția din dicționar și de obligația generală a fiecărei persoane de a nu defăima pe o alta, reglementarea poate părea superfluă, deoarece – conform DEX – defăimarea evocă ideea de dispreț, umilire, înjosire, bârfă, calomnie, stigmatizare, ponegrire și ocară [2]. Unui magistrat, ca oricărui alt cetăţean, îi este interzisă umilirea şi înjosirea altei persoane fizice sau juridice, fie aceasta instituţie publică; de aceea, poate fi uşor îmbrăţişat argumentul că o asemenea reglementare este inutilă din punct de vedere legislativ şi practic.

Argumentul inutilităţii a fost exprimat inclusiv de Comisia de la Veneţia prin Avizul nr. 924/13.07.2018, recomandând ferm în finalul acestuia eliminarea restricţiilor nou introduse: “Noua obligație impusă judecătorilor și procurorilor români pare nenecesară în cel mai bun caz și periculoasă în cel mai rău caz. Este evident că judecătorii nu ar trebui să facă afirmații defăimătoare cu privire la nicio persoană, nu numai cu privire la puterile statului. A face această precizare prin lege pare inutil[3].

Însă, întrucât se impune a interpreta normele legale în sensul în care acestea să se aplice, iar nu în sensul în care nu se pot aplica [4], propun citirea acestui alineat 3 în cheia în care este o oglindă – şi nimic mai mult – a dispoziției ce interzice magistraților să-și exprime convingerile politice; alineatul 2 al aceluiași articol 9 prevede că ”judecătorii și procurorii sunt obligați ca în exercitarea atribuțiilor să se abțină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice” [5].

Prin urmare, noul alineat întărește și particularizează restricția magistraților de a-și exprima convingerile politice, fie și prin dezaprobarea altor convingeri. Cu alte cuvinte, dacă alineatul 2 interzice aprecierea unui anumit partid politic, alineatul 3 interzice admonestarea unor facțiuni politice, ai căror reprezentanţi îşi desfăşoară activitatea în puterea legislativă sau executivă.

Singura cheie în care acest articol poate fi interpretat este doar ca fiind o formă suplimentară de protecţie a magistraţilor, prin detalierea constrângerilor acestora de exprimare.

Sub nicio formă această interdicție de defăimare nu ar putea fi interpretată în sensul interzicerii oricăror comentarii la adresa măsurilor adoptate de Parlament sau Guvern, cu atât mai puțin că în domeniul justiției magistrații sunt direct implicați și vizați, ca toți cetățenii României, de altfel.

Sub nicio formă nu s-ar putea pune egal între “defăimare” şi “opinie”; deşi în presă a fost vehiculată interpretarea că prevederea legală ar fi fost introdusă pentru a limita dreptul la liberă exprimare al magistraţilor, trebuie să ne amintim că există reguli inclusiv pentru elaborarea şi interpretarea legilor – Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative [6].

Conform art. 36 alineatul 4 din această lege, redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor în înţelesul lor curent din limba română modernă. Altfel spus, speculaţiile referitoare la anumite interese nu îşi găsesc locul în interpretarea legală a unei legi, dicţionarul explicativ fiind suficient în acest caz pentru a înţelege exact sensul şi domeniul de aplicare al restricţiei.

A interpreta “a defăima” ca însemnând “a aduce comentarii” la adresa unei persoane, măsuri sau instituţii ar excede, în primul rând, sensului din dicţionar al cuvântului, şi, în al doilea rând, restricţiilor impuse libertăţii de exprimare prin Constituţie.

Articolul 30 din Constituţia României spune – pe de o parte – că libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile, iar – pe de altă parte – că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

A aduce libertăţii de exprimare mai multe constrângeri şi interpretări restrictive decât cele prevăzute expres de Constituţie este, fără îndoială, neconstituţional. Un asemenea demers de interpretare ar pica dublul test al semanticii şi al constituţionalităţii elementare.

Pe scurt, dreptul la imagine/demnitate al unei persoane este limita dreptului la liberă exprimare al alteia. Este un concept simplu, prezentat şi elevilor de clasa a cincea la orele de educaţie juridică, nu necesită explicaţii suplimentare în acest context. Cu toate acestea, în niciun stat democratic şi comunitate funcţională nu se poate considera orice fel de critică drept aducând atingere imaginii sau demnităţii cuiva. Cu atât mai puţin când acel comentariu, pozitiv sau negativ, priveşte politici publice.

Astfel, o afirmaţie jignitoare la adresa unei persoane poate aduce atingere dreptului la imagine şi demnitate, însă o afirmaţie legată de măsurile implementate de o persoană în calitate de reprezentant al puterii legislative, executive sau judecătoreşti nu s-ar putea încadra în această categorie şi, implicit, nu ar putea fi restrânsă.

Politicile publice, ca regulă, au nevoie în mod esenţial de încredere pentru a putea fi implementate şi respectate de cetăţeni. Or, încrederea nu se clădeşte prin tăcere, ci prin dialog. Dialog constant, onest şi constructiv.

Acest dialog util implică, într-adevăr, aşa cum îndemna Kogălniceanu, o critică a măsurilor propuse şi a politicilor publice implementate, iar nu a persoanelor implicate în dialog. O bătălie a argumentelor, iar nu atacuri la persoană. Şi doar acestea din urmă pot fi interpretate legal ca făcând obiectul interdicţiei de a defăima.

Interpretarea este în acord şi cu viziunea recentă a Curţii Constituţionale asupra textului de lege; CCR a asimilat defăimarea dispreţului, insultelor şi denigrării, afirmând că textul nu înlătură dreptul magistraţilor de a lua poziţie faţă de măsuri cu care nu sunt de acord: “Luările publice de poziţie ale acestora pot fi ferme, însă, în acelaşi timp, trebuie să fie animate de un respect instituţional ce trebuie să caracterizeze activitatea oricărui funcţionar al statului” [7].

A interpreta că “a defăima” include orice fel de critică din partea magistraţilor la adresa actelor normative sau a oricăror politici publice ar lipsi de conţinut însăşi noţiunea de excepţie de constituţionalitate ridicată din oficiu de instanţă.

În prezent, un judecător poate sesiza Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate a unui text normativ aplicabil cauzei pe care o judecă [8]. La fel, excepţia poate fi invocată de un procuror în instanţă. Mai simplu spus, un magistrat poate susţine, urmând să decidă Curtea Constituţională, că o anumită lege sau ordonanţă încalcă prevederile Constituţiei şi, implicit, că emitentul actului normativ respectiv (Parlament sau Guvern) a comis o eroare în adoptarea legii sau a ordonanţei, încălcând Constituţia României.

O astfel de excepţie de neconstituţionalitate este, fără îndoială, o critică adusă celorlalte puteri, totuşi – cu aceeaşi certitudine – nu ar putea reprezenta în niciun context o defăimare a acestora. A spune că o lege nu este conformă Constituţiei nu echivalează cu a jigni sau a umili membrii Parlamentului sau ai Guvernului. Ci este o obligaţie prevăzută de lege în virtutea datoriei magistraţilor de a respecta Constituţia şi de a veghea la respectarea valorilor statului de drept, astfel cum au jurat la intrarea în profesie: “Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc atribuţiile cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.

Pentru a respecta acest jurământ, magistraţii au dreptul, dar şi obligaţia, de a urmări constant evoluţia politicilor publice şi a măsurilor care îi privesc direct (modul de funcţionare a sistemului judiciar, cariera magistraţilor etc.), dar şi valorile de bază ale statului de drept, care includ – printre altele – legi previzibile, clare şi temeinic fundamentate. Implicit, atunci când politicile publice şi legile se abat de la principiile statului de drept, magistraţii sunt datori a semnala aceste neconcordanţe, indiferent de instituţia care împiedică punerea în practică a acestor principii – legislativă, executivă sau chiar judecătorească.

Pe lângă excepţia de neconstituţionalitate, există şi alte mecanisme legale prin care judecătorii critică direct sau indirect măsuri ale puterii legislative sau executive: judecătorii de contencios administrativ pot anula actele instituţiilor publice spunând, inerent, că acestea au procedat contrar legii şi judecătorii sunt obligaţi să aplice direct şi cu prioritate Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dreptul Uniunii Europene, atunci când legile române sunt contrare acestora din urmă.

Niciunul dintre aceste mecanisme nu ar putea fi restrâns prin interdicţia de defăimare sus-menţionată, prin simplul fapt că o critică obiectivă – a “operei” – nu poate fi considerată în sine drept defăimare, un “atac la persoană”.

Similar, nu pot fi considerate defăimări: opinii individuale sau colective privind proiecte de lege, luări de poziţie individuale sau colective referitoare la politici adoptate de instituţii publice şi niciun fel de alte opinii exprimate de magistraţi, atât timp cât acestea nu contravin Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor [9]. De altfel, asociaţiile profesionale de magistraţi sunt chemate la dezbateri de proiecte normative, Consiliul Superior al Magistraturii este obligat prin lege să emită avize privind anumite măsuri adoptate de celelalte puteri etc.

Sigur, pot exista voci care să afirme că toate aceste mecanisme sunt prevăzute expres de lege, iar judecătorii şi procurorii se pot exprima doar într-un cadru bine delimitat de lege, iar nu în afara acestuia.

Acestor argumente se poate răspunde simplu că libertatea constituie regula, iar restricţiile sunt cele de excepţie, de strictă interpretare şi prevăzute expres de Constituţie, iar nu invers.

În consecinţă, aşa-numita obligaţie de rezervă a magistraţilor este subsidiară dreptului la liberă exprimare şi, mai ales, obligaţiei de a apăra statul de drept. Obligaţia de rezervă, deşi nu apare ca atare denumită în legislaţie, presupune în esenţă îndatorirea magistraţilor de a se abţine de la comentarii sau manifestări ce pot compromite demnitatea lor şi încrederea în imparţialitatea acestora. Obligaţia de a apăra statul de drept implică uneori ieşirea din confortul izolat al instanţelor şi parchetelor şi criticarea unor măsuri care afectează principiile de bază ale democraţiei – domnia legii (rule of law) şi egalitatea în faţa acesteia.

Libertatea de exprimare este regula. Obligaţia de rezervă este excepţia.

Concluzionând, acest nou alineat introdus, referitor la interdicția magistraților de a defăima celelalte puteri, despre ale cărui motive putem doar specula, nefiind enunțate expres în proiectul de modificare a Legii [10], nu va împiedica în niciun fel dreptul magistraților la exprimare și nici îndeplinirea obligației acestora de a veghea la respectarea statului de drept, întrucât critica noastră va fi nepărtinitoare, priveşte şi va privi măsuri, iar nu persoane, are şi va avea în vedere subiecte de interes general pentru cetăţeni şi statul de drept, iar nu interese particulare.

Nu în ultimul rând, este de subliniat că această obligaţie de respect între instituţii, care decurge din interdicţia de defăimare, este una reciprocă. Aceeaşi interdicţie de a face afirmaţii defăimătoare sau de a avea comportamente jignitoare şi calomnioase este deplin aplicabilă şi reprezentanţilor legislativului şi executivului în relaţia cu puterea judecătorească, de altfel ca între orice instituţii şi oricare cetăţeni dintr-o societate în care respectul, egalitatea şi domnia legii sunt fundamentale.

Relevante în această ultimă notă de respect reciproc şi comentarii constructive sunt concluziile Avizului nr. 18/16.10.2015 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE), organism consultativ al Consiliului Europei: “Analizele şi criticile aduse de o putere a statului celorlalte puteri trebuie făcute într-un climat de respect reciproc. Comentariile critice neechilibrate ale politicienilor sunt iresponsabile şi pot cauza o problemă gravă, deoarece pot submina încrederea publică în puterea judecătorească şi, în cazuri extreme, pot fi echivalente cu un atac la adresa echilibrului constituţional al statului democratic. Fiecare instanţă judiciară şi puterea judecătorească în ansamblu trebuie să discute modalităţile de a trata aceste critici.” [11]


[1] Legea nr. 303/2004, una din cele trei legi “ale justiției”, modificată începând cu data de 18 octombrie 2018 de Legea nr. 242/2018 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 868 din 15 octombrie 2018), modificată la rândul său de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2018 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 874 din 16 octombrie 2018).
[2] Disponibil aici.
[3] Disponibil aici.
[4] Actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat = Legea trebuie interpretată în sensul producerii efectelor ei, iar nu în sensul neaplicării ei.
[5] Fireşte, “convingeri politice” se referă strict la politică, în sensul de exprimare a unei preferinţe pentru un anumit partid sau persoană politică, iar nu la comentarii şi opinii faţă de politici publice, ansamblu de principii de acțiune adoptate sau propuse, care ar trebui dezbătute, discutate și – dacă este cazul – contestate de către toți actorii vizați de acestea, inclusiv magistraţi.
[6] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 260 din 21 aprilie 2010 şi modificată ultima oară la data de 18 martie 2011.
[7] Decizia Curţii Constituţionale nr. 45/30.01.2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 199 din 5 martie 2018.
[8] Articolul 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 807 din 3 decembrie 2010:
(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.
[9] Disponibil aici.
[10] Expunerea de motive a proiectului de modificare a Legii nr. 303/2004 poate fi consultată aici.
[11] Disponibil aici.


Judecător Veronica Sîrbu
Judecătoria Sectorului 4 București


Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.