TOP LEGAL
Înregistrările video sunt accesibile pentru membri şi parteneri. Cheltuială deductibilă fiscal. Reducere 39,6 euro pentru avocaţii din barourile Bucureşti, Ilfov, Dolj, Timiş, Prahova şi Sibiu. Se acordă 20 de puncte de pregătire profesională. UNBR încurajează extinderea naţională, detalii aici. Reducere 19,8 euro pentru executorii Camerei Executorilor Bucureşti, membrii UNELM şi notarii Camerei Notarilor Publici Bucureşti.
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

După 2 ani de ”dare în plată”

22.11.2018 | Cosmin ȘOVAR
Cosmin Șovar

Cosmin Șovar

Argumentum: Lex est recta ratio imperandi ataque prohibiendi[1]

Gradul de justiţie sau injustiţie, echitate sau inechitate, oportunitate sau inoportunitate, utilitate sau inutilitate socială, corelare sau necorelare cu celelalte norme din activul reglementar, aplicabilitate efectivă sau inaplicabilitate ar trebui să reprezinte pentru legiuitor perspective de analizat anterioare adoptării oricărui act normativ.

Adevărata provocare pentru orice societate intervine abia atunci când perspectivele menţionate nu sunt analizate de legiuitor în mod cumpătat, obiectiv şi critic, ci mai degrabă hazardat, arbitrar şi superficial.

Cui îi revine rolul să transforme o lege disfuncţională, inaplicabilă, contrară principiilor generale de drept, a cărei adoptare este rezultatul hazardului, într-o lege justă, utilă, echitabilă, oportună şi, mai presus de toate compatibilă cu legile cu care se completează, astfel încât să fie aplicabilă în mod efectiv şi să treacă testul timpului?

Curţii Constituţionale, instanţelor judecătoreşti, juriştilor, doctrinei juridice sau efortului comun al acestora?

Independent de răspuns, există însă o perspectivă ce nu poate fi ignorată și a cărei esență a fost surpinsă în mod elocvent în literatura de specialitate, respectiv „Grandoarea sau decadenţa instituţiilor juridice depinde numai de oamenii care le creează, le populează, sau le profesează. Cum sunt oamenii aşa sunt şi instituţiile. Restul e retorică[2].

Abstract: Încă de la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, din perspectiva princiipiilor generale ale dreptului, conţinutul normativ al Legii nr. 77/2016 („Legea dării în plată”) a fost controversat[3] şi îndoielnic, fiind privit cu reticenţă atât de justiţabili cât şi de literatura juridică de specialitate[4].

Această stare de fapt a fost confirmată de multitudinea de critici de neconstituţionalitate invocate atât de consumatori, cât şi de profesionişti pe care Curtea Constituţională a fost învestită să le dezlege.

În acest context, analizând conţinutul Legii dării în plată, Curtea Constituţională a pronunţat o serie de decizii al căror scop declarat consta în aducerea Legii dării în plată în acord cu dispozițiile/principiile constituționale.

Astfel, (i) într-o primă etapă Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 623/2016[5] prin care a statuat că, pentru a fi constituționale, dispoziţiile Legii dării în plată trebuie să  se circumscrie principiilor generale de drept privind buna credință, (…) (ii) într-o a doua etapă prin pronunţarea Deciziei nr. 639/2016[6] a divizat procedurile aplicabile în temeiul Legii dării în plată în funcţie de deţinerea în patrimoniu a imobilului de către consumatori şi (iii) ulterior, având în vedere controversele iscate de interpretarea considerentelor Deciziei nr. 639/2016 cu privire la admisibilitatea sau inadmisibilitatea procedurii speciale a dării în plată în ipoteza în care imobilul nu se mai află în patrimoniul debitorilor, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 95/2017[7] prin care a extins (reinterpretat) considerentele deciziei indicate anterior şi a inserat etapa notificării prealabile şi în situaţiile vizate de articolul 8 alin. (5)[8] din Legea dării în plată.

În realitate, Curtea Constituţională a rescris Legea dării în plată, abuzând de rolul său de legiuitor pasiv, iar considerentele centrale ale deciziilor indicate mai sus nu au adus coerenţă şi claritate în interpretarea acestui act normativ, ci, dimpotrivă au adâncit disfuncţionalităţile şi controversele generate de conţinutul Legii dării în plată din perspectiva principiilor generale ale dreptului.

Controversele generate de noul conținut al Legii dării în plată ce se regăsește în considerentele reţinute în ansamblul de decizii pe care Curtea Constituțională le-a pronunţat în legătură cu Legea dării în plată privesc (a) admisibilitatea procedurii speciale întemeiate pe acest act normativ în ipoteza în care, anterior intrării sale în vigoare, contractul de credit a fost desfiinţat prin efectul rezoluţiunii, (b) efectele juridice ale negocierii dintre părţi prin raportare la instituția procedurii prealabile reglementate de dispoziţiiloe art. 193 din C. proc. civ., (c) admisibilitatea cererii reconvenţionale în procedura contestaţiei formulate de creditor în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea dării în plată; (d) compatibilitatea condițiilor impreviziunii reținute de Curtea Constituțională cu cele ale teoriei imprevizunii reţinute sub regimul Codului Civil de la 1864; (e) efectele suspendării plăţilor şi a tuturor procedurilor judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor în vederea recuperării creanţelor deţinute împotriva debitorului, în ipoteza în care în urma respingerii contestaţiei, acesta face un abuz de drept şi nu formulează acţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 8 alin. (1) profitând de beneficiul suspendării. În mod evident, enumerarea nu este exhaustivă.

Spre exemplu, două considerente echivoce ale Curții Constituţionale au oferit premisele creării unei (false) probleme care vizează, din perspectiva procedurală, prerogativa instanţei de judecată de a dispune ex officio adaptarea sau încetarea contractului de credit, chiar în lipsa investirii sale în mod formal cu o pretenţie în acest sens.

Astfel, în pofida raportului dintre Codul de procedură civilă şi Legea dării în plată, unele instanţe au apreciat, interpretând în mod eronat considerentele CurțiiConstituționale (redactate într-adevăr într-o manieră echivocă), că, în măsura în care constată intervenirea impreviziunii în cadrul procesual stabilit prin contestația creditorului față de notificarea comunicată acestuia de către debitor , acestea sunt învestite ex officio să dispună adaptarea sau încetarea contractului de credit.

În cele ce urmează, demersul nostru urmărește clarificarea următoarelor aspecte (i) caracterul/efectele considerentelor nr. 120 şi 121 din Decizia nr. 623/2016; (ii) perspectiva de interpretare și aplicare de către instanțele de judecată a considerentelor anterior menționate.

 I. Natura considerentelor nr. 120 şi 121 din Decizia nr. 623/2016

Plenul Curţii Constituţionale a reţinut că prin forma Legii dării în plată „(…) legiuitorul a configurat cadrul legal (…) luând în considerare o impreviziune aplicabilă ope legis pentru toate contractele de credit în derulare, deformând condițiile aplicării impreviziunii[9].

În acest sens, dispoziţiile Legii dării în plată vizează toate contractele de credit în derulare la momentul intrării sale în vigoare „(…) fără a lua în considerare situaţia debitorilor, [drepurile şi interesele creditorilor – sb. n.] precum și specificul contractelor de credit încheiate şi fără a face o diferenţiere între debitorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă, între cei care nu mai pot să plătească şi cei care nu mai vor să plătească[10].

Din aceasta perspectivă, Curtea Constituţională a concluzionat că pe de o parte „ (…) o astfel de instituție a impreviziunii aplicabilă ope legis pentru toate contractele încheiate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016 nu poate fi recunoscută, fiind în contradicție cu prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, cele ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum și cele ale art. 124 privind înfăptuirea justiției”, iar pe de altă parte în aceste condiții, prevederile legale criticate nu sunt clare, permiţând interpretări contradictorii cu privire la posibilitatea instanţei judecătoreşti de a verifica îndeplinirea condiţiilor privind existenţa impreviziunii[11].

Cu alte cuvinte, în forma sa iniţială Legea dării în plată prezenta un caracter echivoc şi arbitrar deoarece legiutorul (în obiectivitatea sa) nu a oferit tuturor destinatarilor acestui act normativ dreptul la o apărare efectivă, stabilind ab initio, cu ignorarea unor principii generale de drept (pacta sunt servanda, dreptul la un proces echitabil, chiar separaţia şi echilibrul puterilor în stat), faptul că orice debitor care a încheiat un contract de credit în perioada 2007-2009 îndeplineşte condiţiile teoriei impreviziunii[12].

Ca atare, dispoziţiile Legii dării în plată trădează conduita discreţionară a legiuitorului care „(…) rupe echilibrul contractului, instituind o prezumție absolută a incapacității de executare a contractului de către debitor, și elimină orice remediu judiciar prin atribuirea unui rol formal judecătorului cauzei, care este ținut de litera legii[13]

Conform dispozitivului Decizei nr. 623/2016, dispoziţiile Legii dării în plată sunt constituţionale numai „în măsura în care instanța judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii.”

În consecinţă, pentru ca Legea dării în plată să fie în acord cu principiile Constituţiei, aceasta trebuia să garanteze tuturor destinatarilor dreptul la o apărare efectivă.

În acest sens, fundamentul/condiția constituţionalităţii Legii dării în plată este reprezentat/ă de exercitarea controlului judecătoresc în vederea verificării condiţiilor teoriei impreviziunii în perioada derulării contractului de credit[14].

1.1. Considerentele decisive ale Deciziei nr. 623/2016 cu privire la teoria impreviziunii

Caracterul obligatoriu al considerentelor cuprinse într-o decizie a Curţii Constituţionale prin care a fost admisă o excepţie de neconstituţionalitate a fost confirmat atât de practica judiciară[15] cât şi de literatura juridică de specialitate[16].

Cu toate acestea, caracterul obligatoriu nu poate viza orice considerent, ci numai pe acelea care explică şi justifică dispozitivul. Totodată, limitele caracterului obligatoriu al considerentelor care sprijină dispozitivul sunt stabilite de puterile conferite de Constituţie instanţei de judecată sau instanţei de contencios constituţional[17].

Ca atare, considerentele obligatorii ale Decizei nr. 623/2016 sunt acelea care îi explică şi sprijină dispozitivul, respectiv, cele care argumentează necesitatea completării Legii dării în plată cu instituțiile fundamentale de drept civil, din perspectiva îndeplinirii de către debitor a condiţiilor teoriei impreviziunii.

Cu alte cuvinte, orice considerent referitor la  consecinţele constatării îndeplinirii atât a condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 4 şi 5 din Legea dării în plată cât şi a condiţiilor teoriei impreviziunii este supraabundent deoarece pe de o parte nu explică şi nu sprijină dispozitivul, iar pe de altă parte, în ipoteza în care ar fi considerat obligatoriu, ar reprezenta o nouă încălcare a prerogativelor oferite Curţii Constituţionale de Constituţie şi de Legea nr. 147/1992 și implicit o limitare a competențelor instanțelor de judecată.

În acest sens, motivarea Deciziei nr. 623/2016 porneşte de la analizarea raportului dintre principiul forţei obligatorii a contractului (pacta sunt servanda) şi dispoziţiile Legii dării în plată[18].

Astfel, raportat la perioada în care au fost încheiate contractele vizate de Legea dării în plată, Curtea Constituţională apreciază că, pe lângă condiţiile formale instituite de art. 4 alin. (1)[19] şi 5 alin. (1)[20], beneficiarul acestui act normativ ar trebui să dovedească şi îndeplinirea condiţiilor teoriei impreviziunii care „(…) au fost decelate în jurisprudenţă şi preluate în mare parte în Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică [art. 1271][21]”.

Totodată, Plenul Curţii Constituţionale stabileşte şi graniţele teoriei impreviziunii reţinând că „În esenţă, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta. (…) În acest context, Curtea reţine că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ţinându-se cont de ideea de risc al contractului. Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când acesta se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supra-adăugat care nu a putut face obiectul in concreto a unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo[22].

Cu alte cuvinte, în viziunea Curţii Constituţionale „Impreviziunea vizează numai riscul supra-adăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului. (…) În consecinţă, Curtea reţine că revine, în primul rând, părţilor obligaţia de a renegocia contractul, iar, în al doilea rând, renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportare la noua realitate[23]”.

În continuare, pe lângă condiţiile teoriei impreviziunii reţinute sub imperiul Codului civil de la 1864[24], prin considerentul nr. 98[25], Plenul Curţii Constituţionale statuează că analiza acestei intervenirii impreviziunii trebuie privită şi din perspectiva unor criterii precum: calitatea şi pregătirea economică/juridică a cocontractanţilor [dihotomia profesionist/consumator], valoarea prestaţiilor stabilite prin contract, riscul deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum şi noiile condiţii economice care denaturează atât voinţa părţilor, cât şi utilitatea socială a contractului de credit.

Mai mult decât atât, potrivit considerentului nr. 119[26], Plenul Curţii Constituţionale stabileşte că dispoziţiile Legii dării în plată trebuie să se aplice exclusiv debitorilor care au avut o conduită contractuală caracterizată de bună-credinţă.

În fine, în virtutea considerentului nr. 120[27], instanţa de judecată are prerogativa/obligaţia ca, pe lângă verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) şi 5 alin. (1) din Legea dării în plată, să verifice dacă debitorul îndeplineşte condiţiile teoriei impreviziunii.

Aşadar, analizând raportul dintre dispozitivul şi motivarea Deciziei 623/2016 rezultă faptul că prezintă caracter decisiv şi, în mod implicit, obligatoriu exclusiv considerentele care explică necesitatea exercitării controlului judecătoresc în vederea verificării condiţiilor teoriei impreviziunii[28].

1.2. Considerentele supraabundente ale Decizei nr. 623/2016 cu privire la teoria impreviziunii

Considerentele supraabundente reprezintă componentele raţionamentului logico-juridic al judecătorului care nu justifică soluţia din dispozitiv şi care ar putea fi înlăturate din conţinutul motivării, fără ca această împrejurare să conducă la lipsirea de fundament a hotărârii[29]. Din perspectiva rolului atribuit Curții Constituționale, constituie considerente supraabundente acelea prin care instanța de contencios constituțional își depășește prerogativele speciale ce i-au fost acordat de constituant, cu consecința directă a suprapunerii de roluri cu cele aparținând instanțele de judecată.

În acest sens, am expus supra că singurele considerente decisive ale Deciziei nr. 623/2016 sunt cele relative la necesitatea verificării de către instanţa judecătorească a îndeplinirii condiţiilor impreviziunii astfel cum au fost reţinute sub regimul Codului Civil de la 1864[30].

Această interpretare rezultă din analiza sistematică pe de o parte a expunerii de motive a Legii dării în plată, iar pe de altă parte a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea dării în plată prin raportare la dispozitivul Deciziei nr. 623/2016.

Conform expunerii de motive a Legii dării în plată „Darea în plată (datio in solum) este o novaţie prin schimbarea obligaţiei, care nu mai este plătită în natură, ci printr-un alt bun sau o altă prestaţie echivalentă. În prezentul proiect de lege, prestaţia echivalentă constă în bunul imobil ipotecat în favoarea creditorului. (…) Această formă de datio in solutum, specifică situaţiei în care debitorul nu mai poate să efectueze plăţile, presupune ca debitorul se eliberează de răspunderea nelimitată pentru aceste datorii dând în plată şi remiţându-i creditorului bunul imobil ipotecat în favoarea creditorului[31].

Astfel, din expunerea de motive rezultă că Legea dării în plată a fost adoptată pentru a proteja debitorii care au ajuns într-o imposibilitate de plată din cauza unor împrejurări obiective, oferind ca soluție stingerea creanţei generate de contractul de credit în schimbul bunului ipotecat.

Cu alte cuvinte, de esenţa protecţiei oferite consumatorilorde Legea dării în plată este posibilitatea stingerii contractului de credit în schimbul garanţiei imobiliare constituite de debitorul care se află în situația imposibilității de plată ca urmare a intervenirii condițiilor specifice impreviziunii .

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (6) din Legea dării în plată „În termen de 10 zile de la data respingerii definitive a contestaţiei, creditorul are obligaţia să se prezinte, în conformitate cu notificarea prealabilă a debitorului, la notarul public indicat în cuprinsul acesteia. Dispoziţiile art. 5 alin. (4) sunt aplicabile atât în vederea transmiterii informaţiilor şi a înscrisurilor, cât şi în vederea stabilirii datei exacte a semnării actului de dare în plată”, iar potrivit dispoziţiilor art. „În situaţia în care creditorul nu se conformează dispoziţiilor prevăzute de prezenta lege, debitorul poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor”.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 8 alin. (5) din Legea dării în plată „Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului.”

În consecinţă, scopul Legii dării în plată constă în stabilirea unui mecanism de stingere a datoriilor născute din contractele de credit prin transmiterea proprietăţii locuinței ipotecate către creditor, mecanism în care sunt angrenaţi debitorii care se află într-o imposibilitate de plată. Evident însă că acest mecanism nu poate deroga de la principiile generale de drept, astfel încât, sesizată cu verificarea constituționallității sale, Curtea Constituțională a apreciat în mod just că acest act normativ poate fi aplicat, numai „în măsura în care instanța judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii”.

În acest context, trebuie subliniat că orice considerent cuprins în raţionamentul logico-juridic al Curţii Constituţionale care excede justificării necesității de verificare de către instanțele de judecată a condiţiilor referitoare la existenţa impreviziunii prezintă un caracter supraabundent deoarece nu interpretează Legea dării în plată, ci, o modifică, adaptează, completează, împrejurare care transcende prerogativelor recunoscute instanţei de contencios constituţional.

Cu titlu de exemplu, considerentele supra-abundente, în sensul celor expuse mai sus, cuprinse în motivarea Deciziei nr. 623/2016 sunt următoarele:

(i) considerentul nr. 97 teza a III-a potrivit căruia „Adaptarea are loc atunci când utilitatea socială a contractului poate fi menţinută, pe când încetarea atunci când în cazul intervenirii noilor condiţii contractul îşi pierde utilitatea socială”;

(ii) considerentul nr. 98 teza I şi a IV a potrivit căruia „Din cele de mai sus, rezultă că adaptarea contractului pe parcursul executării sale la noua realitate intervenită echivalează cu menţinerea utilităţii sociale a acestuia, mai precis permite executarea în continuare a contractului prin reechilibrarea prestaţiilor (…) Însă, odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supra-adăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului”;

(iii) considerentul nr. 100 doar în ceea ce priveşte parţial teza I şi în integralitate teza a II-a „ (…) şi care, pe această cale, dobândește un rol important în determinarea condițiilor de executare a contractului. (…) Consecinţa luării în 43 considerare a criteriului bunei-credinţe constituie o lărgire a rolului judecătorului în contract, dar securitatea juridică nu va fi pusă în pericol, întrucât intervenţia judiciară este limitată de îndeplinirea condiţiilor specifice impreviziunii contractuale.”;

(iv) considerentul nr. 119 teza I potrivit căruia „Aşadar, singura interpretare care se subsumează cadrului constituțional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părți, are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia (…)”;

(v) considerentul nr. 121 potrivit căruia „Instanţa judecătorească care, în condiţiile legii, este independentă în aprecierea sa, va putea face aplicarea impreviziunii până la limita superioară impusă de Legea nr. 77/2016 (predarea imobilului şi ştergerea datoriilor principale şi accesorii). Cu alte cuvinte, în lipsa acordului părţilor şi în temeiul art. 969 şi art. 970 din Codul civil din 1864, respectiv al Legii nr. 77/2016, instanţa judecătorească va pronunţa o hotărâre prin care va dispune fie adaptarea contractului în forma pe care o decide, fie încetarea sa.

*

*             *

În concluzie, considerentul nr. 120 are un caracter decisiv şi obligatoriu deoarece sprijină şi explică dispozitivul Deciziei nr. 623/2016, consacrând necesitatea intervenției instanţei de judecată pentru verificarea condiţiilor teoriei impreviziunii.

În schimb, considerentul 121 are natura juridică a unui considerent supraabundent căruia îi lipsește caracterulobligatoriu deoarece, în mod simetric, nu explică şi nu sprijină dispozitivul, astfel că în ipoteza înlăturării acestuia Decizia nr. 623/2016 nu este lipsită de fundament.

II. Dispozițiile Legii dării în plată, astfel cum au fost interpretate prin considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016, se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă

Analizând coroborat considerentele nr. 120 și 121 din Decizia nr. 623/2016, unele instanțe judecătorești[32] au dat curs apărărilor consumatorilor și au apreciat că, odată învestite cu contestația formulată de profesioniști împotriva notificării de dare în plată[33], sunt învestite ex officio să dispună asupra măsurii adaptării sau încetării contractului de credit.

Acest raționament logico-juridic este eronat deoarece pe de o parte încalcă principiul disponibilității procesului civil, iar pe de altă parte nu se circumscrie prerogativelor oferite Curții Constituționale de Constituție și dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 147/1992.

2.1. Raportul dintre Codul de procedură civilă şi Legea nr. 77/2016

Dispoziţiile Codului de procedură civilă constituie cadrul comun de reglementare în materie civilă, aceste norme aplicându-se şi în alte materii în măsura în care nu sunt instituite dispoziţii contrare[34].

Cu alte cuvinte, Codul de procedură civilă reprezintă „legea comună” în materia procesual civilă, implicând astfel disocieri, interconexiuni şi relaţii de complementaritate între „normele comune” şi „normele speciale” de procedură civilă[35].

Aşadar, Codul de procedură civilă ca ius generale se aplică direct şi automat în măsura în care legea specială este incompletă sau nu dispune altfel[36].

În speță, aplicarea dispoziţiilor Legii dării în plată se coroborează cu dispoziţiile instituite de o serie de acte normative, printre care şi normele Codului de procedură civilă[37]. Astfel, raportul dintre Codul de procedură civilă şi Legea dării în plată este cel de lege generală-lege specială.

Ca atare, dispoziţiile Codului de procedură civilă (ius generale-ius commune) vor întregi Legea dării în plată (ius speciale) ori de câte ori aceasta este omisivă, lacunară, „tăcută” din perspectivă procedurală.

În acest context, în condiţiile în care nu există o derogare expresă de la dreptul comun (specialia generalibus derogant), orice interpretare propusă sau „impusă” a dispoziţiilor Legii nr. 77/2016 nu se poate abate de la dispoziţiile instituite de Codul de procedură civilă, care se vor aplica în lipsa unor dispoziții legale contrare.

În consecinţă, indiferent de caracterterul considerentelor cuprinse în motivarea Deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale, acestea nu pot fi interpretate decât în deplină concordanță cu dispozițiile Codului de procedură civilă.

2.2. În temeiul dispozițiilor Legii dării în plată, astfel cum au fost interpretate de Curtea Constituțională prin considerentele Deciziei nr. 623/2016, instanța de judecată nu poate încălca principiul disponibilității procesului civil

În virtutea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea dării în plată, în ipoteza în care apreciează faptul că debitorul nu îndeplinește nici condițiile prevăzute de dispozițiile art. 4 alin. (1) și 5 alin. (1) din acest act normativ și nici condițiile teoriei impreviziunii, astfel cum au fost rescrise prin considerentele decisive ale Deciziei nr. 623/2016, creditorul are dreptul de a formula contestație împotriva notificării de dare în plată primită de la debitor.

Astfel, în virtutea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil[38], prin contestația formulată de creditor împotriva notificării primite, instanța de judecată este învestită exclusiv să constate dacă debitorul îndeplinește condițiile prevăzute de dispozițiile art 4 alin. (1) și art. 5 alin (1) din Legea dării în plată și condițiile teoriei impreviziunii astfel cum au fost subliniate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 623/2016. În acest cadru procesual, soluţia care dezleagă pricina generată de contestaţia creditorului împotriva notificării de dare în plată trebuie să se înscrie în limitele învestirii[39].

Așadar, pentru a nu încălca principiul disponibilității procesului civil, instanţa de judecată nu poate dispune decât următoarele soluţii în ipoteza în care antamează fondulu cauzei: (i) în măsura în care va constata că debitorul nu îndeplineşte condiţiile speciale cumulative prevăzute de dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 sau/și nici condiţiile teoriei impreviziunii, atunci vă admite contestaţia creditorului ca fiind întemeiată, iar (ii) în măsura în care va constata că debitorul îndeplineşte atât condiţiile speciale cumulative prevăzute de dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi art. 5 alin. (1)-(3) din Legea nr. 77/2016 cât şi condiţiile teoriei impreviziunii consacrate sub regimul Codului civil de la 1864, instanța va respinge contestaţia creditorului, deschizând calea debitorului spre acţiunea în constatare instituită de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016.

În niciun caz, invocând considerente (supraabundente și neobligatorii) din Decizia nr. 623/2016 instanța de judecată nu poate considera că este învestită ex officio să dispună adaptarea sau încetarea contractului de credit,.

Această interpretare a fost reținută de unele instanțe de apel[40] care au modificat în parte raționamentul logico-juridic al instanței de fond, în sensul înlăturării din dispozitiv a măsurii încetării contractului de credit. În motivare, instanțele de judecată au reținut faptul că prin contestația formulată de creditor în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea dării în plată, acestea sunt învestite exclusiv să constate dacă debitorul îndeplinește atât condiţiile speciale cumulative prevăzute de dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi condiţiile teoriei impreviziunii consacrate sub regimul Codului civil de la 1864, fără a putea pronunța încetarea sau adaptarea contractului de credit.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 209 alin. (1) din C. proc. civ., singurul mijloc procedural prin care pârâtul (debitorul) poate formula pretenţii care derivă din raportul dedus judecăţii de către reclamant sau dintr-o strânsă legătură cu acesta este formularea unei cereri reconvenţionale[41].

Cu toate acestea, în literatura juridică de specialitate a fost exprimată, în mod justificat, opinia potrivit căreia în virtutea principiului de interpretare conform căruia orice normă juridică trebuie să producă un efect, mecanismul cererii reconvenţionale în procedura contestaţiei creditorului împotriva notificării de dare în plată prezintă un caracter inadmisbil, deoarece goleşte de conţinut dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016[42].

III. Prin motivarea Deciziei nr. 623/2016, Curtea Constituțională își încalcă prerogativele speciale conferite prin Constituție și Legea nr. 147/1992

Analizând complexitatea şi natura atribuţiilor sale, Curtea Constituţională reprezintă o autoritate publică politico-jurisdicţională. Caracterul politic rezultă din modul de desemnare a membrilor Curţii Constituţionale, precum şi din natura unor atribuţii, iar caracterul jurisdicţional rezultă din principiile de organizare şi funcţionare (independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor), precum şi din alte atribuţii şi proceduri[43].

În ceea ce privește competența Curții Constituționale, aceasta este una excepțională, de strictă interpretare, limitată exclusiv la la verificarea compatibilităţii unui text legal sau dintr-o ordonanţă, tratat, acorduri internaţionale şi Constituţia României, urmare a excepţiilor de neconstituţionalitate invocate[44]. Cu alte cuvinte, Curtea Constituţională îşi poate exercita latura jurisdicţională numai din perspectiva constituţională a actului suspus controlului acesteia.

Această interpretare este confirmată chiar de dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, în virtutea căruia Curtea Constituţională nu deţine prerogativa de a modifica sau completa prevederile actului supus controlului (cu atât mai puțin a unui act care nu este supus controlului).

Astfel din analiza atribuţiilor Curţii Constituţionale, consacrate atât de dispoziţiile art. 146 din Constituţie[45] cât şi de dispoziţiile Legii nr. 47/1992 rezultă faptul că limitele controlului efectuat de această instituţie politico-jurisdicţionale se mărginesc exclusiv la contenciosul constituţional şi în niciun caz la adoptarea, modificarea sau abrogarea vreunui act normativ.

În speță, Curtea Constituțională a fost învestită cu aprecierea constituționalității Legii dării în plată.

În locul unei poziții ferme care să ofere claritate, precizie și previzibilitate, Curtea Constituțională și-a reinterpretat rolul de legiuitor pasiv (devenind un legiutor activ) și a reconfigurat Legea dării în plată.

Raportând motivarea Deciziei nr. 623/2016 la dispozițiile art. 146 din Constituție și la dispozițiile Legii nr. 47/1992, rezultă că sub „scutul” pronunțării unei decizii interpetative, Curtea Constituțional și-a depășit atribuțiile.

În consecință, după trecere unei perioade de 2 ani de aplicare a Legii dării în plată, se poate afirma că intervenția Curții Constituționale a contribuit la sporirea echivocului în aplicarea și interperatarea acestui act normativ.

 IV. În loc de concluzii

Legea dării în plată se dorea a fi un act normativ clar, precis, corelat cu celelate acte normative, concordant cu principiile generale de drept care să atenueze tensiunile tot mai pregnante dintre profesioniști și cosumatori, însă, după doi ani de aplicare a Legii dării în plată, spațiul legislativ românesc este „îmbogățit” cu un act normativ disfuncțional pentru care protecția consumatorilor rămâne doar un deziderat.

Ce a generat Legea dării în plată? Poate cel mai mare număr de excepții de neconstituționalitate cu care s-a confruntat Curtea Constituțională privind același act normativ; depășirea atribuțiilor Curții Constituționale în încercarea de corela acest act normativ cu principiile Constituției; confuzie cu privire la aplicarea unor principii generale de drept, iar lista poate continua.

Ideea unui act normativ care să protejeze consumatorul în raportul juridic cu profesionistul este bine venită în contextul social, economic și juridic actual, însă, acesta trebuie elaborat de legiuitor în urma unui studiu temeinic, obiectiv și prudent astfel încât să nu afecteze securitatea circuitului civil.

Ce ne mai pregătește legiuitorul în materia legislației protecției consumatorului?

Așteptăm și sperăm…


[1] Cicero, De legibus, I, 42, Raţionalitatea legii este condiţia primordial a validităţii, eficacităţii şi obligativităţii acesteia apud M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. I. Teoria dreptului civil, Ed. Solomon, 2017, p. 192 notele 30-31.
[2] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Vol. I, ed. a II-a revăzută, completată şi actualizată (Noul Cod de procedură civilă), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 61.
[3] A se vedea L. Mihai, V. Berea,Lucian Mihai, fost președinte al Curții Constituționale: Neconstituționalitatea Legii privind darea în plată. Cât va dura până când va ajunge pe masa judecătorilor de la CCR?, disponibil aici; St. Tîrnoveanu, Al. Iorgulescu, G. Tîrnoveanu, Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. Analiză comparativă a principalelor instituții menționate în lege, drept comparat, respectiv a incidenței unui potențial control de constituționalitate, în RRDP nr. 5/2016, pp. 66-83; Marieta Avram, Despre legea privind darea în plată: între folclorul juridic și rațiunea dreptului, disponibil aici; D. Popa, Gheorghe Piperea: Câteva argumente de ordin principial relative la necesitatea legii dării în plată și unele critici ale „argumentelor” de ordin emoțional ale opozanților acestei legi, disponibil aici.
[4] A se vedea M. Nicolae, Despre retroactivitatea așa-zisei Legi a dării în plată, în .,Legea dării în plată. Argumente și soluții (coord. Valeriu Stoica), Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 74 sqq. (disponibil și aici, idem, Legea dării în plată: lex authentica sau simulata?, disponibil aici ; M. Avram, Inaplicabilitatea legii dării în plată în cazul contractelor încheiate sub imperiul Codului civil din 1864, disponibil aici ;
[5] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 53 din data de 18 ianuarie 2017.
[6] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 35 din data de 12 ianuarie 2017.
[7] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 656 din data de 9 august 2017.
[8] A se vedea dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 potrivit cărora „Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului.
[9] A se vedea considerentul nr. 115 din Decizia nr. 623/2016 potrivit căruia „Indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, Codul civil din 1864 care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art.969 și art.970. Având în vedere că Legea nr.77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit, prevederile acesteia nu retroactivează. Cu toate acestea, Curtea observă că legiuitorul a configurat cadrul legal reprezentat de Legea nr.77/2016 luând în considerare o impreviziune aplicabilă ope legis pentru toate contractele de credit în derulare, deformând condițiile aplicării impreviziunii
[10] A se vedea considerentul nr. 116 teza I din Decizia nr. 623/2016 potrivit căruia „Astfel, art.11 teza întâi din Legea nr.77/2016 prevede că dispoziţiile legii se aplică tuturor contractelor în curs de derulare, fără a lua în considerare situaţia debitorilor, precum și specificul contractelor de credit încheiate şi fără a face o diferenţiere între debitorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă, între cei care nu mai pot să plătească şi cei care nu mai vor să plătească”
[11] Idem. teza a II-a şi a III-a „Însă, o astfel de instituție a impreviziunii aplicabilă ope legis pentru toate contractele încheiate până la data intrării în vigoare a Legii nr.77/2016 nu poate fi recunoscută, fiind în contradicție cu prevederile constituționale ale art.1 alin.(3) privind statul de drept, art.1 alin.(5) în componenta sa privind calitatea legii, cele ale art.21 alin.(3) privind dreptul la un proces echitabil, precum și cele ale art.124 privind înfăptuirea justiției. În 52 aceste condiții, prevederile legale criticate nu sunt clare, permiţând interpretări contradictorii cu privire la posibilitatea instanţei judecătoreşti de a verifica îndeplinirea condiţiilor privind existenţa impreviziunii.
[12] Idem. teza a IV-a şi a V-a potrivit cărora „Or, posibilitatea părţilor din contractele respective de a prezenta situaţia de fapt dintr-un dosar în faţa unei instanţe judecătoreşti este absolut necesară având în vedere că judecătorul trebuie să verifice această situație, astfel încât instituţia dării în plată să nu fie un instrument discreţionar pus la dispoziţia doar a unei părţi și, astfel, să dezechilibreze raportul contractual. Numai în acest fel se poate asigura, în aceste cazuri, respectarea principiului egalităţii armelor în cadrul procesului civil.”
[13] A se vedea considerentul nr. 117 din Decizia nr. 623/2016 „Astfel, din analiza prevederilor legii criticate rezultă că legiuitorul înlătură posibilitatea controlului judecătoresc în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor specifice impreviziunii, respectiv condițiile cu caracter obiectiv referitoare la cauza schimbării circumstanțelor (existența situației neprevăzute) sau la cuprinsul contractului (absența unei clauze de adaptare a contractului), și condițiile cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părților contractante (lipsa culpei debitorului în executarea contractului) sau la efectele schimbării circumstanțelor (caracterul licit al neexecutării obligațiilor contractuale). Legiutorul se limitează la a stabili condițiile premisă ale incidenței noului cadru normativ, care se pot constitui eventual în condiții de admisibilitate a cererii introductive de instanță, alături de dovada parcurgerii procedurii prealabile a notificării, fără a reglementa nicio condiție specifică impreviziunii. Cu alte cuvinte, legiuitorul stabilește o impreviziune aplicabilă ope legis, convertind situația premisă în efect consumat, fără evaluarea niciuneia dintre condițiile obiective sau subiective care caracterizeză impreviziunea contractuală. Consecința directă este modificarea contractului în baza legii, intervenția judecătorului fiind una strict formală, limitată la verificarea condițiilor de admisibilitate a cererii, a căror întrunire cumulativă are ca efect direct darea în 53 plată. Așa fiind, legea criticată înlătură controlul efectiv al instanței cu privire la starea de fapt, respectiv cu privire la cauza și efectele schimbării circumstanțelor de executare a contractului, dând prevalență unei presupuse stări de criză a contractului în privinţa debitorului. În mod implicit, legea rupe echilibrul contractului, instituind o prezumție absolută a incapacității de executare a contractului de către debitor, și elimină orice remediu judiciar prin atribuirea unui rol formal judecătorului cauzei, care este ținut de litera legii.
[14] A se vedea punctul nr. 2 din dispozitivul Deciziei nr. 623/2016 „Admite excepția de neconstituţionalitate ridicată de aceleaşi părţi în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe și constată că prevederile din art.11 teza întâi raportate la art.3 teza a doua, art.4, art.7 şi art.8 din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, sunt constituționale în măsura în care instanța judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii.”
[15] A se vedea Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011; A se vedea Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 considerentul 190, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din data de 17 iulie 2018.
[16] A se vedea M. Safta, K. Benke, Obligativitatea considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale, în Dreptul nr. 9/2010, p. 28-55; B. Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, vol. I, p. 149.
[17] A se vedea V.M. Ciobanu, T. C. Briciu, Analiza OUG nr. 1/2016 în lumina deciziei Curţii Constituţionale nr. 895/2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 666 NCPC, disponibil aici; I. Deleanu, S. Deleanu, Jurisprudenţa şi revirimentul jurisprudenţial, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 72-89;
[18] A se vedea considerentul 94 din Decizia nr. 623/2016 potrivit căruia „Examinând Legea nr. 77/2016, Curtea constată că aceasta are drept obiect reglementarea acelor situații apărute în urma crizei economice din cauza căreia debitorii nu au mai fost capabili să își execute obligațiile 38 acesteia a fost determinată de ideea de echitate și împărțirea riscurilor contractuale în executarea contractului de credit. Prin urmare, principala problemă care se ridică este aceea a concilierii principiului pacta sunt servanda cu prevederile legii criticate. Pentru a realiza această operațiune, Curtea trebuie să determine conținutul principiului menționat. Potrivit acestui principiu fundamental al dreptului civil, odată încheiat valid, contractul trebuie să fie executat în deplină conformitate cu cuprinsul său, prevederile contractuale impunându-se (cu putere de lege) atât părților (și, după caz, succesorilor în drepturi), cât și instanțelor judecătorești și organelor chemate să asigure executarea silită. Acest principiu îşi găsea temeiul în art.969 din Codul civil din 1864, potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, ele putându-se revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege. El este în strânsă legătură cu teoria voluntaristă a autonomiei de voință, potrivit căreia, individul liber creează dreptul, voinţa sa fiind suficientă pentru a explica efectele de drept ale unui act juridic. Voința este autonomă, deoarece ea singură și independentă are forța de a genera actul juridic, cu efectul că dreptul obiectiv doar confirmă forța juridică a voinței individuale. Cu alte cuvinte, efectele contractului constau în naşterea, modificarea sau stingerea de drepturi şi de obligaţii civile în condiţiile aplicării regulii pacta sunt servanda (forţa obligatorie a contractului). Astfel, părţile sunt obligate să execute întocmai şi cu bună-credinţă contractul încheiat în condiţiile legii aplicabile. În aceste condiţii, singura modalitate prin care efectele contractului astfel încheiat pot fi modificate o reprezintă tot acordul părţilor, ca o expresie a autonomiei lor de voinţă. Însă, regula pacta sunt servanda poate fi supusă unor atenuări impuse de situaţii ce intervin pe parcursul executării contractului, situaţii care nu au putut fi avute în vedere la încheierea acestuia şi care pun una dintre părţile din contract în situaţia de a nu-şi mai putea onora 39 obligaţiile contractuale. În acest context, Curtea urmează să verifice dacă legea criticată amenajează autonomia de voință a părților în sensul soluționării situațiilor menționate mai sus.”
[19] A se vedea dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 623/2016 „(1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: a)creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială; b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit; c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă; d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.
[20] A se vedea dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 623/2016 „În vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4.
[21] A se vedea considerentul nr. 95 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016 potrivit căruia „n acest sens, Curtea reţine că sub imperiul Codului civil din 1864, atât doctrina, cât şi practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului, ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului. Această instituţie şi-a găsit aplicarea în sistemul de drept românesc încă din prima parte a secolului XX, după Primul Război Mondial, atunci când societatea s-a confruntat cu o importantă criză economică, fiind de asemenea utilizată de judecătorii români după 1989 şi în contextul schimbărilor importante ce au avut loc ca urmare a transformării regimului politic din România şi a liberalizării preţurilor. Astfel, sub regimul Codului civil din 1864 (aplicabil contractelor din dosarele de faţă) teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art.970 care stipulau: „Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa.” Așadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezulta din însăși reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credință și echitate ce caracterizează executarea contractelor. Condiţiile privind aplicarea impreviziunii au fost decelate în jurisprudenţă şi preluate în mare parte în Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică [art.1271].”
[22] A se vedea considerentul nr 96 din Decizia nr. 623/2016.
[23] A se vedea considerentul nr. 97 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016.
[24] Potrivit considerentului nr. 115 al Deciziei nr. 623/2016 ( „Indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, Codul civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 şi art. 970. Având în vedere că Legea nr. 77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit, prevederile acesteia nu retroactivează. Cu toate acestea, Curtea observă că legiuitorul a configurat cadrul legal reprezentat de Legea nr. 77/2016 luând în considerare o impreviziune aplicabilă ope legis pentru toate contractele de credit în derulare, deformând condiţiile aplicării impreviziunii.”) analiza condiţiilor teoriei imprevizunii trebuie raportată la doctrina şi jurisprudenţa consacrată sub regimul Codului civil de la 1864.
Doctrina (A se vedea C.E. Zamşa, Teoria imprevizunii – Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 89-90 şi jurisprudenţa consaractă sub regimul Codului civil de la 1864 (A se vedea Cauza Lascăr Catargiu c. Banca Bervovic; Trib Mehedinţi s. II, Pandectele Române 1926, partea III, p. 136; Pandectele Române, 1922, partea II, p. 120; Decizia nr. 33/1921 în C. Hamangiu, Codul civil adnotat, Ed. All, Bucureşti, 1999, p. 486) au identificat şi reţinut că teoria impreviziunii poate interveni numai în măsura în care sunt îndeplinite următoarele condiţii: (i) imprevizibilitatea: intervenirea unei situaţii imprevizibile sau cu efecte imprevizibile; (ii) momentul intervenrii schimbării de circumstanţe sau al constatării efectului asupra contractului; (iii) efectul produs asupra contractului şi (iv) riscul determinat de o situaţie de impreviziune să nu se încadreze în categoria riscurilor contractului.
[25] A se vedea considerentul nr. 98 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016 potrivit căruia „Din cele de mai sus rezultă că adaptarea contractului pe parcursul executării sale la noua realitate intervenită echivalează cu menţinerea utilităţii sociale a acestuia, mai precis permite executarea în continuare a contractului prin reechilibrarea prestaţiilor. Evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analiza cel puţin a calităţii şi pregătirii economice/juridice a cocontractanţilor [dihotomia profesionist/consumator], a valorii prestaţiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum şi a noilor condiţii economice care denaturează atât voinţa părţilor, cât şi utilitatea socială a contractului de credit. Această evaluare de ansamblu permite stabilirea, pe de o parte, a limitei dintre cele două categorii de riscuri anterior menţionate şi, pe de altă parte, în funcţie de rezultatul la care se ajunge, luarea unei decizii cu privire la soarta contractului. Însă, odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supraadăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului.
[26] A se vedea considerentul nr. 119 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016 potrivit căruia „Aşadar, singura interpretare care se subsumează cadrului constituţional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părţi, are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia. Curtea mai reiterează faptul că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit.
[27] A se vedea considerentul nr. 120 din Decizia Curţii Constituţionale „În aceste condiţii, Curtea constată că prevederile art.11 teza întâi raportate la cele ale art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art.8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească, în condiţiile manifestării opoziţiei creditorului, poate şi trebuie să facă aplicarea teoriei impreviziunii la contractele în derulare. Astfel, din punct de vedere procedural, instanţa judecătorească, în condiţiile formulării contestaţiei de către creditor sau a acţiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiţiei notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr.77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8, ori în cadrul art. 9 din aceeaşi lege.”
[28] Rămâne, totuşi, discutabil în ce măsură Curtea Constituţională nu îşi depăşeşte atribuţiile constituţionale prin „implementarea” unor astfel de considerente, în acest sens, a se vedea dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 147/1992 potrivit cărora „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
[29] A se vedea G. Boroi şi M. Stancu, Drept procesual civil, Edit. a 2-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, 2015, p. 579.
[30] A se vedea V. Stoica, în cadrul dezbaterii Rămâne cum am stabilit (623 și 639), organizată de Societatea de Ştiinţe Juridice, „Până la urmă, Curtea Constituțională a făcut un dans juridic foarte interesant pentru a salva această lege de la retroactivitate. Și a spus că, de fapt, dacă ne referim la faptul că aceste contracte s-au încheiat sub imperiul vechiului Cod civil, trebuie să avem în vedere impreviziunea așa cum ea era conturată sub regimul, nu în vechiul Cod, ci sub regimul vechiului Cod civil, pentru că în vechiul Cod civil n-aveam prevederi privind impreviziunea; și, dacă lucrurile stau așa, atunci eu nu știu să existe o soluție de practică judiciară sau o soluție doctrinară, sub imperiul vechiului Cod civil, care să fi stabilit că între soluțiile de adaptare sau de încetare a contractului, judecătorul ar fi putut să recurgă la darea forțată în plată. Ca urmare pentru consecvența argumentației Curții Constituționale, singura concluzie pe care o putem desprinde este că, întrucât sub imperiul vechiului Cod civil nu exista o soluție de dare în plată forțată pentru a rezolva chestiunile impreviziunii, înseamnă că ea nu poate fi aplicată nici după decizia Curții Constituționale, ba, dimpotrivă, dacă suntem consecvenți, decizia Curții Constituționale, practic, fără să o spună expres, oprește o asemenea soluție”, extras  disponibil aici.
[31] A se vedea Expunerea de motive a Legii nr. 77/2016 disponibilă aici.
[32] Prin Sentinţa civilă nr. 11959/06.12.2017 (nepublicată), Judecătoria Braşov a reţinut faptul că „Faţă de aceste considernte ale Curţii Constituţionale, rezultă că în prezenta cauză o dată reţinută incidenţa impreviziunii rămâne să fie analizată utilitatea continuării contractului sau dimpotrivă, încetarea contractului şi stingerea debitului. Nu poate fi primită susţinerea contestatoarei că, instanţa în procedura instituită de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, în ipoteza în care constată intervenirea impreviziunii, nu poate constata stingerea creanţei generate de contractul de credit prin aplicarea procedurii de dare în plată şi nici nu poate dispune adaptarea clauzelor contractuale cuprinse în contractul de credit, deoarece ar reprezenta o încălcare a considerentelor Deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale. Mai mult, instanţa reţine că, pe de o parte, creditoarea a învestit instanţa şi cu analizarea impreviziunii potrivit deciziei Curţii Constituţionale iar, pe de altă parte, intimaţii au solicitat în mod expres creditoarei prin notificarea de dare în plată adaptarea contractului de credit sau încetarea acestuia, solicitare reiterată prin întâmpinarea formulată în prezenta cauză ca apărare de fond”.
Raţionamentul logico-juridic al instanţei de judecată este cel puţin echivoc deoarece într-adevăr prin contestaţia împotriva notificării de dare în plată Judecătoria Braşov a fost învestită cu analizarea ansamblului de condiţii impus de Legea nr. 77/2016 prin raportare la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016, însă, instanţa de judecată urmând mecanismul indicat supra nu a fost învestită cu o pretenţie relativă la contractul de credit. Totodată, interpretând per a contrario dispoziţiile art. 209 alin. (1) din Codul de procedură civilă solicitarea de adaptare sau încetare a contractului de credit formulată prin notificarea de dare în plată, reiterată de debitor prin întâmpinare şi calificată de instanţa de judecată ca fiind „apărare de fond” pe de o parte nu poate majora limitele obiectului astfel cum  acesta a fost dedus judecăţii prin contestaţia formulată de creditor, iar pe de altă parte confirmă faptul că instanţa de judecată a încălcat principiul disponibilităţii deoarece a depăşit limitele învestirii impuse prin cererea de chemare în judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 13162/28.12.2017 pronunţată de Judecătoria Braşov şi desfiinţată de Tribunalul Braşov prin Decizia nr. 2180 din data de 26.10.2018 a fost reţinută o motivare asemănătoare, astfel ca pentru identitate de raţiune comentariul expus supra este valabil şi pentru această motivare.
Prin Sentinţa civilă nr. 7526/27.09.2017 desfiinţată prin Decizia nr. 3560 din data 23.07.2018 (nepublicată), Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a statuat faptul că „De asemenea, formularea unei cereri reconvenţionale de către debitori nu este necesară în condiţiile în care instanţa, chiar şi din oficiu, poate dispune adaptarea contractului dacă apreciează că este posibilă continuarea executării contractului prin reechilibararea prestaţiilor. Potrivit considerentului nr. 121 din Decizia Curţii constituţionale instanţa judecătorească care, în condiţiile legii, este independentă în aprecierea sa va putea face aplicarea impreviziunii până la limita superioară impusă de Legea nr. 77/2016 (predarea imobilului şi ştergerea datoriilor principale şi accesorii). Cu alte cuvinte, în lipsa acordului părţilor şi în temeiul art. 969 şi art. 970 din Codul civil din 1864, respectiv al Legii nr. 77/2016, instanţa judecătorească va pronunţa o hotărâre prin care va dispune fie adaptarea contractului în forma pe care o decide, fie încetarea sa. Instanţa nu ar urma să se pronunţe asupra unui aspect cu care nu a fost învestită în condiţiile în care are obligaţia de a aplica teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, iar această aplicare presupune şi stabilirea unui remediu către instanţă.
Motivarea instanţei de judecată este de asemenea cel puţin discutabilă în condiţiile în care pe de o parte în virtutea considerentelor nr. 97-120 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016, în procedura contestaţiei formulate de creditor împotriva notificării de dare în plată, judecătorul este obligat să analizeze dacă debitorul, printre altele, îndeplineşte condiţiile teoriei impreviziunii, iar pe de altă parte considerentele Deciziei nr. 623/2016 trebuie aplicate în concordanţă cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, iar în niciun caz în contradictoriu cu acestea. În consecinţă, cu ocazia analizării caracterului constituţional al unei legii speciale, Curtea Constituţională nu are prerogativa de a statua considerente care să incumbe instanţelor de judecată obligaţii procesuale care înfrâng principiile consacrate de Codul de procedură civilă.
Prin Sentinţa nr. 4913/30.06.2017 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti desfiinţată prin Decizia nr. 1137/08.03.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti a fost statuat că „fiind probată dificultatea de plată şi lipsa culpei debitorilor în apariţia acesteia, instanţa va trece la etapa următoare, respectiv să analizeze dacă va adapta contractul  sau va face aplicarea impreviziunii până la limita superioară impusă de Legea nr. 77/2016 (…) Deşi nu există o consacrare legislativă a acestui principiu, instanţa subliniază că acest mod de aplicare a teoriei impreviziunii derivă chiar din raţiunile instituţiei în sine şi din aplicarea Legii dării în plată”.
[33] A se vedea dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 „În termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege.
[34] A se vedea dispoziţiile art. 2 din C. proc. civ. potrivit cărora „(1) Dispozițiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. (2) De asemenea, dispozițiile prezentului cod se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare.”
[35] A se vedea I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, Noul Cod de procedura civila – Vol. I si Vol. II. Comentarii pe articole, Vol. I (Art. 1-612), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 42.
[36] Pentru o descriere amănunţită, a se vedea M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. I. Teoria dreptului civil, Ed. Solomon, 2017, p. 52-66.
[37] A se vedea dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 77/2016 potrivit cărora „Dispoziţiile prezentei legi se coroborează cu dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările ulterioare, precum şi cu celelalte dispoziţii legale în vigoare”.
[38] A se vedea dispoziţiile art. 9 din C. proc. civ. „(1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes public.
(2) Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.
(3) În condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege”; A se vedea în acelaşi sens, A se vedea V. Stoica, „Desigur, instanța de judecată va analiza aceste aspecte în limita învestirii sale, prin cererea de chemare în judecată. Teoria impreviziunii nu se aplică nici ope legis, nici ex officio. Ca urmare, creditorul, dacă dorește să evite o judecată ulterioară, trebuie să invoce pe calea contestației reglementate în art. 7 și neîndeplinirea condițiilor substanțiale ale impreviziunii. Așa fiind, instanța va putea să admită contestația creditorului fie pentru că nu este îndeplinită una sau alta dintre cele cinci condiții de admisibilitate, fie pentru că nu este îndeplinită una sau alta dintre condițiile substanțiale ale impreviziunii.”, articolul „O lectură constituțională, dincoace și dincolo de Legea dării în plată”sursa este disponibilă aici
[39] A se vedea dispoziţiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. „Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.”
[40] A se vedea Decizia nr. 2180 din data de 26.10.2018, Tribunalul Braşov a statuat faptul că „Instanţa sesizată de către creditor cu o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 77/2016 nu va putea, în cadrul acestei proceduri, decât să constate sau nu îndeplinirea condiţiilor impreviziunii, fără a putea dispune adaptarea ori încetarea contractului, în lipsa unei cereri reconvenţionale formulate de debitor în acest sens. Aşadar, în mod greşit, prin dispozitivul sentinţei civile nr. 13162/28.12.2017 a Judecătoriei Braşov, instanţa a stabilit un remediu al impreviziunii – încetarea contractului – în condiţiile în care nu a fost învestită în acest sens cu o cerere reconvenţională, iar ca urmare a constatării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege (inclusiv a impreviziunii) nu avea decât posibilitatea să dispună respingerea contestaţiei, cu efectul prevăzut de art. 7 alin. (6) din Legea nr. 77/2016, respectiv obligaţia creditorului că în termen de 10 zile să se prezinte la notarul public în vederea încheierii actului de dare în plată.
[41] A se vedea dispoziţiile art. 209 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cărora „(1) Dacă pârâtul are, în legătură cu cererea reclamantului, pretenţii derivând din acelaşi raport juridic sau strâns legate de aceasta, poate să formuleze cerere reconvenţională.
[42] Idem, V. Stoica „Ținând seama de caracterul special al procedurii reglementate prin Legea dării în plată, în cadrul procesual stabilit, prin introducerea contestației la notificare de către creditor, conform art. 7, debitorul nu ar putea formula cerere reconvențională. Dacă s-ar admite o asemenea posibilitate, dispozițiile art. 8 ar rămâne fără aplicare, ceea ce ar contraveni principiului de interpretare potrivit căruia orice normă juridică trebuie să producă un anumit efect.”
[43] Idem, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, p. 261.
[44] A se vedea considerentul nr. 194 din Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din data de 17 iulie 2018; A se vedea considerentul 83 din Decizia nr. 34 din 15 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 11 octombrie 2017; A se vedea considerentului 59 din Decizia nr. 77 din 6 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 10 ianuarie 2018.
[45] A se vedea dispoziţiile art. 146 din Constituţie potrivit cărora „Curtea Constituţională are următoarele atribuţii: a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei; b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori; c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori; d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului; e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii; f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului; g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului; h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României; i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia; j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni; k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic; l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.


Av. Cosmin Şovar
Avocat în cadrul FIRON BAR-NIR


Aflaţi mai mult despre , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan