Pentru comunicare profesională JURIDICE.ro recomandă Infinit PR
TOP LEGAL
Print Friendly, PDF & Email

ICCJ. Nulitate absolută determinată de incompatibilitatea judecătorului. Opinie separată

16.11.2018 | Andreea COMAN
Abonare newsletter
Andreea Coman

Andreea Coman

Înalta Curte de Casație și Justiție, conform opiniei separate, a apreciat că se impunea admiterea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie şi de apelanţii intimaţi inculpaţi împotriva Sentinţei penale nr. 44/F din data de 8 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, desfiinţarea în totalitate a sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, hotărârea fiind lovită de nulitate absolută întrucât a fost pronunţată de un judecător incompatibil, reținând în esență următoarele:

”În deplin acord cu opinia exprimată de doctrină, considerăm şi noi că, prin separarea funcţiei de dispoziţie cu privire la drepturile şi libertăţile fundamentale de cea de judecată, “.. se protejează dreptul la un proces echitabil, cu referire la asigurarea imparţialităţii funcţionale a instanţei de judecată, astfel că aceiaşi persoană care a dispus privarea de libertate ori procedee probatorii intruzive în viaţa privată pe parcursul urmăririi penale să nu poată judeca respectiva cauză, pentru a evita riscul ca acesta să îşi fi format deja o opinie care să influenţeze buna desfăşurare a judecăţii (a se vedea în acest sens Mihail Udroiu – Procedura penală. Partea generală – Editura C.H. Beck, 2014).

Tocmai de aceea legiuitorul în art. 3 alin. 3 C. proc. pen. a prevăzut în mod expres faptul că „În desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcţia de judecată.”.

Această dispoziţie este întărită şi de dispoziţia de la art. 64 alin. 4 C. proc. pen. care arată că „Judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa, în aceeaşi cauză, la procedura de cameră preliminară, la judecata în fond (s.n.) sau în căile de atac.”.

Rezultă aşadar că, pentru judecătorul de drepturi şi libertăţi legiuitorul însăşi a prevăzut o incompatibilitate totală, bazată pe elemente de natură obiectivă – exercitarea funcţiei de dispoziţie cu privire la drepturile şi libertăţile fundamentale.

Chiar dacă standardul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului ar fi mai scăzut în această privinţă deoarece a statuat că, în ceea ce priveşte un judecător care s-a pronunţat în cauză, într-un stadiu anterior al procedurii, acest lucru nu constituie, de plano, o încălcare a Convenţiei, determinante fiind întinderea şi natura deciziilor pe care instanţa le-a luat (cauza Piersack c. Belgiei), considerăm că în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, devine incident standardul impus de legislaţia română şi anume incompatibilitatea totală a magistratului respectiv, fără a avea importanţă natura ori importanţa deciziilor luate în exercitarea funcţiei de judecător de drepturi şi libertăţi, deoarece legislaţia română conţine dispoziţii mai favorabile acuzatului dintr-un proces penal.

În privinţa sancţiunii ce se aplică în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la incompatibilitate considerăm că aceasta este nulitatea absolută, în conformitate cu disp. art. 281 alin. (1) lit. a), ca urmare a nerespectării dispoziţiilor privitoare la compunerea completului de judecată.

În acest sens apreciem că, prin nelegala compunere a completului de judecată legiuitorul a înţeles să sancţioneze cu nulitatea absolută nu doar greşita compunere a completului cu numărul de judecători necesari judecării unei cauze, conform specificului acesteia sau compunerea cu judecători care nu sunt anume desemnaţi pentru judecarea unor cauze (de exemplu, pentru judecarea minorilor – art. 507 C. proc. pen.), ci şi existenţa cazurilor de incompatibilitate ori cele referitoare la asigurarea continuităţii completului care deliberează asupra cauzei penale.

Totodată, în opinia noastră, sancţiunea ce trebuie să intervină în cazul nerespectării cazurilor de incompatibilitate trebuie să fie aceiaşi, indiferent de felul cazului de incompatibilitate, neputându-se face o distincţie în funcţie de natura incompatibilităţii.

Împrejurarea că, în carul motivelor de contestaţie în anulare, incompatibilitatea judecătorului este prezentată ca şi motiv de contestaţie aparent distinct de „compunerea instanţei” nu îndreptăţeşte la concluzia că nerespectarea dispoziţiilor privitoare la incompatibilităţi ar atrage numai nulitatea relativă.

Dimpotrivă, sancţiunea care se impune în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la incompatibilitate este aceea a nulităţii absolute, lucru subliniat de altfel şi de Curtea Constituţională care, în pct. 18 al considerentelor Deciziei nr. 501/2016 statuează „Curtea reţine că noile cazuri de contestaţie în anulare sunt şi cazuri de nulitate absolută, reglementate în art. 281 C. proc. pen., dobândirea autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti producând efecte şi asupra nulităţilor procesuale care nu au fost invocate, acestea nemaiavând semnificaţie juridică aplicativă, vătămarea prezumată de lege putând fi acoperită prin repunerea în discuţie a acestora în cadrul căilor extraordinare de atac.” .

Totodată Curtea Constituţională remarcă faptul că, contestaţia în anulare întemeiată pe motivele prevăzute la lit. b) – i) ale art. 426 C. proc. pen. este admisibilă chiar dacă hotărârea penală a rămas definitivă la instanţa de fond.

Ori dacă, în ceea ce priveşte o hotărâre definitivă, sancţiunea nerespectării dispoziţiilor privitoare la incompatibilitate o constituie nulitatea absolută a deciziei şi rejudecarea apelului în urma admiterii unei contestaţii în anulare, ar fi absurd să considerăm că, în cazul unei sentinţe pronunţate în aceleaşi condiţii, dar atacată cu calea de atac ordinară a apelului, nu ar mai interveni nulitatea absolută.

Dimpotrivă, aceleaşi raţiuni ne impun aceiaşi soluţie şi anume constatarea de către instanţa de apel a nulităţii absolute a sentinţei atacate.

În speţa de faţă, în urma verificării susţinerilor din motivele de apel formulate de inculpat, se constată că, într-adevăr, judecătorul care a pronunţat Sentinţa penală nr. 44/F din 8 martie 2016 a exercitat anterior funcţia de judecător de drepturi şi libertăţi, în aceiaşi cauză.” (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală, Decizia nr. 235/A/28 iunie 2017).

Avocat Andreea Coman
Senior Associate SĂVESCU & ASOCIAŢII

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week