Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Banking
DezbateriCărţiProfesionişti
CMS CMK
STOICA & Asociatii
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

5 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

C-698/18, Raiffeisen Bank – trimitere preliminară formulată de Tribunalul Specializat Mureș

03.12.2018 | Daniel-Mihail ȘANDRU
Daniel Mihail Șandru

Daniel Mihail Șandru

Tribunalul Specializat Mureș a formulat o nouă trimitere preliminară la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, iar textul întrebărilor este următorul:

1. Se opun dispoziţiile Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contracte încheiate cu consumatorii, respectiv considerentele 12, 21 şi 23 din preambulul directivei şi art. 2 lit. b), art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (2) şi art. 8 din directivă unui ansamblu de mijloace judiciare, în aplicarea principiului autonomiei procedurale conjugat cu cele ale echivalenţei şi efectivităţii, alcătuit din o acţiune judiciară de drept comun, imprescriptibilă, prin care se urmăreşte constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contracte încheiate cu consumatorii şi o acţiune judiciară de drept comun personală, patrimonială şi prescriptibilă, prin care se urmăreşte dezideratul directivei de înlăturare a efectelor oricăror obligaţii născute şi executate în virtutea unei clauze constatate ca având caracter abuziv pe seama consumatorului?

2. În caz afirmativ la prima întrebare, se opun aceleaşi prevederi unei interpretări decurgând din aplicarea principiului securităţii raporturilor juridice civile potrivit căreia momentul obiectiv de la care consumatorul trebuia sau ar fi trebuit să cunoască existenţa unei clauze abuzive ar fi momentul încetării contractului de credit în cadrul căruia a avut calitatea de consumator?

Trimiterea este identica cu C-699/18, BRD Groupe Societé Générale,

Lista tuturor trimiterilor preliminare formulate de către instanţele din România se află pe platforma IADUER.ro, proiect susţinut de JURIDICE.ro.

:: sursa: IADUER – un proiect CSDEARDAE şi FJR

Prof. univ. dr. Daniel-Mihail Șandru


Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Au fost scrise până acum 5 de comentarii cu privire la articolul “C-698/18, Raiffeisen Bank – trimitere preliminară formulată de Tribunalul Specializat Mureș”

  1. De ce nu o fi reușit Codul de procedură civilă să prevadă o conexare în astfel de situații, nu știu. Foarte dificilă legiferarea, fie ea chiar referitor la situații foarte simple.

    • Valentin BULIGA spune:

      Sărut-mâna. Măsura conexării este de esenţa ei una de oportunitate, iară nu de legalitate. Instanţa de trimitere a avut în vedere această măsură, însă a decis că, în circumstanţele particulare ale celor două pricini, ar putea interfera într-o măsură excesivă în posibilitatea CJUE de a le conexa ea însăşi.

      Această chestiune a fost tratată corespunzător într-un paragraf dedicat din cuprinsul cererii adresate Curţii, sens în care îmi permit să citez:
      „6. Aspecte particulare
      În cadrul şedinţei de judecată în care instanţa de trimitere s-a pronunţat în prezentul dosar cu privire la oportunitatea sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a decis activarea acestui mecanism şi într-o altă speţă similară (dosarul nr. 8788/320/2016* al Tribunalului Specializat Mureş), problema de drept fiind identică în substanţa sa, însă cu nuanţe definitorii în sensul în care finalizarea contractului a avut loc prin rambursare anticipată, iar sesizarea instanţelor de judecată cu acţiunea în constatare s-a făcut la un interval de 11 ani de la acest moment.
      A fost analizată posibilitatea conexării pricinilor, însă instanţa de trimitere a considerat că o astfel de măsură ar fi fost aptă să interfereze în plenitudinea instanţei europene de a aprecia ea însăşi asupra oportunităţii conexării.
      Opţiunea de a sesiza s-a făcut cu ţinerea de seamă a recomandării privind evitarea sesizărilor similare, apreciind că nuanţele care fac diferenţa între cele două litigii pot fi deosebit de relevante atât pentru a sublinia dificultatea reală a problemei cu privire la care se solicită sprijinul instanţei europene prin accesarea procedurii trimiterii preliminare, cât şi utilitatea la fixarea unor repere temporale în raport de conţinutul noţiunii de consumator şi întinderea în timp a acestei calităţi, în ipoteza în care Curtea va ajunge să se aplece asupra chestiunii antamate.”

      Chiar după dezbaterile pe chestiunea respectivă m-am gândit că o să reacţionaţi în sensul sublinierii ei. V.B.

      • Întrebările sunt identice. Asta contează. De ce să se adreseze întrebări identice dacă pe de altă parte se consideră că situația de fapt e atât de diferită încât chiar nu ar fi trebuit conexare în vederea trimiterii preliminare? Nu înțeleg.

        Oricum, legiuitorul ar fi trebuit să stabilească, și nu înțeleg de ce nu o face.

        • Valentin BULIGA spune:

          În general, pui cuiva o întrebare fără a cunoaște care va fi răspunsul, pentru că dacă îl cunoști dinainte, întrebi doar ca să te afli în treabă, în cel mai bun caz retoric. Tot în general, orice întrebare poate primi cel puțin două răspunsuri: unul negativ sau unul pozitiv. Și, în fine, îndeobște, la situații premisă diferite, aceeași întrebare poate primi răspunsuri diferite. Spre exemplu, dacă mă întrebați acum cum mă simt, răspunsul ar fi unul negativ, pentru că nu mă simt tocmai minunat să dau explicațiile de până acum, însă dacă o să primesc aceeași întrebare peste vreo 4 anișori, răspunsul s-ar putea să fie altul… sau același, însă, probabil, din cu totul alte motive.
          Cât despre legiuitor socotesc că deja face prea multe, din păcate fără să aibă vreun habar…sau poate are unul care nu ne privește nici în clin și nici în mânecă pe cei mai mulți dintre noi.
          Că nu înțelegeți, nu mă mai miră, însă mi-ați trezit interesul și așteptarea primei cereri de decizie preliminară adresată Curții cu contribuția domniei voastre, pentru a mă înfrupta cu experiența relevantă în materie. Colega mea și cu mine ne-am străduit și am făcut-o cum ne-a dus mintea și putirința. V.B.

  2. Valentin BULIGA spune:

    Fiind într-o oarecare măsură părtaş la cele două cereri adresate CJUE, îndrăznesc doar să atrag atenţia că, deşi întrebările adresate sunt identice, cererile însele sunt similare, iar nu identice, pricinile cunoscând două detalii factuale distincte, dintre care una socotită deosebit de relevantă, într-atât de relevantă încât a determinat în cele din urmă sesizări separate.

    Pentru a oferi susţinere celor afirmate îmi permit să redau un paragraf din cererea de decizie preliminară:
    ” 7. Opinia instanţei de trimitere.
    În opinia instanţei de trimitere, în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii, este importantă pentru soluţionarea cauzei stabilirea calităţii de consumator – ca noţiune autonomă – sub aspect temporal, adică cât timp dăinuie această calitate ulterior finalizării contractului, eventual, dacă ar fi cazul, cu surprinderea relevanţei manierei în care acesta încetează (rambursare anticipată sau executare integrală la termen), dar şi cum această calitate de consumator ar putea fi influenţată de efectele patrimoniale ce decurg din constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit, astfel cum acestea au fost conturate de jurisprudenţa naţională ca expresie a principiului autonomiei procedurale, prin asimilarea celor proprii regimului nulităţilor.
    În raport de prevederile directivei şi a jurisprudenţei Curţii Europene în materie este evident pentru instanţa de trimitere faptul că dobândirea calităţii de consumator se asociază cu dobândirea calităţii de parte într-un contract încheiat cu un profesionist.
    Încă de la începutul argumentaţiei, instanţa de trimitere consideră important a delimita ipotezele de lucru şi a stabili faptul că pe durata de derulare a contractului interpretarea este în sensul în care calitatea de consumator există şi la fel şi dinamica financiară dintre părţi.
    În acelaşi sens, efectele intervenţiei instanţei judecătoreşti asupra contractului de credit care se produc pentru viitor nu sunt subiect de dezbatere, directiva şi legislaţia internă stabilind foarte clar faptul că, în măsura în care este posibil, contractul îşi va continua existenţa, doar că într-o modalitate curăţată de clauze abuzive.

    Revenind la ipoteza contractelor de credit finalizate (în acest caz prin executare integrală la termen) cu privire la care efectele specifice acestuia nu se mai produc pe viitor, este important a stabili consecinţele aplicării principiilor deja stabilite în materie, respectiv asigurarea unui nivel de protecţie a drepturilor consumatorului cât mai înalt. – art. 8 din Directivă
    Una din pârghiile puse la îndemâna organelor abilitate (printre care şi instanţele de judecată) este înlăturarea din contract a clauzelor abuzive, astfel încât acestea să nu genereze obligaţii în sarcina consumatorilor – art. 6 din Directivă
    Problema care ridică dificultăţi este maniera în care declararea clauzelor abuzive interferează cu efectele epuizate deja ale unui contract de credit.
    Jurisprudenţa naţională română s-a cristalizat în sensul în care a asimilat înlăturarea clauzelor abuzive cu instituţia nulităţii.
    Deşi directiva vorbeşte despre faptul că o clauză abuzivă nu generează obligaţii pentru consumator, în sensul în care consumatorul nu poate fi ţinut de o asemenea clauză, putând face abstracţie de ea, ceea ce conduce spre noţiunea de inopozabilitate, în raport de caracteristicile nulităţii şi ale inopozabilităţii astfel cum sunt ele guvernate de dreptul naţional, sancţiunea nulităţii apare ca fiind mult mai fidelă regimului configurat de directivă.
    Totodată, în virtutea autonomiei procedurale, statele membre sunt cele care configurează mijloacele adecvate şi eficace pentru a oferi persoanelor posibilitatea introducerii unei acţiuni în justiţie pentru a obţine o decizie care să statueze asupra caracterului abuziv al clauzelor – art. 7 alin. 2 din Directivă
    În acest context, nici Legea nr. 193/2000 nu vorbeşte în mod expres despre aplicarea sancţiunii nulităţii, însă dispoziţiile art. 12 alin. 4 evocă aplicarea acestei instituţii pentru că reglementează dreptul consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune, de a se adresa instanţelor judecătoreşti pe calea dreptului comun (în sensul că existenţa şi a unei proceduri administrative reglementate de art. 12 alin. 1 – 3, nu afectează aplicabilitatea art. 14 din lege), demers judiciar în cadrul căruia să invoce nulitatea clauzei, pe cale de acţiune sau excepţie.
    Odată aplicată această sancţiune, regimul juridic se configurează aproape singur:
    În cazul de faţă, nulitatea analizată este în mod evident parţială, afectând doar clauzele constate ca fiind abuzive, însă constatarea nulităţii a intervenit la aproximativ un an după ce acestea au încetat să mai producă efectele contractuale, odată cu finalizarea contractului care le cuprinde, înlăturarea lor pentru viitor fiind, aşadar, de prisos, însă îşi păstrează relevanţa pentru a statornici în privinţa efectelor deja produse cât timp ele au fost active, adică pe parcursul executării contractului respectiv, de la încheierea lui şi până la împlinirea termenului contractual.
    În raport de regimul juridic de ordine public al întregului sistem de protejarea a drepturilor consumatorului, coroborat cu dispoziţiile şi interpretarea jurisprudenţială potrivit căreia judecătorul naţional are nu doar posibilitatea, ci chiar obligaţia activării din oficiu a mecanismului de verificare a clauzelor cu potenţial abuziv, este evident că orientarea jurisprudenţei a fost în sensul de a urma regimul juridic instituit de nulitatea absolută, de ordine publică, interesul public ocrotit fiind cel al aşezării consumatorilor, în mod firesc mai puţin avizaţi şi informaţi într-un anumit domeniu, în dreptul profesioniştilor, în mod firesc specializaţi în acel domeniu, pentru a stârpi orice posibilitate ca, încă de la încheierea unui contract între aceştia, cei dintâi să fie vădit dezavantajaţi.
    De altfel, potrivit jurisprudenţei Curţii europene, dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Directivă trebuie considerată ca fiind o normă echivalentă cu normele naţionale care au în cadrul ordinii juridice interne caracterul unor norme de ordine publică (Hotărârea din 30 mai 2013, Asbeek Brusse și de Man Garabito, C 488/11, EU:C:2013:341, punctul 44; Hotărâre din 21 decembrie 2016, Francisco Gutiérrez Naranjo împotriva Cajasur Banco SAU (C 154/15), Ana María Palacios Martínez împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria SA (BBVA) (C 307/15), Banco Popular Español, SA împotriva Emilio Irles López, Teresa Torres Andreu (C 308/15), punctul 54).
    Din această asimilare a mecanismului constatării clauzelor abuzive regimului juridic al nulităţii absolute, persoana care pretinde calitatea de consumator în raport de încheierea unui contract de credit cu o instituţie de credit poate sesiza instanţa judecătorească în considerarea protecţiei specifice oricând, necondiţionat de vreun termen de prescripţie, urmărindu-se persuasiv stârpirea efectelor acelor clauze strecurate contractual despre care profesionistul cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască că îi creează un avantaj vădit în detrimentul co-contractantului consumator, în mod natural mai puţin avizat şi informat, drept pentru care, în mod rezonabil, nu avea posibilitatea de a-şi da seama cum urmează să afecteze obligaţiile convenţional asumate de către el, fie prin eliminarea judiciară doar a acelor clauze nocive, cu salvgardarea în rest a contractului, fie, în cazul în care contractul nu ar mai putea obiectiv supravieţui, încetarea lui in integrum.
    Particularităţile litigiului pendinte relevă însă o situaţie pe care nici norma juridică europeană şi nici cea naţională menită să o transpună în ordinea internă nu o presupune, aceea că a fost activată posibilitatea consumatorului de a reclama caracterul abuziv al unor clauze cuprinse într-un contract încheiat cu un profesionist care deja a încetat prin ajungerea la termen de ceva vreme, în speţa de faţă de aproximativ un an de zile, şi astfel au încetat să-şi mai producă efectele nocive de tot atâta timp, scopul principal urmărit de legiuitorul european şi cel naţional nemaifiind de interes actual.

    Însă, mergând mai departe, odată constatat caracterul abuziv al unei clauze, prin prisma nulităţii absolute a respectivei prevederi contractuale se activează principiile interne corelative, dintre care deosebit de relevant este principiul restituito in integrum.
    Pentru că dreptul de a cerere restituirea prestaţiilor executate în temeiul unor clauze contractuale anulate este strâns legat de constatarea nulităţii, în sensul în care se naşte doar ulterior declarării nulităţii, se ajunge ca din punct de vedere procedural să fie anihilat regimul prescriptibil al acţiunilor personale patrimoniale, permiţând, aşadar, desluşirea capătului de cerere accesoriu (cel în restituirea prestaţiilor) de esenţă prescriptibil, formulat în dosarul care are ca obiect acţiunea principală de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale în esenţă imprescriptibil.
    Mai mult, în considerarea dispoziţiilor relative la plata nedatorată şi a celor cu privire la care dreptul la restituire presupune nu doar restituirea capitalului, ci şi a daunelor interese (lipsa de folosinţă a capitalului bănesc), se ajunge ca instituţia financiară să achite nu doar diferenţe de sume calculate urmare a eliminării clauzelor abuzive din contract ci şi dobânzi remuneratorii, la nivelul dobânzii legale, de la data primirii sumelor supuse restituirii.
    Deci, nefiind stabilit un interval de timp rezonabil de apreciere a calităţii de consumator a împrumutatului ulterior finalizării contractului de credit, se poate ajunge la specularea caracterului imprescriptibil al nulităţii absolute în vederea obţinerii unor beneficii patrimoniale de pe urma declarării caracterului abuziv, în lipsa existenţei scopului de ordine publică avut în vedere de legiuitorul european şi cel naţional şi cu potenţialul de a interfera şi ştirbi imperativul respectării altor principii de drept, cum ar fi principiul securităţii circuitului civil.
    Se desprinde cu uşurinţă un element important care generează necesitatea clarificării noţiunii de consumator din perspectiva întinderii în timp a acestei calităţi, respectiv împrejurarea că, ulterior finalizării contractului de credit, raporturile juridice dintre părţi încetează şi odată cu acestea premisele mecanismului stabilit prin Hotărârea nr. C-618/10/2012, Banco Espanol de Crédito vs Joaquín Calderón Camino, în cuprinsul căreia CJUE a arătat că sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor sub aspectul puterii economice, iar această disproporţie este cea care îi afectează capacitatea de negociere şi care conduce la dezechilibre contractuale.
    Acesta este şi motivul pentru care, în litigiile de drept intern în care se ivesc asemenea situaţii, instituţiile de credit invocă pierderea calităţii de consumator de către împrumutat ulterior finalizării contractului şi, totodată, a protecţiei acordate de Directiva nr. 93/13.
    Clarificarea problemei invocate este cu atât mai importantă cu cât în jurisprudenţa naţională a primit dezlegări diferite.
    Una din interpretările aplicate de instanţele naţionale este în sensul respingerii acestor apărări tocmai în temeiul regimului juridic pe care îl determină aplicarea nulităţii absolute ca urmare a declarării caracterului abuziv al clauzelor contractuale şi că analiza se îndreaptă spre cerinţele de validitate relative la încheierea contractului, astfel că este lipsită de importanţă împrejurarea executării integrale a contractului.
    Pe de altă parte, într-o decizie de speţă din 2017 (decizia nr. 76/25.01.2017 a secţiei a II- a), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din România a considerat că sancţiunea care intervine în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este una sui generis, respectiv încetarea efectelor pe viitor, fără a mai pune în discuţie prestaţiile deja executare, astfel cum se întâmplă în cazul sancţiunii nulităţii.
    Deci, în optica acestei interpretări, situaţia contractelor finalizate ca urmare a executării nu ar mai intra în sfera de aplicare a Directivei nr. 93/13 pentru că presupun în esenţa lor analizarea prestaţiilor deja executare, nemaifiind produse efecte pe viitor.

    Pentru a se realiza echilibrarea celor două principii majore, cel al protecţiei în înalt grad a consumatorului, respectiv securitatea circuitului civil, instanţa de trimitere consideră că este oportună diseminarea mecanismului de protecţie a drepturilor consumatorului în funcţie de interesul public urmărit şi de cel privat.

    În acest sens ar fi admisibilă interpretarea potrivit căreia momentul finalizării/încetării unui contract (fie prin executare integrală la termen, fie mutuum dissensus prin rambursare anticipată), moment la care împrumutatul nu s-ar mai putea considera inferior profesionistului instituţie de credit, fiind eliberat de orice obligaţii faţă de acesta, să constituie un moment obiectiv de la care consumatorul trebuia sau ar fi trebuit să cunoască existenţa unei clauze abuzive.
    Relevanţa marcării acestui moment poate fi surprinsă în raport de pretenţiile patrimoniale asociate dorinţei consumatorului de a activa mecanismul de protecţie prevăzut de directivă, adică a interesului privat al acestuia de a obţine toate prestaţiile executate de el în trecut, în temeiul clauzei al cărei caracter abuziv o reclamă după ce efectele pentru viitor ale acesteia nu se mai pot produce, clauza respectivă încetând odată cu încetarea contractului care a cuprins-o.
    Cu titlu de exemplu, pretenţiile patrimoniale izvorâte din aplicarea regimului nulităţilor unei clauze constatate ca având caracter abuziv dintr-un contract ce deja a încetat ar putea fi supuse unei prescripţii extinctive al cărei termen să fie calculat pornind de la un moment determinat obiectiv ca fiind cel al încetării acelui contract, fie prin executarea lui integrală la împlinirea termenului contractul stipulat, fie mutuum dissensus prin rambursarea anticipată a împrumutului, de drept comun în dreptul naţional termenul unei astfel de prescripţii fiind de 3 ani.
    În acest sens, instanţa naţională de trimitere a observat că, prin statuări precedente, Curtea a hotărât deja că stabilirea unor termene rezonabile de introducere a acțiunilor sub sancțiunea decăderii în vederea asigurării securității juridice este compatibilă cu dreptul Uniunii (Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C 40/08, EU:C:2009:615, punctul 41, Cauzele conexate 154/15, 307/15 şi 308/15, punctul 69).
    Un asemenea mecanism nu ar afecta posibilitatea solicitării oricând a constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, ci ar face ca, după împlinirea termenului de prescripţie, reparaţia cuvenită consumatorului să fie una de natură nepatrimonială, conjunctă cu scopul disuasiv urmărit de a respecta imperativul directivei, acela de a atrage atenţia profesioniştilor să nu profite de avantajele oferite de cunoştinţele dobândite în urma specializării lor într-un anumit domeniu, în detrimentul unui consumator inocent, lipsit de experienţă în acel domeniu.
    O asemenea variantă ar fi compatibilă cu distincţia impusă de Curte între aplicarea unei modalități procedurale, precum un termen de prescripție rezonabil, și o limitare în timp a efectelor printr-o interpretare a unei norme de drept a Uniunii. (Cauzele conexate 154/15, 307/15 şi 308/15, punctul 70).

    De vreme ce aplicarea prin asimilare a regimului nulităţii absolute se face în lipsa unor alte prevederi legale exprese şi în contextul autonomiei procedurale, desprinderea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru pretenţiile patrimoniale de momentul la care se declară caracterul abuziv nu ar contraveni normelor de drept, ci ar fi expresia aplicării directe a dreptului european, cu toate particularităţile sale şi cu înlăturarea de la aplicare a dreptului naţional contrar.

    În pricina de faţă, cum consumatorul a activat posibilitatea de a constata caracterul abuziv al unor clauze dintr-un contract încheiat cu profesionista instituţie de credit preopinentă la doar aproximativ un an de la încetarea respectivului contract prin ajungerea lui la termen, adică înlăuntrul termenului de 3 ani de la acel moment defipt de legiuitorul naţional de drept comun pentru exercitarea oricărui drept la acţiune patrimonială, pe lângă constatarea caracterului abuziv al clauzelor suspecte, va fi deplin îndrituit să obţină şi beneficiile patrimoniale rezultate din aplicarea regimului nulităţii constând în restituirea prestaţiilor executate în temeiul aceloraşi clauze în cursul derulării contractului.

    Pe de altă parte, în cealaltă pricină reper la care s-a referit instanţa naţională de trimitere – cea pentru care s-a constituit dosarul nr.8788/320/2016* al Tribunalului Specializat Mureş – consumatorul a activat posibilitatea de a constata caracterul abuziv al unor clauze dintr-un contract încheiat cu profesionista instituţie de credit preopinentă la aproximativ 11 ani de la încetarea mutuum dissensus a respectivului contract, prin rambursarea anticipată a împrumutului, adică cu mult peste termenul de 3 ani de la acel moment defipt de legiuitorul naţional de drept comun pentru exercitarea oricărui drept material la acţiune patrimonială, într-atât de târziu, încât scopul de ordine publică urmărit de legiuitorul european şi cel naţional ar putea păli prin juxtapunerea interesului privat al aceluiaşi consumator de a obţine beneficiile patrimoniale rezultate din aplicarea regimului nulităţii, potrivit principiului autonomiei procedurale, cu posibila consecinţă a periclitării securităţii raporturilor juridice şi, astfel, a asistării la o nedorită coliziune prin prezenţa simultană şi divergentă a principiului tocmai pomenit şi a principiului, de acelaşi rang, al securităţii raporturilor juridice.” V.B.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan