Secţiuni » Articole
ArticoleRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Inechități ale Ordinului privind modificarea anexei la Ordinul pentru aprobarea criteriilor medico-psihosociale pe baza carora se stabileste încadrarea în grad de handicap
16.11.2018 | Virgil BĂRBULESCU

Virgil Barbulescu

Virgil Barbulescu

Conform Anexei la Ordinul 707/538/2014 – Capitolul 2 – Functii senzoriale – pct. II – Evaluarea persoanelor cu afectarea functiilor auditive, in vederea incadrarii in grad de handicap – Parametri functionali – deficienta accentuata/handicapul accentuat este dat de “Pierderea auditiva peste 70 dB care se protezeaza greu, asociată cu tulburari psihice si de limbaj”.

Drept urmare, incadrarea intr-un grad de handicap “accentat”, potrivit actului in discutie, nu se poate realiza decat in masura in care persoana in cauza prezinta atat pierdere auditiva peste 70dB, cat si tulburari psihice si de limbaj, in cuprinsul Ordinului regasindu-se sintagma “asociata cu”, ceea ce, printr-o interpretare gramaticala a textului, conduce la concluzia ca cele doua conditii este necesar a fi intrunite in mod cumulativ.

Potrivit aceluiasi Ordin, gradul mediu de handicap este reprezentat de pierderea auditiva bilaterala de 41-70dB, protezabila, fara a mai fi inclusa si cerinta prezentei unor “tulburari psihice si de limbaj”.

Vazand continutul Ordinului supus analizei, lesne se poate observa ca normele in discutie nu acopera si alte ipoteze (intalnite in practica), spre exemplu eventualitatea in care o persoana prezinta pierdere auditiva peste 70dB dar nu si tulburari psihice si de limbaj.

Prin urmare, o astfel de ipoteza ramane “neacoperita”, imprejurare care ar putea conduce la doua finalitati, niciuna nefiind acoperita, insa, de norma in discutie: fie la incadrarea persoanei intr-un grad mediu de handicap, desi prezinta deficienta auditiva peste 70dB, intrucat aceasta “pierdere” nu este asociata si cu tulburari psihice si de limbaj, fie la incadrarea persoanei intr-un grad accentuat de handicap, desi “pierderea” nu este asociata si cu tulburarile mentionate anterior .

Evident, unei persoane aflata in aceasta situatie (pierdere auditiva peste 70dB, fara a prezenta “tulburari psihice si de limbaj”), in masura in care ar fi incadrata intr-un grad mediu de handicap (intrucat cerinta de incadrare in grad accentuat nu ar fi cumulativ indeplinita) i-ar fi incalcate drepturi fundamentale, precum dreptul la sanatate, la asistenta sociala, la interzicerea discriminarii.

La fel, daca o astfel de persoana ar fi incadrata in grad accentuat de handicap, teoretic o atare incadrare s-ar realiza peste prevederea normativa, nefiind intrunite conditiile obligatorii cumulative.

Ca atare, se naste intrebarea legitima “in ce grad de handicap va fi incadrata persoana cu o pierdere auditiva peste 70dB, dar care nu prezinta tulburari psihice si de limbaj, mediu ori accentuat?”.

Personal, opinez in sensul celei de-a doua ipoteze, in sensul ca o astfel de persoana ar trebui incadrata intr-un grad de handicap accentuat, pentru urmatoarele motive:

In masura in care incadrarea s-ar realiza in gradul mediu de handicap, o astfel de persoana este pusa, in mod vadit inechitabil si nelegal, in aceeasi situatie juridica si de fapt cu o persoana care prezinta deficiente inferioare celor de care sufera.

Se creeaza, asadar, situatii evident injuste, incorecte, in contra chiar a reglementarilor specifice in materie, acestea generand, la randul lor, efecte juridice improprii (imposibilitatea anumitor persoane – care prezinta deficiente accentuate – de a fi incadrate intr-un grad de handicap corespunzator, si anume accentuat, si nu mediu).

Opinez ca o astfel de persoana sufera de o deficienta fizica accentuata, atata vreme cat gradul mediu este normativ incadrat in anumiti parametri, si anume pierdere auditiva inferioara pragului de 70dB.

In masura in care incadrarea unei astfel de persoane s-ar realiza intr-un grad mediu (astfel cum procedeaza in prezent Comisiile de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap), apreciez ca o astfel de decizie poate fi contestata in instanta, cu urmatoarele argumente:

In primul rand, judecatorului national ii revine rolul de a aprecia, pe de o parte, in sensul art. 20 alin. (2) din Constitutie, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Romania este parte iar, pe de alta parte, in sensul art. 148 alin. (2) din Constitutie, cu privire la compatibilitatea si concordanta normelor din dreptul intern cu reglementarile si jurisprudenta comunitara. In acest sens, judecatorul national, are obligatia de a asigura efectul deplin al normelor CEDO, asigurandu-le preeminenta fata de orice alta prevedere contrara din legislatia nationala, fara sa fie nevoie sa astepte interventia legiuitorului (ori a emitentului actului in discutie) pentru abrogarea ei ori lipsirea de efecte juridice prin alte modalitati. De asemenea, conform jurisprudentei Curtii de Justitie de la Luxemburg, este de competenta judecatorului national, in calitate de prim judecator comunitar, sa asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, indepartand sau interpretand, in masura necesara, un act normativ national, precum legea generala privind contenciosul administrativ, care i s-ar opune.

Astfel, potrivit art. 34 din Constitutie dreptul la sanatate este garantat, statului revenindu-i, asadar, obligatia de a lua toate masurile necesare astfel incat starea fizica/sanatatea cetatenilor sa fie ocrotite pe deplin.

Evident, incadrarea intr-un anumit grad de handicap (mediu sau accentuat) reprezinta o activitate conexa acestei obligatii a statului, prin institutiile sale, avand in vedere ca certificatul de handicap emis confera beneficiarului o serie de prerogative, producand efecte juridice specifice, raportate la gradul de handicap in care este incadrat. Dreptul la sanatate reprezinta unul dintre drepturile fundamentale ale omului, fiind unul natural, pe care fiecare persoana poate sa si-l exercite (in virtutea statutului de persoana), inalienabil si imuabil.

Conceptul de sanatate, potrivit Organizatiei Mondiale a Sanatatii reprezinta o stare de bine fizic, psihic si social, dreptul la sanatate fiind unul complex care cuprinde la randul sau aspecte precum dreptul la viata, la un standard de trai adecvat, la acces la ingrijiri de sanatate, la acordarea de facilitati pentru persoanele cu anumite deficiente (handicap).

Conform principiilor Organizatiei Mondiale a Sanatatii o functie importanta a sistemului de ocrotire a sanatatii este raspunderea acestuia la asteptarile si necesitatile populatiei, care urmeaza a fi abordate intr-o maniera justa si echitabila in contextul drepturilor universale ale omului la viata si sanatate.

Apoi, Legea nr. 448/2006 privind protectia si promovarea persoanelor cu handicap prevede prin art. 3-4 “Protectia si promovarea drepturilor persoanelor cu handicap au la baza urmatoarele principii: a) respectarea drepturilor si a libertatilor fundamentale ale omului; b) prevenirea si combaterea discriminarii; c) egalizarea sanselor; e) solidaritatea sociala; f) responsabilizarea comunitatii; i) interesul persoanei cu handicap; o) alegerea alternativei celei mai putin restrictive in determinarea sprijinului si asistentei necesare. Art. 4. – Autoritatile publice,… precum si persoanele fizice si juridice responsabile de aplicarea prezentei legi au obligatia sa promoveze, sa respecte si sa garanteze drepturile persoanei cu handicap, stabilite in concordanta cu prevederile Cartei sociale europene revizuite, adoptata la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificata prin Legea nr. 74/1999, precum si cu celelalte acte interne si internationale in materie la care Romania este parte.” In fine, persoanele cu handicap beneficiaza de ocrotirea sanatatii si de asistenta sociala.

Evident, respectarea acestor drepturi nu se poate realiza in mod real, cert, efectiv si concret in ipoteza supusa analizei, in conditiile in care se pune, practic, semnul egalitatii intre un factor determinant pentru gradul de handicap mediu si unul pentru un grad de handicap accentuat.

La fel, Legea asistentei sociale nr. 292/2011 prevede: “Sistemul national de asistenta sociala se intemeiaza pe urmatoarele valori si principii generale: e) abordarea individuala, potrivit careia masurile de asistenta sociala trebuie adaptate situatiei particulare de viata a fiecarui individ; i) nediscriminarea, potrivit careia persoanele vulnerabile beneficiaza de masuri si actiuni de protectie sociala fara restrictie sau preferinta fata de rasa, nationalitate, origine etnica, limba, religie, categorie sociala, opinie, sex ori orientare sexuala, varsta, apartenenta politica, dizabilitate, boala cronica necontagioasa, infectare HIV sau apartenenta la o categorie defavorizata; n) caracterul unic al dreptului la beneficiile de asistenta sociala, potrivit caruia pentru aceeasi nevoie sau situatie de risc social se poate acorda un singur beneficiu de acelasi tip; r) egalitatea de sanse, potrivit careia beneficiarii, fara niciun fel de discriminare, au acces in mod egal la oportunitatile de implinire si dezvoltare personala, dar si la masurile si actiunile de protectie sociala;   t) echitatea, potrivit careia toate persoanele care dispun de resurse socioeconomice similare, pentru aceleasi tipuri de nevoi, beneficiaza de drepturi sociale egale”.

Principiul nedicriminarii si al egalitatii de sanse este enuntat de prevederile art. 14 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului care se refera la obligatia statelor de a asigura exercitarea drepturilor si libertatilor fundamentale prevazute in acest document juridic international cu caracter regional fara discriminare.

Principiul nediscriminarii isi are originea in art. 1 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului care dispune: „Toate fiintele umane se nasc libere si egale in demnitate si in drepturi.” Carta drepturilor Fundamentale stipuleaza, la randul sau, in art. 21:„Se interzice orice discriminare bazata in special pe motive de…”.

Aceste principii sunt evident incalcate prin norma evocata, atata vreme cat persoane care prezinta aceleasi deficiente (pierdere aditiva peste 70dB) pot fi teoretic incadrate atat in grad de handicap mediu, cat si in grad de handicap accentuat. In plus, asa cum am aratat, este vadit inechitabil si in contra scopului pentru care actul a fost edictat ca o persoana care prezinta o anumita deficienta sa fie incadrata intr-un grad de handicap aferent unei alte deficiente, inferioare.

Este adevarat ca in ipoteza supusa analizei sunt aplicabile dispozitiile Ordinului nr. 707/538 din 13.05.2014 privind modificarea si completarea anexei la Ordinul ministrului muncii, familiei si egalitatii de sanse si al ministrului sanatatii publice nr. 762/1992/2007 pentru aprobarea criteriilor medico-psihosociale pe baza carora se stabileste incadrarea in grad de handicap  – incadrarea in gradul de handicap accentuat vizeaza persoanele care au fost diagnosticate si prezinta “Pierderea auditiva peste 70 dB care se protezeaza greu” si “tulburari psihice si de limbaj” (Anexa la Ordinul 707/538/2014 – Capitolul 2 – Functii senzoriale – pct. II – Evaluarea persoanelor cu afectarea functiilor auditive in vederea incadrarii in grad de handicap – Parametri functionali).

Potrivit Ordinului nr. 707/538 din 13.05.2014 (Observatii privind evaluarea persoanelor cu afectarea functiilor auditive in vederea incadrarii in grad de handicap) “In cazul deficientei auditive exista atat afectare cantitativa, cat si calitativa a sistemului auditiv, de aceea, protezarea auditiva are limitari in unele situatii, precum cele legate de localizarea spatiala sonora sau intelegerea vorbirii in zgomot. De asemenea, o persoana cu handicap auditiv protezata depinde de integritatea si functionarea unui dispozitiv electronic, a carui continuitate in functionare este supusa imprevizibilului.

In plus, in masura in care pierderea auditiva ar fi excedentara pragului de 70dB, este evident ca hipoacuzia ar fi una severa, impunandu-se protezarea auditiva.

Un alt rationament ar fi profund ilogic, intrucat, daca s-ar adopta o teza contrara, ar insemna ca o pierdere auditiva de peste 70dB sa fie incadrata in gradul de handicap mediu, desi afectiunea fizica de care sufera acea persoana excede respectivului grad de handicap. Evident, daca am aprecia ca cele doua conditii ale gradului accentuat este necesar a fi intrunite in mod cumulativ, strict prin raportare la normele incidente s-ar ajunge la solutia absurda in care respectiva persoana sa nu poata fi incadrata in niciun grad de handicap (intrucat pentru cel mediu are o pierdere excedentara, deci nu se incadreaza, iar pentru cel accentuat nu prezinta alte tulburari, psihice si de limbaj, deci, din nou, nu s-ar incadra).

In atare conditii, avem de-a face cu o lacuna a prevederilor normative, cu o imprejurare pe care emitentul actului nu a prevazut-o, motiv pentru care s-a dat nastere unei situatii ambigue, aparent fara acoperire legala.

Mai mult, insasi sintagma “tulburari psihice si de limbaj” este ambigua, fiind posibil ca o persoana sa manifeste o singura tulburare, fie de limbaj, fie psihica, ipoteza, din nou, fara acoperire legala, atata vreme cat tulburarile este necesar a fi cumulate si nu manifestate singular.

In aceste conditii, revine instantei rolul de a interpreta norma in discutie (in masura in care incadrarea s-ar realiza intr-un grad “mediu”, iar persoana interesata va contesta decizia Comisiei de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap) intr-o maniera cat mai apropiata de scopul edictat prin actul respectiv, si anume teleologic, de asa natura incat drepturile persoanei cu handicap sa fie garantate si sa nu fie lezate ori ignorate, dintr-o imprejurare care nu ii este imputabila si pe care nici nu putea sa o prevada in mod obiectiv (lacuna existenta in actul normativ ori administrativ).

Aplicabilitate isi gaseste, astfel, regula “Actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat”, potrivit caruia “Legea trebuie interpretata in sensul producerii efectelor ei si nu in sensul neaplicarii ei”, intrucat, in caz contrar, ar insemna sa se puna semnul egalitatii intre persoanele cu pierderi auditive, indiferent de gradul dB al acestora (hipoacuzie sau hiperacuzie), deci indiferent de afectiunea fizica efectiv incercata.

Necesitatea interpretarii normei (in cazul de fata a Ordinului in discutie) este justificata de faptul ca in procesul aplicarii dreptului trebuie sa se clarifice cu toata precizia textul prevederii normative, sa se stabileasca compatibilitatea acesteia in raport de o anumita situatie de fapt. Trebuie sa se analizeze si sa se constate sensul normei de drept, sa se verifice sintagmele cuprinse in actul supus interpretarii  (daca este neclar sau lacunar), respectiv daca emitentul actului s-a exprimat concret sau abstract, daca a facut enumerari limitative, ori s-a mentinut in limitele unei reglementari-cadru etc.

Judecatorului national ii sunt permise aceste actiuni atata vreme cat trebuie sa aplice cu prioritate normele externe, de drept international ori supranationale care fac, de fapt, parte din dreptul intern.

Gradul de handicap reflecta parametri specifici (gravitatea afectiunii incercate de o persoana, prin raportare la parametri fiziologici specifici), motiv pentru care este necesar ca si consecintele acordarii unui grad ori a altuia sa fie juste, echitabile, si in acord cu starea fiziologica a persoanei vizate.   Evident, nicio prevedere nu poate subzista in mod izolat, aceasta este necesar a fi raportata la economia intregii legislatii, nationale sau supranationale, cum am aratat anterior.

Legea nr. 448/2006 privind protectia si promovarea persoanelor cu handicap prin art.3-4 garanteaza drepturi fundamentale ale persoanelor cu handicap, art.34 din Constitutie garanteaza dreptul la sanatate, Legea asistentei sociale nr. 292/2011 mentioneaza explicit valori si principii generale pentru persoanele cu handicap, iar legislatia supranationala garanateaza in mod efectiv drepturile fundamentale ale unor astfel de persoane.

Ca atare, la concluzia expusa in precedent, se poate ajunge cu usurinta prin interpretarea logica a normei cuprinse in Ordin (o interpretare contrara ar ajunge la o solutie absurda, asa cum am aratat – si anume existenta unui grad de handicap mediu pentru o pierdere auditiva peste 70 dB, desi gradul mediu se refera la o pierdere auditiva sub acest numar de dB; in plus, interpretand logic norma in cauza, deducerea regulii ar trebui sa se realizeze pe cale de analogie, (respectiv pentru situatii identice sa existe solutii identice) dar si prin interpretarea teleologica (scopul legii fiind acela de a proteja persoanele cu handicap, prin garantii efective, certe, reale, graduale, in raport de afectiunile fizice efectiv incercate).

Avocat Virgil Barbulescu 
BARBULESCU, BUGA & ASOCIATII


Aflaţi mai mult despre , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.