Dacă oamenii ar fi îngeri… Law and the Modern Mind de Jerome Frank
21 noiembrie 2018 | Alexandru CUCU
Alexandru Cucu
Reeditarea în 2009 a acestei cărți – Law and the Modern Mind[1] de Jerome Frank (1889-1957) – publicată pentru prima dată în 1930, ne aduce pe noi, cititorii contemporani, în fața unui jurist original. Judecător federal la Court of Appeals for the Second Circuit în perioada 1941-1957, printre alte profesii. Catalogat ca făcând parte din curentul de gândire al realismului american[2], mișcare ce a fost în vogă în perioada 1930-1940. Pornit să spulbere „miturile juridice” și să contribuie, după propriile spuse, la apariția de juriști maturi – nebântuiți de figuri „paterne”.
Dreptul ca o colecție de reguli generale aplicabile cazurilor concrete. Ideea aceasta este aspru disecată și criticată de Frank. Începând prin a opera cu un vocabular „isteț”, juriștii recroșetează faptele și circumstanțele unei situații într-o țesătură care distorsionează realitatea. Conflictele sunt inerente coabitării umane. Reglarea intereselor practice conflictuale între oameni presupune tact sau măcar o tactică. Pentru unii, această tactică constă în decizii emise prin referire la o sumă de reguli abstracte. Iar ficțiunile și miturile juridice cresc niște copii (justițiabilii) în căutare de adevăruri tari servite sub formă de decizii puternice (de către judecătorii-tați). Ambiguitatea faptelor este incompatibilă cu un sistem de reguli complet, reguli ce s-ar găsi în acte legislative ori în precedentele judiciare. Sistemul judiciar – ansamblul de curți și tribunale – lucrează în mod cotidian cu croirea și combinarea faptelor într-o anumită narațiune, subsumabilă unei anumite reguli. Munca instanțelor „inferioare” este mai dificilă decât cea a instanțelor „superioare”. „Dreptul din cărți” este de cele mai multe ori neconcordant cu „dreptul în acțiune”. Maturitatea juriștilor este preferabilă unei copilărești magii cu cuvinte.
Un fel de „distrugere creatoare” pare să fie firul roșu al acestui op. Scris într-un mod delectabil, el se adresează atât juriștilor cât și „profanilor”. În opiniile sale judiciare cât și în cărți ori articole academice se poate observa verva și plăcerea de a scrie, de a își înșira „ideile”. Asta poate și datorită faptului că Jerome Frank a absolvit ca primă facultate literele. Unora cartea li s-a părut ca fiind „mai mult savuroasă decât ca indicând o gândire roditoare”[3]. Asta rămâne la aprecierea fiecărui cititor. În orice caz, nu cred că suplețea prezentării afectează substanța și importanța carții.
Autorul folosește cuvinte curajoase atunci când, în prefața la a șasea ediție, reflectează la scopul propriului demers: „ Tradiționaliștii au calificat drept distorsiuni hiperbolice afirmațiile mele cu privire la faptul că multe decizii judiciare sunt impredictibile înaintea procesului. Perspectiva tradiționalistă a fost transmisă și multor non-juriști, creându-le o impresie falsă (și confortantă) asupra activității sistemului judiciar. În această carte am încercat, într-o manieră care, sper, poate fi înțeleasă de un non-jurist inteligent, să disipez această falsă impresie, deoarece am simțit că într-o democrație, cetățenii au dreptul să știe adevărul despre toate componentele puterii publice, și deoarece, fără cunoașterea publică a realităților cu privire la curți, reforme esențiale în activitea acestora nu vor sosi prea curând” (pp. xxxi).
Funcția principală a sistemului public judiciar este aceea de a pune capăt conflictelor, pentru ca ele să nu treneze la infinit. Iar a promova imaginea unei securități juridice perfecte pare să escamoteze faptul că judecătorii sunt și ei ființe care pot greși și ne poate induce o imagine falsă a ceea ce se petrece de fapt. Or, așa cum putem citi în The Federalist No.51: „Dacă oamenii ar fi îngeri, nu ar fi nevoie de nici o guvernare. Iar dacă îngerii i-ar guverna pe oameni, nu ar fi nevoie de nici un control extern ori intern al guvernării”. Sistemul public judiciar este parte a guvernământului, și amândouă sunt expuse failibilității inerente naturii umane. De aceea, o recunoaștere prudentă a acestei failibilități este preferabilă unei negări vanitoase.
Deci, cartea pare un gest de lămurire cu privire la aplicarea dreptului, concentrându-se în special pe aplicarea sa judiciară. Face acest lucru prin abordarea unui material bogat – cazuri judiciare, lucrări de teoria dreptului, sociologie, filosofie etc. Aduce în discuție (v. Apendicele VI) și sistemul de civil law – discutând sumar, dar dens, despre codificarea dreptului. „Jurisprudența jazz”[4] a lui Jerome Frank poate face cu ochiul unora ori poate fi considerată un eclectism nesănătos, dar nu poate fi ignorată.
În Law And The Modern Mind, Frank abordează o suită de teme: de la imparțialitatea judecătorilor la failibilitatea metodelor judiciare de aflare a adevărului, și de la interpretarea dreptului până la perspectiva „profanilor” (a nespecialiștilor) asupra meseriilor din domeniul juridic.
Revenind la securitatea juridică: Frank încearcă să demonteze mitul care susține că regulile clare de drept aduc de la sine o aplicare previzibilă. Întrebându-se de ce caută unii în drept o certitudine care nu este realizabilă, el răspunde printr-o explicație inedită, scheletul însuși pe care este pusă carnea cărții: „fiindcă nu au abandonat copilăreasca nevoie a unui tată autoritar și în mod inconștient au încercat să găsească în drept un succedaneu pentru acele atribute de fermitate, siguranță, certitudine, infailibilitate, asociate de copil cu figura tatălui” (p. 22). Aceasta este una din posibilele explicații cu privire la „mitul juridic”, în vreme ce altele sunt enumerate în Apendicele I, cum ar fi: impulsul religios, impulsul estetic, efectul obiceiurilor profesionale, un interes practic pentru pace și la liniște, etc.
„Boala” fiind identificată – figura paternă – se dă și un „remediu”: „Civilizația modernă are nevoie de o minte liberă față de o guvernare-paternă. Să rămâi guvernat de tată în anii maturității este un păcat specific în lumea modernă. Mintea modernă este o minte eliberată de resturile emoționale copilărești – o minte matură. Iar dreptul, dacă este să îndeplinească nevoile civilizației moderne, trebuie să se adapteze minții moderne. Trebuie să înceteze să încorporeze o filosofie opusă schimbării. Trebuie să devină fățiș pragmatic. În lumina acestui țel trebuie recunoscută și combătută inerția și spaima copilărească față de omnipotența paternă; spaima și respectul sunt fortărețe puternice, rezistente la schimbare. Iar până nu vom deveni pe de-a întregul conștienți de aceasta, încetând să mai fim controlați de imaginea tatălui ascuns în autoritatea dreptului, nu vom putea face primul pas înspre administrarea civilizată a justiției – acela de a recunoaște că nu omul este făcut pentru drept, ci că dreptul este făcut de și pentru oameni” (pp. 268-269).
Parcurgând cartea vei afla multe lămuriri și explicații interesante cu privire la procedurile judiciare și vei plonja în „bucătăria” luării deciziilor judiciare, totul văzut printr-o lentilă neconvențională.
Spre exemplu, imparțialitatea. Imparțialitatea este o calitate necesară a unui judecător. Aceasta contribuie la desfășurarea unui proces echitabil. Dar imparțialitatea nu înseamnă lipsă oricăror predilecții, prejudecăți ori simpatii din partea unui judecător. Ideea unui „judecător ideal” pare, în mod bizar, să incite parțialitatea judecătoriilor. O recunoștere sinceră a propriilor propensiuni poate face ca acestea să fie neutralizate, chiar prin aceea că sunt scoase la lumină. Odată recunoscute, acestea trebuie controlate, în așa fel încât să nu afecteze într-o manieră exagerată soluția dată într-o anumită cauză. Judecătorul nu este un tonomat căruia i se introduc faptele iar el le va aplica acestora regulile de drept potrivite. O asemenea concepție mecanică este incompatibilă cu dreptatea. Pe de altă parte, cui îi e frică de discreția judecătorului (limitată în modul descris mai sus) înseamnă că preferă un corp de reguli uniform aplicabile, în detrimentul unor soluții individualizate. Ori, în alte cuvinte, o căutare a unui un răspuns „forte”, infailibil, de natură paternă. O renunțare responsabilă la mitul imparțialității este mai degrabă de dorit.
Iar în această ordine de idei, Jerome Frank va afirma într-un caz din 1943[5], cu privire la recuzarea unui administrator judiciar, într-o procedură de insolvență, următoarele: „[…] fiecare judecător are, inevitabil, multe propensiuni idiosincratice, prejudecăți personale care pot afecta echitabilitatea procesului. El poate fi influențat de simpatii și de antipatii inconștiente față de martorii, avocații ori părțile dintr-un caz pe care îl judecă. Așa cum a observat Josiah Royce , <<ciudățenii de caracter sau de înfățișare, ușoare variații fizice fața de trăsăturile obișnuite, o îmbrăcăminte ciudată, o cicatrice, o înfățișare crispată, un șchipătat, o voce gălăgioasă sau groasă, oricare din aceste trăsături […] poate fi pentru unii obiectul curiozității fascinate, iar pentru alții o iritare intensă, obiectul unei antipatii violente >>. […] Să recunoști sincer existența unor astfel de prejudecăți este un semn de înțelepciune. Judecătorul responsabil va încerca, pe cât posibil, să fie conștient de propiile sale părtiniri și prin însăși recunoașterea lor să le anuleze efectul. Mult rău este făcut de mitul că prin simpla îmbrăcare a unei robe negre și prin depunerea jurământului de judecător, un om încetează automat să fie uman și se eliberează de toate predilecțiile sale, devenind o mașină de gândit, lipsită de pasiuni. Ascunderea elementului uman în procesul judiciar permite acestui element să opereze într-o manieră exagerată; scoaterea la lumină a prejudecăților prin conștientizare are un efect aseptic asupra acestora. Admițând în mod liber că este o ființă umană, judecătorul, prin auto-control, ar putea și ar trebui să prevină părtinirile. […] Decizia judecătorului se raportează, adesea, la ceea ce crede el că sunt faptele cazului. În calitate de persoană care constată fapte, și el este un martor, un martor al martorilor; de aceea, el ar trebui să învețe să evite erorile care îi afectează pe acești martori datorită prejudecăților lor” (p.xxxv).
Jerome Frank, „liberalul pasionat”[6], forează în cartea aceasta interconexiunile dreptului cu lumea în care acesta există și este aplicat. Atmosfera cărții e permeată de referințe de tot soiul, de la filosofi la juriști, și de la sociologi la critici literari. Nimic nu-i mai departe de acest jurist decât „legaleza”, limbajul gregar al juriștilor. Cred că parcurgerea acestei cărți oferă destule ponturi întru înțelegerea profundă a „lumii juridice” Chiar dacă unora li s-ar părea că stilul uneori vag al autorului este neroditor, la o privire mai atentă ne putem da seama de cunoașterea amănunțită pe care o are Jerome Frank asupra domeniului. Cred că după o supradoză de dogmatism juridic arid injectat în facultățile de drept românești contemporane, merită făcută o cură în „dezordinea ordonată” a lui Jerome Frank și a ”minții sale moderne”.
[1] Jerome Frank, Law and the Modern Mind ,Transaction Publishers, New Brunswick and London, 2009. Link pe amazon: https://www.amazon.com/Law-Modern-Mind-Jerome-Frank/dp/1412808308.
[2] Vezi punerea în contextul istoric al secolului XX din Bruce A. Ackerman, Law and the Modern Mind by Jerome Frank, în Daedalus Vol. 103, No. 1, Twentieth-Century Classics Revisited (Winter, 1974), pp. 119-130. Realismul american a apărut ca o mișcare împotriva „formalismului juridic”; „realiștii” subliniau că dreptul constă nu atât în cunoașterea regulilor, cât în felul în care sunt acestea aplicate concret de către funcționari – fie ei judecători, inspectori fiscali, politiști ori alții. Predicția, întrevederea acestei aplicări ține de activitatea juriștiilor-avocați în special. Pentru a putea să prevezi cât mai corect decizile viitoare, deși pare destul de dificil, realiștii au rafinat o „metodă” care apela la diferite discipline (sociologie, psihologie ,științe politice ș.a.) pentru a observa și a influența felul în care sunt „produse” decizile judiciare. Au făcut, printre primii, studii empirice cu privire la drept și la instituțiile juridice.
[3] Anders Vilhelm Lundstedt, Legal Thinking: My Views on Law, Almqvist & Wiksell, 1956, p. 349.
[4] C. K. Allen, Law in the Making, Clarendon Press, Oxford, 1939, p.45. Merită amintit că termenul jurisprudență desemnează ceea ce este cunoscut la noi sub denumirea de teoria dreptului.
[5] In Re JP Linahan, 138 F.2d 650 (2d Cir. 1943). Disponibilă online la adresa https://law.justia.com/cases/federal/appellate-courts/F2/138/650/1481751/.
[6] Walter E. Volkomer, The Passionate Liberal: The Political and Legal Ideas of Jerome Frank, Martinus Nijhoff, Hague, 1970.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
