Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
MARES DANILESCU MARES
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Supremația Constituției, principiul legalității și incidența acestora asupra izvoarelor dreptului penal și procesual penal

03.12.2018 | Silviu-Gabriel BARBU, Vasile COMAN
Silviu Gabriel Barbu

Silviu Gabriel Barbu

Vasile Coman

Vasile Coman

Aspecte introductive

Făcând o analiză în corelare între articolul 15 din Constituție[1] și mai multe texte constitutionale, expuse în cele ce urmează, suntem în fața unei certitudini afirmând că nu este posibil ca acte normative cu forță juridică inferioară legii să determine modificarea unor acte normative cu putere de lege sau să adauge la acestea, opinie unitară în doctrina de drept constituţional și jurisprudența Curtii Constituționale.

Extinderea prin analogie a categoriei juridice denumită „amenințări la securitatea națională”, cuprinsă și definită în Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională, la infracțiuni de drept comun, adică infracțiuni ce nu se regăsesc reglementate în legislația specială a securității nationale, a generat consecința eludării dispozițiilor procedurale de drept comun cuprinse în Codul de procedură penală, respectiv a condus la ignorarea principiilor constituționale și convenționale ce guvernează principiul supremației legii fundamentale, supremației legii în general, cel al respectării riguroase a ierarhiei normelor juridice. În plan practic, în activitatea organelor judiciare, s-a instituit o metodologie de lucru foarte discutabilă și vizibil îndepărtată de la regulile constituționale și de la litera și spiritul legii procesual penale, caracterizată de obținerea în acest cadru criticabil și incorect din punct de vedere constituțional și legal a unor probe ce se administrează în procesul penal, precum cele derivate din mandatele de supraveghere tehnică speciale de siguranță natională, cele cu durată inițială de 6 luni.

Pe de altă parte, într-un context în care principiul loialității instituționale este adesea utopie sau pur și simplu uitat, este nevoie de mai multă claritate a legii, chiar dacă ea devine exhaustivă până la depășirea unor tipare clasice ale gradului mai mare de generalitate specific legilor. Astfel, chiar dacă legea penală nu poate avea o precizie absolută, uneori este necesar ca legiuitorul să elaboreze, să adopte, respectiv să aducă modificari legilor în așa fel încât să rezulte texte de lege foarte precise, clare, larg acoperitoare de ipoteze și previzibile în ce privește aria și limitele de reglementare, adică să conțină noțiuni neechivoce și cât mai precise, detaliate, norme juridice a căror interpretare și aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul din partea oricăror autorități sau instituții publice cu caracter judiciar ori administrativ, fie că ele sunt sau nu menționate în Codul de procedură sau în legi speciale ce conțin norme de natură procedurală.

1. Principiul supremației Constituției și ierarhia actelor normative

În articolul 1 alin. (5) din Titlul I („Principii generale”) din Constituția României este consacrat în termeni generali principiul legalității, prevăzându-se că „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”, o altă prevedere constituțională cu deplină relevanță în materie fiind este cea cuprinsă în art. 16 alin. (2) din Constituție, care consfințește că „Nimeni nu este mai presus de lege”. În materie penală, art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală consacră de asemenea principiul legalitatii prin regula potrivit căreia Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii”.

Explicând aceste dispoziții fundamentale, în doctrina de drept constituțional s-a arătat că principiul legalității și principiul constituționalității constituie ‹‹armătura›› statului de drept. Principiul legalității sau ‹‹principiul juridicității›› poate fi exprimat prin două cerințe: a) îndatorirea de a respecta regulile de drept; b) ordonarea tuturor regulilor de drept într-un sistem unic și unitar, implicând conformitatea celor inferioare cu cele superioare[2].

Precizarea în textul art. 1 alin. (5) referitor la respectarea Constituției și a legilor – în această ordine, ca îndatorire fundamentală și inderogabilă, nu este întâmplătoare. Ea subliniază că izvorul formal cel mai însemnat al dreptului constituțional este Constituția, actul politic și juridic fundamental al statului român, fiind plasat în vârful arhitecturii sistemului actelor juridice. În calitatea sa de izvor fundamental de drept constituțional și de element de identificare a statului de drept, respectarea Constituției implică o strictă și deplină conformitate a tuturor celorlalte legi cu dispozițiile sale – principiu loialității constituționale, iar verificarea acestui dezidrat revine Curții Constituționale, autoritate care potrivit art. 142 alin. (1) din legea fundamentală este garantul supremației acesteia.

Recunoscând importanța dreptului în organizarea statului, Constituția cuprinde mai multe dispoziții – care reglementează în esență valori sociale de interes general, în art. 15 – Universalitatea (cu accent pe alin. 2 – neretroactivitatea legii, cu excepția legii penale sau a legii contravenționale mai favorabile), articol care se corelează cu cele mai multe norme cuprinse în Capitolul II („Drepturile și libertățile fundamentale”) din Titlul II – Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, în special acelea privind dispozițiile art. 20 – Tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 – Accesul liber la justiție, art. 23 – Libertatea individuală, art. 24 – Dreptul la apărare, art. 26  – Viața intimă, familială și privată, art. 28 – Secretul corespondenței, art. 31 – Dreptul la informație, art. 52 – Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică și instituționalizarea răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, art. 53 – Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, cu art. 57 – Exercitarea drepturilor și a libertăților, toate ilustrând importanța esențiala a principiului legalității ca principiu constituțional în materia drepturilor și libertăților fundamentale în sistemul juridic contemporan din România.

Această interpretare se desprinde şi din alte prevederi constituţionale, ce pot fi enumerate exemplificativ: art. 61 alin. (1) – Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării, art. 73 – Categorii de legi, art. 126 – Instanțele judecătorești (aici se evidențiază alineatul 2 – competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, respectiv alineatul 4 – Compunerea Înaltei Curți de Casație și Justiție și regulile de funcționare a acesteia se stabilesc prin lege organică), art. 129 – Folosirea căilor de atac, precum și art. 131 – Rolul Ministerului Public, unde apare sintagma “în condițiile legii” în mod repetitiv. De asemenea, atribuțiile Curții Constituționale, asa cum sunt ele enumerate în art. 146 din Constituție, evidențiază supremația Constituției în calitatea sa de cea mai importantă lege din întreaga ierarhie a normelor juridice nationale, respectiv “declarație internă” în materie de drepturi și libertăți ale cetățenilor, și induc necesitatea constituționalizării dreptului, anume, așa cum se spune în doctrină, „(…) realizarea unei concordanțe între sistemul normativ subordonat Constituției și normele consacrate prin Constituție”[3], așadar adaptarea întregii legislații naționale la cadrul normativ instituit de legea fundamentală. Principiul supremației privește, însă, în egală măsură, toate celelalte reguli de drept material sau procedural care se bucură de prezumția de constituționalitate.

De altfel, prin prisma regulilor privind ierarhia normelor juridice, ordinea importanței actelor normative este în afara oricărui dubiu: în ordinea descrescătoare a forței juridice, în ordinea contituțională cea mai importantă sursă a dreptului pozitiv este legea fundamentală, urmată de legile organice, apoi legile ordinare, în paralel cu acestea două sunt ordonanțele simple și cele de urgență (al căror regim constituțional este reglementat de art. 115 din Constituție – instituția delegării legislative), urmate de hotărârile de Guvern, actele administrației publice centrale, actele administrației publice locale[4]. Undeva în această ierarhie, dar mai jos decât legea și ordonanțele Guvernului (delegarea legislativă reglementată de art. 115 din Constituție), se află și hotărârile Consiliului Suprem de Apărare a Țării (în continuare C.S.A.T.), acordurile și protocoalele interinstituționale și ordinele comune ale miniștrilor și conducătorilor administrației publice centrale, toate acestea având un grad de specializare accentuat, în funcție de domeniul pentru care sunt emise fiecare în parte.

Este însă important de reținut, în acest context, faptul că ordinea ierarhică în sistemul juridic normativ în general nu este determinată neaparat de ierarhia organelor care emit respectivele acte (fără a impieta asupra teoriei supremației Constituției si a supremației legii în întregul angrenaj normativ național/statal), întrucât în sensul acesta normele internaționale pot influența major dreptul intern, prin mecanismele constituționale și legale instituite în acest scop (a se vedea art. 11, art. 20, art. 148 din Constituția României).

În sfera legiferării, art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție consacră expres faptul că infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora se reglementează prin lege organică[5], adică act juridic al Parlamentului, adoptat după o anumită procedură descrisă sumar în art. 76 alin. (1) din Constituție (cu votul majorității membrilor fiecărei Camere). Așadar, nicio faptă sau fascicul de fapte corelate între ele pe anumite criterii (de regulă, setul, familia de valori sociale apărate de normele incriminatoare înrudite și reunite sub același titlu) nu pot fi incriminate, definite ori redefinite (în sensul de stabilire a calificării și naturii juridice a acestora) prin norme juridice inferioare legii organice, deoarece s-ar intra în coliziune cu prevederile constituționale menționate mai sus.

O normă constituțională de mare importanță în configurarea tabloului amplu al principiului legalității reglementat în Constituția României o constituie art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, unde constituantul a prevăzut că exercițiul drepturilor sau libertăților poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, fiind enumerate limitativ ipotezele admise de legea fundamentală.

Legea fundamentală consacră numeroase norme dedicate reglementării unor domenii care interesează în mod direct dreptul penal și dreptul procesual penal, cele mai importante fiind transpuse ca principii fundamentale în art. 2-12 din Codul de procedură penală, respectiv art. 1-2 din Codul penal.

În materia dreptului procesual, a procedurilor judiciare derulate în cursul înfăptuirii justiției penale (adică activitatea de judecată desfășurată de instanțele de judecată), sediul materiei îl reprezintă, la nivelul legii fundamentale, în primul rând prevederile art. 126 alin. (1)-(4), unde legiuitorul constituant utilizează constant sintagme precum „stabilite de lege, prevăzute de lege, prin lege organică”, respectiv prevederile art. 23 care reglementează în ce condiții poate fi restrânsă libertatea persoanei, fiind dincolo de orice dubiu faptul că procedurile judiciare și instanțele competente pot fi stabilite numai prin acte normative cu putere de lege (legea organică fiind regula).

Ca atare, este exclusă de plano orice completare sau modificare a procedurilor judiciare prin acte normative inferioare legii (hotărâri de guvern, hotărâri cu caracter normativ ale altor autorități publice, indiferent de rolul constituțional al acestora, alte categorii de acte normative cu forță juridică inferioară legii). Așadar, nici măcar hotărârile Parlamentului – autoritatea publică care exercită prerogative de cea mai înaltă însemnătate pentru activitatea de stat, fiind, în întregul său, expresia suveranității naționale rezultată din alegerile parlamentare[6] -, nu pot să aducă modificări în procedurile judiciare sau să schimbe competențe ale instanțelor de judecată și, implicit, ale organelor de urmărire penală, deși emitentul este tot legiuitorul, întrucât acestea nu au natura juridică de legi, respectiv regimul juridic constituțional al acestora este diferit de acela al legilor, fiind inadmisibilă, deci neconstituțională, interferența acestora cu legile propriu-zise.

În privința dreptului penal și a dreptului procesual penal putem identifica în art. 23 din Constituție mai multe texte care subliniază fără niciun dubiu faptul că orice regulă cu rol normativ incriminator se poate institui numai pe calea legii (ca act juridic al Parlamentului, în sensul art. 73 din Constituție), respectiv pe calea delegării legislative, prin ordonanțe ale Guvernului (art. 115 din Constituție – ordonanțe așa-zise simple și ordonanțele de urgență, cu specificul fiecăreia descris în textul antemenționat), anume: alineatul 2 privind perchezițiile, reținerea și arestarea persoanei (permise în cazurile și cu procedura prevăzute de lege), alineatul 7 (încheierile instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege), precum și alineatele 9-13 care creionează reguli cu relevanță esențială în procesul penal, respectiv în ce privește răspunderea penală și regimul juridic constituțional al acesteia. Principiul legalității cu relevanță în materie penală se mai regăsește consacrat și în art. 27 privind inviolabilitatea domiciliului, fiind expres menționat în alineatele 2 și 3 din acest text constituțional.

Din analiza prevederilor constituționale enumerate mai sus, lista fiind una exemplificativă și cu relevanță mai mare pe domeniul dreptului penal și a procedurii penale, rezultă că nicio altă autoritate publică sau instituție publică, în afara Parlamentului sau a Guvernului (prin ipoteza constituțională a delegării legislative permisă de art. 115 din Constituție, așadar cu exercitarea atribuțiilor parlamentare în oricare dintre aceste cazuri), nu poate să creeze reguli noi în materie penală ori în procesul penal sau privind executarea pedepsei, reguli noi prin care să adauge la lege ori să modifice norme juridice instituite la nivelul legii.

Generalizând, putem afirma că toate aceste dispoziții constituționale enumerate mai sus impun regula de interpretare și, implicit, de aplicare a dreptului, în sensul că toate procedurile de natură judiciară – procedura penală și procedura civilă, precum și oricare alte proceduri jurisdicționale precum contenciosul administrativ și fiscal, litigiile de muncă – și toate măsurile de ordin judiciar prin care se restrâng drepturi și libertăți fundamentale trebuie să fie reglementate expres de lege (ca act juridic al Parlamentului sau, acolo unde este cazul și este posibil/necesar, prin ordonanță a guvernului, care la rândul său trece prin cenzura Parlamentului), iar aceasta (legea, ordonanța de guvern) trebuie să îndeplinească anumite exigențe de sorginte constituțională.

Cât privește organul legiuitor, în măsura în care în procesul de legiferare ar nesocoti normele constituționale – singurele care îi sunt supraordonate – este instituit controlul constituționalității legilor. Controlul poate fi prealabil și preventiv, adică înainte de perfectarea legilor și intrarea lor în vigoare – prin intermediul obiecției de neconstituționalitate, sau el poate fi ulterior și potențial sancționator, adică după intrarea în vigoare a legilor[7]. În acest scop, în art. 146 lit. a)-d) din legea fundamentală este instituită prerogativa pentru Curtea Constituţională de a sancţiona pe calea controlului de constituţionalitate al legilor şi ordonanţelor excesul de putere în activitatea Parlamentului şi a Guvernului. În fond, sancționarea fermă a normelor care încalcă prescripțiile constituționale este o dovadă a existenței statului de drept și a preeminenței dreptului în societate.

Practica juridicțională de soluționare a sesizărilor privind neconstituționalitatea unor prevederi legale au demonstrat că, data fiind dinamica şi particularităţile procesului legislativ, pot apărea neconcordanţe importante între lege şi Constituţie. Curtea Constituțională a reținut, de pildă, că exigențele statului de drept privesc scopurile majore ale activității sale, iar pentru a fi asigurată „domnia legii” este necesară subordonarea statului față de drept, asigurarea acelor mijloace care să permită dreptului să cenzureze opțiunile politice și, în acest cadru, să pondereze eventuale tendințe abuzive, discreţionare ale structurilor etatice. Statul de drept asigură supremația Constituției, corelarea legilor și tuturor actelor normative cu aceasta, existența regimului de separație a puterilor publice, care trebuie să acționeze în limitele legii, și anume în limitele unei legi ce exprimă voința generală. Statul de drept consacră o serie de garanții, inclusiv jurisdicționale, care să asigure respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor prin autolimitarea statului, respectiv încadrarea autorităților publice în coordonatele dreptului[8].

2. Principiul legalității și procedurile de administrare a probelor în procesul penal

Activitatea procesual penală este destinată constatării existenței sau inexistenței unei infracțiuni, identificării persoanei care a săvârșit-o, cunoașterii împrejurărilor care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal, necesare pentru justa soluționare a cauzei, având ca scop tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate. În acest demers, probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, iar existența procedurile legale de administrare a acestora garantează faptul că realitatea obiectivă este reflectată în probele astfel obținute.

Regulile de administrare a probelor în procesul penal se regăsesc în Codul de procedură penală (art. 97-201), acest act normativ constituind dreptul comun în materie de procedură penală, cu excepția cazului în care există legi speciale care să prevadă unele reguli procedurale derogatorii și de strictă interpretare și aplicare.

Principiul legalității guvernează întreaga activitate de înfăptuire a justiției în materie penală, fiind consacrat în art. 2 din Codul de procedură penală ca principiu cadru potrivit căruia desfășurarea procesului penal, în toate fazele sale (urmărirea penală, camera preliminară, judecata și faza de executare), precum și a altor proceduri penale conexe, are loc potrivit dispozițiilor prevăzute de lege (nullum iudicium sine lege). Este o garanție efectivă și esențială a dreptului la un proces penal echitabil, a cărei funcționare are la bază respectarea fermă a drepturilor persoanelor implicate în procesul complex de dovedire a acuzației în materie penală.

Dreptul procesual penal se află într-o legătură indisolubilă cu dreptul penal substanțial, drepturile și obligațiile subiecților din cadrul raportului penal de conflict realizându-se numai prin intermediul raportului procesual penal, materializat în existența procesul penal – sugestiv definit de către profesorul Ion Neagu ca fiind ‹‹activitatea reglementată de lege››[9], atributul tragerii la răspundere penală aparținând exclusiv statului. Între cele două ramuri de drept există numeroase elemente comune ce pot fi observate în înseși principiile fundamentale care stau la baza activității acestora, principiul legalității fiind «coloana vertebrală» care le susține, importanța sa fiind subliniată prin expunere încă de la începutul reglementărilor în titlul vizând principiile fundamentale. În dreptul penal, principiul legalității semnifică faptul că nu poate exista incriminare sau sancțiune penală fără un text de lege care să le consacre în prealabil (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege), reprezentând o pârghie esențială prin care se autolimitează însăși puterea statului în exercitarea atributului de represiune penală.

Având în vedere considerentele de principiu dezvoltate în jurisprudența proprie și în cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituțională a statuat suplimentar că trebuie pus, în mod esențial, accentul pe respectarea exigențelor de calitate a legislației interne – indiferent că este vorba despre o lege de procedură sau o lege de drept substanțial –, legislație care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenței dreptului, trebuie să îndeplinească cerințele de accesibilitate (normele trebuie reglementate la nivel de lege), claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă și inteligibilă, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie), precizie și previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie redactată clar și precis, astfel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate – să își corecteze conduita și să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat).

Aceste exigențe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, fiind evocate în mod repetat în jurisprudența recentă a Curții Constituționale pronunțată în soluționarea sesizărilor privind constituționalitatea unor norme din legea penală și legea procesual penală[10], și constituie repere importante în special în procesul de redactare a legii de către legiuitor, dar și în activitatea de interpretare și aplicare de către organele judiciare competente în practica jurisdicțională. În acest sens, verificând constituționalitatea dispozițiilor art. 5 din Codul penal, generată la acel moment de o interpetare neconstituțională propusă prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, printr-o decizie reper – nr. 265 din 6 mai 2014, instanța constituțională constată că principiul activității legii penale presupune, ca regulă generală, aplicarea legii tuturor infracțiunilor săvârșite în timpul cât aceasta se află în vigoare. Acest principiu este indisolubil legat de cel al legalității, care reprezintă o caracteristică specifică statului de drept, motiv pentru care legiuitorul constituant a statuat în art. 1 alin. (5) din Constituție.[11]

Curtea a dat valoare unor reguli constituționle esențiale, constatând că principiul activității legii penale presupune, ca regulă generală, aplicarea legii asupra tuturor infracțiunilor săvârșite în timpul cât aceasta se află în vigoare. Acest principiu este indisolubil legat de cel al legalității, care reprezintă o caracteristică specifică statului de drept, motiv pentru care legiuitorul constituant a statuat în art. 15 alin. (2) (legea dispune numai pntru viitor, cu excepția legii penale și contravenționale mai favorabile) coroborat cu art. 78 (intrarea in vigoare a legii se produce la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial sau la o dată ulterioară prevăzut în textul ei) și cu art. 23 alin. (12) din legea fundamentală (nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii).

Normele legale interne care recunosc principiul legalității/preeminenței dreptului au fost inspirate de numeroase reglementări internaționale în materie de protecție a drepturilor omului, cum ar fi Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, iar la nivel regional Convenția Europeană a Drepturilor Omului, încheiată la Roma în 4 noiembrie 1950, care dedică în special art. 5, 6 și 7 grupului de relații sociale ce intră cu precădere în sfera conceptului de ‹‹materie penală››. De altfel, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care îi asigură Convenției efectivitatea, se face des referire la aceleaşi cerinţe de calitate a legii penale inclusiv ca forța juridică de “lege ca act juridic al Parlamentului”, drept garanții importante pentru a asigura protecția împotriva urmăririlor, condamnărilor și sancțiunilor arbitrare[12].

Cu privire la principiul legalității incriminării și pedepsei, „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege“, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudența sa, că garanțiile consacrate de art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale reprezintă o componentă esențială a supremației legii și ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecție a drepturilor omului. Așa cum rezultă din obiectul și scopul său, art. 7 paragraful 1 trebuie interpretat și aplicat în așa fel încât să se asigure o protecție efectivă împotriva urmăririlor și a condamnărilor penale arbitrare. Noțiunea de „drept“ utilizată în art. 7 paragraful 1, ce corespunde celei de „lege“ din cuprinsul altor articole din Convenție, înglobează atât prevederile legale, cât și practica judiciară și presupune cerințe calitative, îndeosebi cele cu privire la accesibilitate și previzibilitate. Aceste cerințe calitative trebuie întrunite atât în ceea ce privește definiția unei infracțiuni, cât și cu privire la pedeapsa aplicabilă. Curtea de la Strasbourg consideră că este îndeplinită cerința ca legea să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pendinte, la nevoie cu ajutorul interpretării date acesteia de către instanțe și, dacă este cazul, în urma obținerii unei asistențe juridice adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa aplicabilă[13].

În dreptul intern, legalitatea procesului penal este garantată la nivelul Codului de procedură penală cu ajutorul unor garanții procedurale între care amintim pe cele mai relevante: controlul reciproc al actelor procesuale de către organele judiciare prin mijlocirea căilor de atac, aplicarea sancțiunii nulității actelor procesuale sau procedurale nelegale, sau sancțiunea excluderii probelor care au fost nelegal sau neloial administrate. La nivelul Codului penal, legalitatea este asigurată prin incriminarea ca infracțiuni a anumitor conduite ale actorilor implicați în desfășurarea procesului penal (spre exemplu, cercetarea abuzivă – art. 280 C. pen., tortura – art. 282 C. pen., represiunea nedreaptă – art. 282 C. pen., asistența sau reprezentarea neloială – art. 284 C. pen.).

În continuare, analiza noastră privește tema controversată la zi a asimilării, prin acte normative inferioare legii, a unor infracțiuni de drept comun (cele de corupție și unele economico-financiare) cu infracțiuni la securitatea națională, prin modalitatea lărgirii definiției noțiunii de ‹‹securitate națională›› reglementată în legislația specifică (mai cu seamă în Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României[14]), adică lărgirea ariei amenințărilor la securitatea națională si aplicarea prin analogie și extrapolare a unor reguli legale speciale din domeniul sensibil al securitatii nationale, prin translatarea lor la alte domenii, cum ar fi evaziunea fiscală (criminalitatea economico-financiară) și faptele de corupție și de serviciu reglementate atât de Codul penal, cât și de legislația specială (Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sanctionarea faptelor de corupție, modificată[15]).

Domeniul privind securitatea națională este, sub aspect decizional privind gestiunea problematicii la nivel macrosistemic naţional, potrivit Legii nr. 51/1991, de competența Consiliului Suprem de Apărare a Țării, autoritatea administrativă autonomă investită, potrivit art. 119 din Constituţie, cu organizarea şi coordonarea unitară a activităţilor care privesc apărarea țării şi siguranţa naţională. C.S.A.T. trebuie să decidă dacă o anumită activitate sau acțiune întreprinsă de o persoană sau grup organizat de persoane constituie o amenințare la adresa securității naționale și justifică soluția restrângerii unor drepturi și libertăți în sensul art. 53 din Constituție, ca mijloc de apărare, însă numai sub aspect administrativ, adică decizii materializate în acte normative inferioare legii, denumite hotărâri (care pot fi, ca natură juridică, acte administrative cu caracter normativ sau, după caz, acte administrative individuale, fiind o temă deschisă dacă ele ar avea natură juridică, de regulă, de acte de comandament cu carcter militar în sensul art. 126 alin. (6) din Constituţie, adică exceptate de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ).

Chiar Legea nr. 51/1991 prevede în art. 7 lit. a) și b) faptul că C.S.A.T. analizează datele și informațiile obținute și evaluează starea securității naționale, respectiv stabilește principalele direcții de activitate și aprobă măsurile generale obligatorii pentru înlăturarea amenințărilor prevăzute în art. 3 din lege. În acest scop, în art. 4 Legea nr. 415 din 27 iunie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, se prevede că, între alte atribuții, C.S.A.T.: a) analizează şi/sau propune, potrivit legii, promovarea strategiei de securitate naţională a României şi a strategiei naţionale de apărare a ţării, respectiv d) avizează proiectele de acte normative iniţiate sau emise de Guvern privind securitatea naţională.

Sfera de intervenție a acestui for constituțional este, însă, restrânsă în aplicarea art. 53 din Constituție, însăşi Legea nr. 51/1991 prevăzând în art. 4 că dispozițiile art. 3 din lege, care enunță faptele considerate de legiuitor ca amenințări la adresa securității naționale, nu pot fi interpretate sau folosite în scopul restrângerii sau interzicerii dreptului de apărare a unei cauze legitime, de manifestare a unui protest sau dezacord ideologic, politic, religios ori de altă natură, garantate prin Constituție sau legi.

Din informațiile vehiculate public până la data redactării acestui studiu, rezultă că a fost în preocuparea C.S.A.T să regândească definiția amenințărilor la securitatea națională, fiind, se pare, adoptată Hotărârea CSAT nr. 17/2005 privind combaterea corupției, fraudei și spălării banilor în sensul de mai sus, centrată pe efectele negative ale corupției si evaziunii fiscale asupra siguranței statului român, hotărâre prin care C.S.A.T. a lărgit aria definiției sau, mai degrabă, a conținutului amenințărilor la siguranța națională prin includerea fenomenului corupției si evaziunii fiscale în această categorie. De remarcat că în prezent se află în procedură legislativă un proiect de lege (PL-x nr. 616/2018)[16] privind desecretizarea Hotărârii C.S.A.T. nr. 17/2005, adoptat de Parlament și aflat pe rolul Curții Constituționale pentru soluționarea unor obiecții de neconstituționalitate ridicate de către Înalta Curte de Casație si Justitie și de grupurile parlamentare de opoziție.

Fără a intra într-o analiză de fond a actului normativ, precizăm doar că în urma declasificării hotărârii C.S.A.T. menționate, prin art. 5 se introduce un temei nou de revizuire a hotărârilor judecărești definitive care au la bază mijloace de proba administrate ca efect al acesteia: „Cauzele în care au fost pronunţate hotărâri definitive şi în care au fost administrate probe prin mijloace tehnice speciale în perioada de existenţă a documentelor prevăzute la art. 1 şi până la intrarea în vigoare a prezentei legi, sunt supuse revizuirii. Competenţa revine primei instanţe care a soluţionat fondul cauzei.”

Este, însă, lesne de observat că prin extinderea domeniului de aplicare a unui text de lege printr-o hotărâre a C.S.A.T. într-un domeniu atât de precis si important, implicit deosebit de sensibil, precum este cel al legii de procedură penală, sunt restrânse inevitabil drepturi și libertăți constituționale cu eludarea dispozițiilor art. 53 din Constituție. Pentru ca restrângerea unui drept să poată fi justificată, trebuie însă întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de dispoziția constituţională evocată, dezvoltate în jurisprudența Curții Constituționale, și anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății[17].

Interesul apărării securității naționale poate justifica, așadar, restrângerea unor drepturi constituționale, el răspunzând nevoii de a asigura securitatea juridică a drepturilor și libertăților celorlalți, atât în perspectiva intereselor individuale, cât și a celor naționale sau de grup și a binelui public, fiind totodată și o modalitate de salvgardare a unor drepturi în situațiile în care exercițiul lor are un caracter antisocial. Restrângerea trebuie să fie excepțională și temporară, putând fi justificată numai dacă este făcută prin lege și nu există o altă soluție pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol[18].

3. Securitatea națională și principiul legalității în jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului

Curtea Constituțională a României s-a pronunțat deseori în ultimii ani în privința textelor de lege care interferează cu acest domeniu special, anume confluența dintre domeniul dreptului penal lato sensu și cel al apărării securității naționale și antiterorismului, introducând anumite limite în marja de intervenție și contribuție a instituțiilor speciale care activează în domeniul securității naționale și cel antiterorist, în activitatea de strângere a mijloacelor de probă pentru dovedirea unor infracțiuni de drept comun.

Astfel, fiind sesizată cu excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României (forma anterioară Legii nr. 255/2013), prin Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018 Curtea Constituțională a constatat că sintagma „aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români“ cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, prin modul de reglementare, este neconstituțională deoarece determină o sferă largă de aplicare a acesteia, încalcând astfel prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalității, art. 26 referitor la viața privată și art. 53 care reglementează condițiile restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. În conținutul art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, legiuitorul enumeră acțiunile care constituie amenințări la adresa securității naționale a României, respectiv cele enumerate la lit. a)-m)[19].

Securitatea națională implică activități destinate menținerii unei stări preexistente de liniște și de siguranță internă. Complexul de activități derulat de organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale se circumscrie acestei sfere și are ca scop obținerea de informații, care să asigure cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne sau externe la securitatea națională[20].

Utilizând în mod justificat un raționament de interpretare restrictivă a textului verificat, în considerentele deciziei analizate Curtea arată că, pentru a fi incidente dispozițiile art. 3 din Legea nr. 51/1991, respectiv pentru a fi calificate „amenințări la adresa securității naționale”, faptele/acțiunile trebuie să prezinte amploare și gravitate, caracteristici care, prin ele însele, determină consecințe asupra statului. Curtea observă că noțiunea de „securitate națională“ este polivantentă și vizează varii aspecte din viața statului – precum cele economice, financiare, sociale, militare – care ar putea afecta însăși ființa statului prin amploarea și gravitatea fenomenului (parag. 77).

În acest sens, Curtea subliniază că legiuitorul trebuie să realizeze o distincție între faptele care aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor și care pot fi calificate drept chestiuni ce țin de dreptul penal, cu consecința incidenței mijloacelor de drept penal și procesual penal, pe de o parte, și acele fapte care sunt îndreptate împotriva drepturilor și libertăților unei colectivități/comunități (de rasă, origine etnică, religie etc.), care, prin numărul de indivizi care îi aparțin, determină amploarea faptelor îndreptate împotriva acesteia, putând reprezenta o amenințare la adresa securității naționale, pe de altă parte (paragraful 82). Or, dispoziția legală cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 nu realizează această distincție, ci se referă, în general, la atingeri grave aduse drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români, indiferent de calitatea de subiect individual sau colectiv a acestora. Astfel, din modul de reglementare a sintagmei analizate, rezultă că se poate circumscrie unei amenințări la adresa securității naționale orice faptă/acțiune cu sau fără conotație penală care afectează un drept sau o libertate fundamentală. Cu alte cuvinte, sfera de aplicare a dispoziției criticate este atât de largă, încât față de orice persoană se poate reține exercitarea unei acțiuni care constituie amenințare la adresa securității naționale. Așadar, Curtea constată că dispozițiile criticate nu instituie reguli clare pentru a oferi cetățenilor o indicație adecvată cu privire la circumstanțele și condițiile în care organele cu atribuții în domeniul securității naționale sunt împuternicite să recurgă la măsura supravegherii tehnice (parag. 83-84).

De notat că, în cauza ce a generat ridicarea excepției de neconstituționalitate, inculpații au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni de spălare de bani și infracțiuni de corupție, o probă esențială constând în interceptarea convorbirilor dispusă în procedura specială a mandatului de siguranță națională emis pe temeiul art. 13 din Legea nr. 51/1991, potrivit căruia mandatul poate fi emis pe o durată de până la 6 luni care poate fi prelungită, de fiecare dată, cu câte 3 luni, fără o limită maximă de timp. În lipsa unei interpretări raționale și în spiritul legii, există riscul ca acest text de lege să fie folosit pentru eludarea regulilor de obținere a mandatelor de supraveghere ce pot fi emise cu respectarea procedurii cuprinsă în art. 140 din Codul de procedură penală, unde regulile sunt mai restrictive: mandatul se emite de către judecătorul de drepturi și libertăți pentru o durată de cel mult 30 de zile (sau de către procuror, în condițiile art. 141, pentru o durată de maxim 48 de ore), care poate fi prelungită numai pentru motive temeinice, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile, iar durata totală a măsurilor de supraveghere tehnică, cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă, nu poate depăşi, în aceeaşi cauză, 6 luni, cu excepţia măsurii de supraveghere video, audio sau prin fotografiere în spaţii private, care nu poate depăşi 120 de zile.

Diferența de reglementare, în acest domeniu, între Codul de procedură penală și procedura de autorizare detaliată în dispozițiile art. 13-18 din Legea nr. 51/1991, este explicată de instanța constituțională, care subliniază că scopul în care sunt utilizate activitățile întreprinse în domeniul securității naționale este diferit de cel al activității procesual penale. Primele se axează pe cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne sau externe cu scopul realizării securității naționale, iar celelalte au ca scop tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Astfel, într-o interpretare sistematică și teleologică, rezultă că Legea nr. 51/1991 și Codul de procedură penală au finalități diferite, care se reflectă și în scopul pentru care este dispusă autorizarea unor activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului/măsura supravegherii tehnice. Cu alte cuvinte, existența unei situații care constituie amenințare la adresa securității naționale nu presupune în mod automat și necesar pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale, mijloacele de preîntâmpinare a amenințărilor la adresa securității naționale neputându-se rezuma la combaterea infracțiunilor (parag. 55-56).

Tot astfel, având a se pronunța asupra dispozțiilor art. 142 alin. 1 din Cod procedură penală (forma anterioară modificării operate prin O.U.G. nr. 6/2016) privind materia interceptărilor și a organelor competente să pună în executare mandatul de supraveghere tehnică emis în baza acestui act normativ, prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016[21] Curtea Constituțională a reținut că nicio reglementare din legislaţia naţională în vigoare, cu excepţia dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu conţine vreo normă care să consacre expres competenţa unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică. Curtea apreciază că reglementarea în acest domeniu nu poate fi realizată decât printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislaţie infralegală, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate[22].

În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv a unora dintre drepturile fundamentale esenţiale într-un stat de drept: viaţa intimă, familială şi privată şi secretul corespondenţei. Este îndeobşte admis că drepturile prevăzute la art. 26 şi art. 28 din Constituţie nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura drepturilor fundamentale limitate. Aşadar, standardul constituţional de protecţie a vieţii intime, familiale şi private şi a secretului corespondenţei impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis şi previzibil în aplicare – atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată –, care sunt organele abilitate să efectueze operaţiunile care constituie ingerinţe în sfera protejată a drepturilor[23].

Prin urmare, Curtea reţine că este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală. Această opţiune nu se justifică, însă, în privinţa includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei „alte organe specializate ale statului„, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale.

De asemenea, Curtea reține că norma criticată nu prevede nici domeniul de activitate specific acestora, în condiţiile în care, în România, activează, potrivit unor reglementări speciale, numeroase organe specializate în diverse domenii. Astfel, în afara Serviciului Român de Informaţii, la care fac referire autorii excepţiei, care, potrivit art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii[24], şi art. 6 şi art. 8 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României[25] are atribuţii exclusiv în domeniul siguranţei naţionale, neavând atribuţii de cercetare penală, conform art. 13 din Legea nr. 14/1992, există şi alte servicii cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, precum şi o multitudine de organe specializate ale statului cu atribuţii în varii domenii, cum sunt, cu titlu exemplificativ, Garda Naţională de Mediu, Gărzile Forestiere, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, Inspectoratul de Stat în Construcţii, Consiliul Concurenţei sau Autoritatea de Supraveghere Financiară, niciuna dintre acestea neavând atribuţii de cercetare penală.

Mai mult, Expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală nu conţine explicaţii referitoare la introducerea în actuala reglementare procesual penală, pe lângă procuror şi organele de cercetare penală, a lucrătorilor specializaţi din cadrul poliţiei şi a altor organe specializate ale statului şi, cu atât mai puţin, o explicaţie referitoare la organele avute în vedere de legiuitor cu ocazia reglementării acestei din urmă sintagme.

Așa fiind, având în vedere modalitatea de redactare, instanța constituțională concluzionează că sintagma „alte organe specializate ale statului” încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor şi în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii, fiind lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, nepermiţând subiecţilor să înţeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viaţa privată a persoanelor. (parag. 37-38, 47-50).

Într-o altă cauză relevantă, respectiv Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015[26] având ca obiect proiectul de Lege privind securitatea cibernetică a României, Curtea Constituțională a subliniat din nou importanța respectării principiului legalității, inclusiv la nivelul noțiunilor cu care operează legiuitorul, trebuind evitate dispoziții cu grad mare de generalitate. Curtea apreciază că modalitatea prin care se stabilesc criteriile în funcție de care se realizează selecția infrastructurilor cibernetice de interes național nu respectă cerințele de previzibilitate, certitudine și transparență. Astfel, trimiterea la o legislație infralegală, respectiv hotărâri de Guvern, acte normative caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate, pentru reglementarea criteriilor în funcție de care devin incidente obligații într–un domeniu critic ca materia securității naționale, cu impact asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, încalcă principiul constituțional al legalității, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție (parag. 67).

Pentru ca dreptul la un proces echitabil să nu rămână teoretic și iluzoriu, normele juridice trebuie să fie clare, precise și explicite, astfel încât să îl poată avertiza în mod neechivoc pe destinatarul acestora asupra gravității consecințelor nerespectării enunțurilor legale pe care le cuprind. Similar este în cazul normelor juridice de ordin procesual care i-ar putea fi aplicate destinatarului legii lato sensu, iar caracterul previzibil trebuie să vizeze inclusiv procedurile investigative la care acesta poate fi supus, ce fel de drepturi şi libertăţi îi pot fi restrânse sau chiar încălcate din raţiunile enumerate în art. 53 din Constituţie.

Curtea mai subliniază că România este un stat de drept în care, potrivit art. 1 alin. (5) din Constituție, „respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. În condițiile în care art. 20 alin. (1) din Constituție prevede că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar art. 21 din Constituție consacră liberul acces la justiție, a cărei exercitare, potrivit alin. (2), nicio lege nu o poate îngrădi, Parlamentul are îndatorirea de a legifera norme corespunzătoare pentru asigurarea reală a respectării acestui drept, în lipsa căruia nu se poate concepe existența statului de drept, prevăzută prin art. 1 alin. (3) din Constituție. Fără îndeplinirea acestei îndatoriri, normele constituționale menționate ar avea un caracter pur declarativ, situație inadmisibilă pentru un stat care împărtășește valorile democratice ce fac parte din ordinea publică europeană, așa cum este prefigurat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene[27].

Respectarea principiului legalității atrage după sine respectarea principiilor separației puterilor în stat și loialității competențelor, fiecare autoritate si instituție publică trebuind să se cantoneze în limitele propriei sale competențe, pentru a se repecta ordinea constituțională și evita astfel inclusiv situațiile de conflicte juridice de natură constituțională. În acest sens, în Decizia nr. 757 din 23 noiembrie 2017[28] având ca obiect soluționarea unui conflict juridic de natură constituțională, Curtea a reținut buna-credință ce trebuie să anime activitatea persoanelor puse în serviciul statului, conform art. 57 din Constituție, precum și comportamentul loial care trebuie să caracterizeze activitatea autorităților și instituțiilor statului. Importanța principiului constituțional general al comportamentului loial se desprinde și din considerentele Deciziei nr. 68 din 27 februarie 2017[29], apreciindu-se că acesta derivă din prevederile art. 1 alin. (4) din Constituție și este garantat de alineatul (5) al aceluiași articol constituțional[30].

Mai mult decât atât, în circumstanțierea noțiunii de „competență penală”, Curtea statuează în alte două cauze importante, Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016[31]și Decizia nr. 302 din 4 mai 2017[32] că, legiuitorul trebuie să prevadă cu exactitate obligațiile pe care le are fiecare organ judiciar, care se impune a fi circumscrise modului concret de realizare a atribuțiilor acestora, prin stabilirea, în mod neechivoc, a operațiunilor pe care acestea le îndeplinesc în exercitarea atribuțiilor lor. Curtea constată că reglementarea competențelor organelor judiciare reprezintă un element esențial ce decurge din principiul legalității, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Aceasta deoarece o regulă esențială a statului de drept este aceea că atribuțiile/competențele autorităților sunt definite prin lege. Principiul legalității presupune, în principal, că organele judiciare acționează în baza competenței pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispozițiile de drept substanțial, cât și pe cele de drept procedural incidente, inclusiv a normelor de competență. Reglementând un domeniu cu implicații decisive asupra procesului penal, pentru buna desfășurare a activității organelor judiciare, se impune respectarea fermă a competenței lor materiale și după calitatea persoanei. Nerespectarea normelor legale privind competența materială și după calitatea persoanei produce o vătămare care constă în dereglarea mecanismului prin care este administrată justiția.

Prin prisma considerentelor dezvoltate în cuprinsul deciziilor analizate anterior, instanța constituțională a stabilit în esențăalte autorități ale statului, precum serviciile de informații, nu pot să fie implicate în niciun mod în administrarea de probe în activitățile de cercetare penală și de urmărire penală, în general, întrucât ar fi încalcăte anumite reguli din Constituția României și din Convenția Europeană Drepturilor Omului, în special cele privind dreptul la un proces echitabil.

De altfel, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este în acelasi sens, al evitării implicării serviciilor de informații în activități judiciare în materie penală, întrucât procedurile judiciare ar fi expuse unor ingerințe nepermise de C.E.D.O. în viața privată a persoanei și în procesul echitabil, fiind larg cunoscut ca metodele de lucru specifice domeniului acoperit de serviciile de informații este mult mai invaziv și mai discret/conspirat, cu o publicitate foarte redusă a activităților profesionale desfașurate și a metodelor de lucru utilizate. O condiție de bază pentru a putea fi prezervat acest ideal este crearea unui cadru legislativ conform standardelor de redactare amintite anterior, care să departajeze clar competențele funcționale ale instituțiilor implicate în această materie, în special cea privind strângerea și administrarea probelor în procesul penal.

Pronunțându-se în ceea ce priveşte materia probelor obținute prin procedeul probatoriu al interceptărilor telefonice, Curtea E.D.O. a statuat că reglementarea unor măsuri speciale secrete de urmărire, cum ar fi interceptarea comunicărilor, trebuie să se realizeze în mod esenţial prin norme clare, detaliate, din moment ce tehnologia disponibilă pentru efectuarea lor devine constant din ce în ce mai sofisticată[33]. Legislaţia internă trebuie să fie suficient de clară în terminologia sa pentru a oferi cetăţenilor indicii adecvate cu privire la împrejurările şi condiţiile în care autorităţile publice sunt împuternicite să recurgă la oricare din aceste măsuri[34].

În jurisprudența dezvoltată în cauzele pronunțate împotriva României un ecou important îl are Hotărârea din 26 aprilie 2007 pronunțată în cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) în care, analizând critica reclamantului privind prevederile legale din dreptul naţional în materia interceptărilor telefonice, Curtea Europeană a statuat că în contextul supravegherii secrete exercitate de autorităţile publice, dreptul intern trebuie să ofere o protecţie împotriva intervenţiei arbitrarului în exercitarea dreptului unui individ prin raportare la art. 8 din Convenție. În plus, legea trebuie să folosească termeni suficient de clari pentru a le indica persoanelor, de o manieră satisfăcătoare, circumstanţele şi condiţiile în care abilitează autorităţile publice să ia astfel de măsuri secrete. Dacă, indiferent care ar fi sistemul, nu se poate înlătura niciodată complet eventualitatea unei acţiuni nelegitime a unui funcţionar de rea-credinţă, neglijent sau prea zelos, elementele care contează în vederea exercitării controlului Curţii în cauză sunt probabilitatea unei asemenea acţiuni şi garanţiile oferite pentru a se proteja împotriva acesteia (parag. 61).

Totuşi, trebuie constatat faptul că infracţiunea de contrabandă cu ţigări, de comiterea căreia era suspectat reclamantul Dumitru Popescu, nu este enumerată în art. 3 din Legea nr. 51/1991 printre acţiunile ce constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale, care ar fi justificat, în opinia Guvernului, interceptarea comunicaţiilor sale: legea în cauză se referă în mod expres la infracţiunea de contrabandă cu materiale explozive sau radioactive, şi nu la contrabanda cu ţigări. Numai o interpretare extensivă a art. 3 din Legea nr. 51/1991 ar permite considerarea acestei dispoziţii drept un temei legal al ingerinţei, dacă sunt avute în vedere circumstanţele în care a avut loc contrabanda cu ţigări, şi anume pe un aeroport militar, ceea ce ar fi putut afecta, într-adevăr, capacitatea de apărare a ţării (parag. 64).

Nelegalitatea ascultărilor convorbirilor telefonice invocată de reclamant în faţa judecătorilor naţionali se raporta exclusiv la încălcarea prevederilor naţionale legale, ca urmare a lipsei autorizaţiei parchetului care să-l vizeze personal pe reclamant şi a transcrierii integrale a convorbirilor interceptate de serviciile speciale. Măsurile de supraveghere în cazul unor potenţiale ameninţări la adresa siguranţei naţionale puteau fi dispuse la data judecării acestei cauze şi de parchet, conform procedurii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 51/1991. În acest caz era vorba, în mod cert, de măsuri ce încalcă grav dreptul la respectarea vieţii private a particularilor, lăsate la discreţia procurorului. Or, Curtea a statuat deja că procurorii români, acţionând în calitate de magistraţi ai ministerului public, nu îndeplineau cerinţa de a fi independenţi faţă de puterea executivă[35]. Cu alte cuvinte, lipsa de independenţă a autorităţii competente să autorizeze ingerinţa a condus Curtea la concluzia că reclamantul Dumitru Popescu nu s-a bucurat de gradul minim de protecţie împotriva arbitrarului, impus de art. 8 din Convenţie. Prin urmare, Curtea a reținut că a avut loc încălcarea acestei prevederi.

Sub aspectul reglementărilor, trebuie observat că nici Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau în Protocoale adiționale acesteia și nici Constituția României nu există expressis verbis denumirile de interceptări sau înregistrări audio-video ori alte expresii similare, dat fiind caracterul general al normelor, sediul materiei înregistrărilor fiind Codul de procedură penală, acest act normativ este dreptul comun și în acest domeniu, la care se raportează practic toate celelalte dispoziții existente în legile speciale, inclusiv cele cuprinse în Legea nr. 51/1991.

Din jurisprudența pronunțată împotriva altor state, o hotărâre reper în această materie este cea pronunțată în cauza Klass împotriva Germaniei, Hotărârea din 6 septembrie 1978, în care ingerinţa în dreptul la respectarea vieţii private a reclamanților viza şi apărarea siguranţei naţionale. În această cauză, reclamanții, cinci avocați germani, s-au plâns, în special, de legislația din Germania care autoriza autoritățile să le monitorizeze corespondența și comunicațiile telefonice fără a obliga autoritățile să-i informeze ulterior despre măsurile luate împotriva lor. Curtea Europeană a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, constatând că legiuitorul german era justificat să considere ingerința rezultată din legislația contestată în exercitarea dreptului garantat de art. 8 ca fiind necesară într-o societate democratică în interesul securității naționale și pentru a preveni dezordinea sau faptele penale. Curtea a observat, în special, că aceste competențe de a supraveghea în secret cetățenii, caracteristice unui stat polițienesc, sunt tolerabile în temeiul Convenției numai în măsura strict necesară pentru protejarea instituțiilor democratice. Constatând, însă, că, în prezent, societățile democratice sunt amenințate de forme extrem de sofisticate de spionaj și de terorism, ceea ce impune ca statul să fie capabil în mod efectiv, pentru a contracara efectiv astfel de amenințări, să supravegheze în secret elementele subversive care operează în jurisdicția sa, Curtea a considerat că existența unei anumite legislații care acorda competența de a supraveghea în secret corespondența, comunicările prin poștă și telecomunicațiile era, în condiții excepționale, necesară într-o societate democratică, în interesul securității naționale și/sau pentru a preveni dezordinea sau faptele penale.

Într-o altă cauză împotriva statului german – Weber şi Saravia împotriva Germaniei, Hotărârea din 6 septembrie 1998, reclamanții – primul, un jurnalist independent, al doilea prelua mesajele telefonice pentru primul reclamant și i le transmitea – au susținut, în special, că anumite dispoziții din Legea din 1994 privind combaterea infracționalității, care modifica Legea din 1968, privind limitarea secretului corespondenței, poștei și telecomunicațiilor („Legea G 10”), astfel cum au fost interpretate și modificate de Curtea Constituțională Federală prin hotărârea din 14 iulie 1999, le încălca dreptul la respectarea vieții private și a corespondenței. Curtea a respins plângerea reclamanților ca fiind vădit nefondată. Având în vedere toate dispozițiile contestate din Legea G 10, astfel cum a fost modificată, în contextul legislativ existent, Curtea a constatat că existau garanții adecvate și efective împotriva abuzurilor privind competențele de monitorizare strategică ale statului. În consecință, Curtea a considerat că Germania, în cadrul marjei sale de apreciere destul de largi în acest domeniu, era îndreptățită să considere că ingerințele în secretul telecomunicațiilor rezultate din dispozițiile contestate au fost necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale și pentru a preveni săvârșirea de infracțiuni.

În cauza Liberty și alții împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 18 mai 2010, Curtea a hotărât că, în speță, a fost încălcat art. 8 din Convenție. A considerat că, la momentul relevant, dreptul intern nu indica cu suficientă claritate, astfel încât să ofere o protecție adecvată împotriva abuzului de putere, domeniul de aplicare sau modul de exercitare a marjei de apreciere foarte extinse conferite autorităților pentru a intercepta și examina comunicațiile externe. În special, nu prevedea, astfel cum impune jurisprudența Curții, într-o formă accesibilă publicului, nicio indicație despre procedura aplicabilă selectării în vederea examinării, partajării, stocării și distrugerii materialului interceptat. Ingerința în drepturile reclamantelor în temeiul art. 8 nu era, prin urmare, „prevăzută de lege”. În speță, reclamantele, o organizație britanică și două organizații irlandeze pentru protecția libertăților civile, au susținut că, între 1990 și 1997, telefoanele, faxurile, mesageriile electronice și comunicațiile de date, inclusiv informații confidențiale și supuse secretului profesional, au fost interceptate de un dispozitiv de testare electronic gestionat de Ministerul Apărării britanic. Au introdus cereri în fața Tribunalului pentru Litigii referitoare la Interceptarea Comunicațiilor (Interception of Communications Tribunal), a Procurorului General (Director of Public Prosecutions) și a Tribunalului pentru Litigii referitoare la Competențele de Investigare (Investigatory Powers Tribunal) pentru a contesta legalitatea interceptării comunicațiilor acestora, fără însă niciun rezultat.

În schimb, în cauza Kennedy împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 1 iulie 2008, Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 din Convenție, constatând că legislația Regatului Unit privind interceptarea comunicațiilor interne, coroborată cu clarificările aduse prin publicarea unui cod de deontologie, indica cu o claritate suficientă procedurile de autorizare și prelucrare a mandatelor de interceptare, precum și prelucrarea, comunicarea și distrugerea datelor colectate. În plus, nu exista nicio dovadă a unor deficiențe semnificative în aplicarea și funcționarea regimului de supraveghere. Prin urmare, având în vedere garanțiile împotriva abuzurilor, precum și garanțiile mai generale oferite de controlul Comisarului și examinarea efectuată de IPT, măsurile de supraveghere contestate, în măsura în care ar fi putut să fie aplicate reclamantului, erau justificate în temeiul art. 8 din Convenție.

În cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, Hotărâre din 4 decembrie 2015, Curtea a avut ocazia să evalueze standardul de convenționalitate în materia sistemului de interceptare secretă a comunicațiilor de telefonie mobilă în Rusia. Reclamantul, editor-șef al unei edituri, s-a plâns, în special, de faptul că operatorii de rețele de telefonie mobilă din Rusia erau obligați prin lege să instaleze echipamente care să permită agențiilor de aplicare a legii să desfășoare măsuri operative de investigații și că, fără garanții suficiente în temeiul dreptului rus, acest fapt permitea interceptarea generalizată a comunicațiilor. Curtea a hotărât că, în speță, a fost încălcat art. 8 din Convenție, constatând că dispozițiile legale ruse care reglementau interceptarea comunicațiilor nu ofereau garanții adecvate și efective împotriva arbitrarului și riscurilor de abuz inerente oricărui sistem de supraveghere secretă, care era extrem de ridicat într-un sistem precum cel din Rusia, în care serviciile secrete și poliția aveau acces direct, prin mijloace tehnice, la toate comunicațiile de telefonie mobilă.

În special, Curtea a constatat deficiențe în ceea ce privește cadrul legal în următoarele domenii: circumstanțele în care autoritățile publice din Rusia sunt abilitate să recurgă la măsuri de supraveghere secretă; durata unor astfel de măsuri, în special circumstanțele în care ar trebui să înceteze; procedurile de autorizare a interceptării, precum și stocarea și distrugerea datelor interceptate; controlul interceptărilor. În plus, caracterul efectiv al căilor de atac disponibile pentru a contesta interceptarea comunicațiilor era afectat de faptul că acestea erau disponibile numai persoanelor care puteau să probeze interceptarea și că obținerea unor astfel de probe era imposibilă în lipsa unui sistem de notificare sau a posibilității de a avea acces la informații privind interceptarea.

Jurisprudența Szabó și Vissy împotriva Ungariei, Hotărâre din data de 12 ianuarie 2016, privea legislația maghiară referitoare la supravegherea secretă antiteroristă, introdusă în 2011. Reclamanții s-au plâns, în special, că exista posibilitatea de a face obiectul unor măsuri nejustificate și disproporționat intruzive, în cadrul juridic maghiar, de supraveghere secretă în scopuri legate de securitatea națională [și anume „art. 7/E (3) privind supravegherea”]. Reclamanții susțineau, în special, că acest cadru juridic era predispus la abuzuri, în special în lipsa unui control jurisdicțional.

În speță, Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 din Convenție. A admis că era o consecință firească a formelor actuale ale terorismului ca guvernele să recurgă la tehnologii de vârf, inclusiv la o monitorizare masivă a comunicațiilor, pentru a anticipa incidente iminente. Cu toate acestea, Curtea nu a fost convinsă că legislația în cauză oferea suficiente garanții pentru evitarea abuzurilor. În special, domeniul de aplicare al măsurilor putea include practic orice persoană în Ungaria, date fiind noile tehnologii care permit Guvernului să intercepteze volume mari de date chiar și despre persoane din afara sferei inițiale a operațiunii. Pe de altă parte, dispunerea unor astfel de măsuri s-a luat în întregime de către guvern, fără a exista o evaluare dacă interceptarea comunicațiilor era strict necesară și fără ca măsuri corective efective, nici măcar judiciare, să fie puse în aplicare.

În recenta cauză, Big Brother Watch și alții împotriva Regatului Unit, Hotărâre din 13 septembrie 2018, Curtea a analizat conformitatea cu Convenția a unui regim de supraveghere secretă care presupune interceptarea în masă a comunicărilor externe, reținând protecția insuficientă a materialelor jurnalistice confidențiale în baza schemelor electronice de supraveghere.

Dreptul intern, astfel cum a fost interpretat de către autoritățile interne în lumina hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), reclama ca orice regim care le permite autorităților să acceseze datele deținute de către Furnizorii serviciului de comunicații (CSP) să aibă un acces limitat în scopul combaterii „crimelor grave”, iar accesul trebuia supus unei analize prealabile de către un tribunal sau de către o autoritate administrativă independentă. De vreme ce regimul prevăzut de norma internă permitea accesul la datele deținute în scopul combaterii infracțiunii (nu și a „infracțiunii grave”) și, cu excepția cazului în care era solicitat accesul în scopul determinării sursei jurnalistului, nu făcea obiectul unui control prealabil din partea tribunalului sau a autorității administrative independenet, el nu putea fi în conformitate cu legea, în sensul articolului 8 din Convenție, reținându-se încălcarea acestui articol.

Curtea a recunoscut că, atunci când erau solicitate date în scopul identificării sursei unui jurnalist, regimul prevăzut de Capitolul II din legea internă criticată acorda o protecție sporită. Totuși, aceste prevederi erau aplicabile numai în cazul în care scopul cererii era stabilirea sursei; prin urmare, ele nu se aplicau în toate cazurile în care exista o solicitare de obținere a datelor privind comunicările unui jurnalist, sau în cazul în care era posibilă o asemenea intruziune colaterală. Mai mult, în cazurile privind accesul la datele convorbirilor unui jurnalist nu existau prevederi speciale care să limiteze accesul la scopul combaterii „crimelor grave”. Prin urmare, din perspectiva posibilului efect inhibitor pe care l-ar putea avea vreo ingerință în confidențialitatea comunicărilor lor și, în special, pentru sursele lor, în privința libertății presei și, în lipsa unor reglementări publicate care limitează posibilitatea serviciilor de intelligence de căutare și de examinare a unui material diferit de cel care „fusese justificat de o cerință imperativă în interes public”, regimul nu poate fi „în conformitate cu legea”, Curtea constatând că a existat o încălcare și a articolului 10 din Convenție.

Curtea a fost mulțumită de faptul că serviciile de intelligence ale Regatului Unit și-au asumat cu seriozitate obligațiile în baza Convenției și că nu au făcut abuz de puterea lor în baza secțiunii 8(4) din RIPA. Totuși, o examinare a acestor competențe a identificat două motive principale de îngrijorare: în primul rând, lipsa supravegherii întregului proces de selectare, inclusiv selectarea titularilor interceptării, criteriile de selectare și criteriile de căutare pentru filtrarea comunicărilor interceptate și selectarea materialului pentru examinarea de către un analist; și, în al doilea rând, lipsa vreunei garanții reale aplicabile selectării datelor comunicărilor aferente pentru examinare. În contextul acestor deficiențe, Curtea a constatat că regimul secțiunii 8(4) nu îndeplinea standardul „calității legii” și nu putea să mențină „ingerința” în sfera a ceea ce era „necesar într-o societate democratică”.

În jurisprudența Big Brother Watch Curtea a reamintit jurisprudența sa mai veche privind interceptarea comunicărilor în cadrul anchetelor penale, prin care a stabilit următoarele șase cerințe minime care trebuie stabilite în legislație pentru a se evita abuzurile de putere: natura infracțiunilor care ar putea reclama un mandat de interceptare; o definiție a categoriilor de persoane supuse interceptării convorbirilor; o limită a duratei de interceptare; procedura care trebuie urmată pentru examinarea, utilizarea și stocarea datelor obținute; măsurile de precauție care trebuie luate la comunicarea datelor către alte părți; și circumstanțele în care datele interceptate pot sau trebuie să fie șterse sau distruse[36].

Într-o altă cauză pronunțată în 2018, Ben Faiza împotriva Franței, Hotărâre din 8 februarie 2018, analizând compatibilitatea cu convenția a tehnicii speciale de investigare privind geolocalizarea în timp real, Curtea a statuat că geolocalizarea prin aplicarea unui receptor GPS pe vehiculul reclamantei, precum și tratarea și utilizarea datelor obținute constituie o ingerință în viața privată a persoanei în cauză, așa cum este protejat de articolul 8 § 1 al Convenției.

Curtea a considerat că, în domeniul măsurilor de geolocalizare, legea franceză, scrisă și nescrisă, nu a indicat la momentul faptelor cu suficientă claritate domeniul de aplicare și exercitarea puterii discreționare a autorităților în domeniul respectiv. Aceasta concluzionează că reclamantul nu a beneficiat de un nivel minim de protecție impus de statul de drept într-o societate democratică și că, prin urmare, a fost încălcat articolul 8 al Convenției fără a fi nevoie de aceasta să decidă asupra celorlalte condiții prevăzute la articolul 8, și anume că ingerința trebuie să aibă un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică. Mai mult decât atât, Curtea notează că lipsa de precizie a legii franceze la momentul faptelor nu poate fi compensată prin deciziile instanțelor interne.

În sfârșit, Curtea observă că, după această cauză, printr-o lege din 28 martie 2014, Franța a adoptat un proiect legislativ care să reglementeze utilizarea geolocalizarilor și să consolideze protecția dreptului la respectarea vieții private. Ea observă că, în timpul prezentării acestui proiect de lege, Guvernul francez a recunoscut lipsa unui temei juridic pentru această practică în trecut și a indicat că scopul proiectului a fost tocmai acela de a oferi „o bază legislativă strictă pentru practici care până în prezent, au fost lipsite de ea și s-au bazat pe prevederile foarte generale ale Codului de procedură penală”.

Cu privire la procedura obligatorie de accesare, utilizare şi stocare a datelor obţinute din interceptări ale comunicaţiilor, în cauza Association for European Integration and Human Rights şi Ekimdzhiev împotriva Bulgariei, Hotărârea din 28 iunie 2007, unde a făcut distincţie între două etape ale interceptării convorbirilor telefonice: autorizarea supravegherii şi efectuarea propriu-zisă a supravegherii, distincție preluată și de Curtea Constituțională în Decizia nr. 51/2016, analizată mai sus. Astfel, s-a reţinut că pe parcursul primei etape, cea de autorizare a supravegherii, conceptul de „securitate naţională”, dincolo de înţelesul său obişnuit, trebuie să ofere garanţii substanţiale împotriva supravegherii arbitrare şi discriminatorii. De asemenea, Curtea a constatat că trebuie să examineze şi dacă astfel de garanţii există pe parcursul celei de-a doua etape, când supravegherea este realizată efectiv sau a fost deja încheiată. Cu privire la acest aspect au fost reţinute că nu este prevăzută nicio verificare a implementării măsurilor de supraveghere tehnică secretă de către un organism sau o entitate oficială, externă serviciilor care desfăşoară măsurile de supraveghere, sau cel puţin căreia să îi fie impusă îndeplinirea unor condiţii care să îi asigure independenţa şi conformitatea cu principiile statului de drept, dar că nicio altă instituţie, în afara celor care dispun măsurile speciale de supraveghere, nu poate să verifice dacă măsurile luate îndeplinesc condiţiile prevăzute în mandatul de supraveghere sau dacă datele originale sunt reproduse cu exactitate în documentele scrise. De asemenea, a fost menţionată lipsa unor dispoziţii legale care să prevadă cu suficient grad de precizie maniera în care datele sunt obţinute prin supravegherea tehnică, procedura pentru protejarea integrităţii şi confidenţialităţii acestora şi procedura pentru distrugerea lor. Mai mult, a fost reţinut faptul că controlul activităţii de supraveghere tehnică îi revine în mod exclusiv Ministrului Afacerilor Interne, iar dacă datele obţinute depăşesc scopul în care a fost aplicată măsura supravegherii tehnice, doar Ministrul Afacerilor Interne poate decide, în mod discreţionar şi fără un control independent, ce trebuie făcut cu aceste date (parag. 86 și 89).

Cu privire la etapa a doua a procedurii interceptărilor convorbirilor telefonice, în cauza Iordachi şi alţii împotriva Moldovei, Hotărârea din 10 februarie 2009, Curtea E.D.O. a statuat că în speța dedusă judecăţii, aparent, judecătorul de instrucţie joacă un rol foarte limitat (…); judecătorul de instrucţie avea dreptul de a păstra „casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoţite de reproducerea integrală în scris a înregistrării […] în locuri speciale, într-un plic sigilat” şi de a emite „încheiere cu privire la distrugerea înregistrărilor care nu sunt importante pentru urmărirea penală”. Cu toate acestea, deşi judecătorul avea competenţa de a autoriza interceptarea convorbirilor, Codul de procedură penală nu prevedea informarea acestuia cu privire la rezultatele interceptării şi nu-i impunea să verifice dacă prevederile legislative au fost respectate (parag. 47).

Alt aspect necesar de a fi menţionat în acest sens este lipsa aparentă a reglementărilor cu un înalt grad de precizie şi care ar orândui maniera în care se face filtrarea datelor secrete obţinute prin aceste măsuri operative de investigaţii sau procedurile prin care s-ar păstra integritatea şi confidenţialitatea acestora, fie reguli de distrugere a acestora (parag. 48). În concluzie, reţinând încălcarea în cauză a dispoziţiilor art. 8 din Convenţie referitoare la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, Curtea a statuat că interceptarea convorbirilor telefonice este o ingerinţă foarte gravă în drepturile unei persoane şi că o chestiune care merită a fi menţionată este lipsa aparentă a reglementărilor care să specifice, cu un grad corespunzător de precizie, modalitatea de examinare a informaţiei obţinute ca rezultat al supravegherii sau procedurile de păstrare a integrităţii şi confidenţialităţii acesteia, precum şi procedurile de distrugere a ei.

Făcând așadar distincție între etapele interceptării convorbirilor telefonice, în esență Curtea E.D.O. a statuat că pe parcursul etapei de autorizare a supravegherii, conceptul de „securitate națională“, dincolo de înțelesul său obișnuit, trebuie să ofere garanții substanțiale împotriva supravegherii arbitrare și discriminatorii, iar pentru atingerea acestui scop existența unor acte normative de calitate care să respecte exigențele de tehnică legislativă joacă un rol esențial.

Necesitatea respectării principiului legalității a fost subliniată în mod constant și în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție elaborată în special prin mecanismele de unificare a practicii judiciare – recursul în interesul legii și hotărârile privind dezlegarea unor chestiuni de drept, declanșate de cele mai multe ori de caracterul neclar sau incomplet al normelor de incriminare ceea ce a dat naștere la opinii divergente în practica instanțelor ordinare. Exemplificând în acest sens în domeniul dreptului penal, prin Deciza nr. 5 din 28 februarie 2018 privind dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală[37] I.C.C.J. în încercarea dificilă de a decela sensul noțiunii de “rănire” din cuprinsul art. 338 alin. 1 C.pen., arată că noţiunea nu are o definiţie juridică. Nu este explicată în Codul penal în titlul X – Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală şi nici în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului, nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Pe de altă parte, această noţiune nu a dobândit un înţeles juridic, consacrat în doctrină sau prin jurisprudenţă (problema are caracter de noutate, fiind determinată de modificarea tiparului de incriminare a infracţiunii de părăsirea locului accidentului, prin reglementarea acesteia în art. 338 din Codul penal). Totuşi, nu trebuie să se piardă din vedere că prioritară este regula interpretării gramaticale sau literale (ce implică analiza textului de lege), că dispoziţiile de drept penal sunt de strictă interpretare şi, nu în ultimul rând, că trebuie să se ţină cont de necesitatea interpretării acestor dispoziţii în acord cu respectarea principiului previzibilităţii normei de incriminare.

Observând carențele textului de lege interpretat, Curtea subliniază că de lege ferenda se impune intervenţia legiuitorului, fie prin modificarea art. 338 alin. (1) din Codul penal, prin menţionarea în conţinutul normei de incriminare a tuturor elementelor de tipicitate, inclusiv a consecinţelor accidentului de circulaţie, fie prin definirea noţiunii de „rănire” în titlul X – Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală, necesitatea acestui demers fiind oportună şi din raţiuni de tehnică legislativă.

Într-o altă cauză, făcând aplicarea principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative, în Decizia nr. 1463 din data de 11 aprilie 2017 pronunțată de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect anulare act administrativ, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că un act administrativ se verifică – din perspectiva legalității – prin raportare la actele normative cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora a fost emis, potrivit unei practici judecătorești consolidate, avându-se în vedere, desigur, principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative. Așadar, criterul de verificare a legalității actului administrativ este legea, și nu opiniile auditorului sau ale autorității[38].

Pentru a da o dezlegare chestiunii de drept în materia determinării şi aplicării legii penale mai favorabile în domeniul prescripției răspunderii penale, prin Decizia nr. 21 din 6 octombrie 2014[39], I.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a avut în vedere – ca punct de plecare – dispoziţiile art. 173 din Codul penal care definesc noţiunea de lege penală, stabilind că în sfera noţiunii de lege penală nu au fost incluse orice acte cu putere de lege, ci doar actele normative care prezintă această caracteristică, adică au putere de lege, fiind adoptate cu respectarea principiilor generale de legiferare proprii sistemului dreptului românesc, astfel cum sunt reglementate în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Or, hotărârile Înaltei Curţi date în recurs în interesul legii sau pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu pot fi considerate acte normative cu putere de lege, în înţelesul dispoziţiilor art. 173, teza finală din Codul penal, şi, din perspectiva faptului că nu reglementează relaţii de apărare socială, nu instituie reguli de conduită şi norme de incriminare sau care se referă la răspunderea penală, la temeiurile şi limitele acesteia, ci reflectă doar o interpretarea a unor asemenea prevederi cuprinse în acte normative elaborate şi adoptate conform procedurii de tehnică legislativă aplicabilă în materie.

4. Scurte concluzii privind cauzele “inovaţiilor” jurisprudenţiale. Doctrina încotro ?

Neobservând corect natura juridică complet diferită a actelor emise de C.S.A.T (acte de comandament militar într-o anumită măsură, acte administrative individuale cu caracter clasificat, precum si acte administrative cu caracter normativ), adica emise de o autoritate constitutionala care, de regulă, aprobă propuneri ale instituțiilor militare și celorlalte organe din sistemul de apărare, siguranță națională și ordine publică, anumite instituții judiciare si institutii din sistemul de siguranta nationala au agreat interpretarea potrivit căreia regimul juridic special al infracțiunilor la siguranța națională prevăzute expres de lege (cele incriminate în capitolul destinat siguranței naționale și cele cuprinse în legile speciale cu dispoziții penale din același resort) ar fi aplicabil și faptelor cu privire la care C.S.A.T pare că a extins definiția “amenințărilor la siguranța națională” (faptele de corupție și cele de evaziune fiscală de o gravitate mai mare, dupa cum a reieșit din numeroase dezbateri publice din perioada 2017-2018), infracțiuni care, în realitate, intră în competența de legiferare a Parlamentului ca legiuitor (conform art. 73 lit. h din Constitutie)[40] și a Guvernului prin delegare legislativă (art. 115).

În această din urmă ipoteză, actorii procesuali care au extins utilizarea mandatelor de siguranță națională și la alte domenii infracționale, nereglementate de legislația specială privind siguranța națională (sau antiteroristă), au acordat astfel o calificare juridică eronată actelor emise de către C.S.A.T antemenționate (admițând că acestea există cu adevărat, cu astfel de prevederi în conținut), în sensul de a le fi plasat în mod artificial și evident neconstituțional, ca forță juridică, pe nivel de egalitate cu legea. Consecința acestui raționament juridic de interpretare prin analogie constă în crearea unei lex terția în materie de proceduri, prin folosirea mijloacelor investigative și tehnice specifice segmentului de protecție și apărare a siguranței naționale pentru fapte de drept penal comun, infracțiuni care au evident alt regim juridic stabilit de Codul penal și, corelativ, de Codul de procedură penală.

Punerea în practică a unor mijloace de investigare specifice serviciilor de informații și contrainformații, specializate în acest domeniu foarte sensibil și excepțional, a determinat o interferență a modului de lucru special, evident derogator, al acestor autorități publice cu profil validat în apărarea siguranței statului român, cu modul de lucru tipic judiciar aplicabil în dreptul penal comun (lato sensu), anume cu clasica anchetă penală reglementată de Codul de procedură penală. Scopul demersului probabil că a fost acela de a se asigura eficientizarea muncii judiciare de anchetă, utilizarea unor tehnici și metode de lucru care să asigure o mult mai rapidă lămurire a stării de fapt ce face obiectul investigației penale, tragerea mai rapidă la răspundere juridicăă penală a persoanelor răspunzatoare de comiterea faptelor nelegale pentru care au fost acuzate, adică motivații aparent întemeiate, convingătoare ca scop, însă criticabile ca metodologie de lucru.

În concret, s-a deschis calea unor practici investigative și de administrare de probatorii în procesul penal prin mijloacele specifice segmentului siguranței naționale și cu derogările legale ce se regăsesc în legislația specială a acestui domeniu, fiind larg utilizat (dacă sunt credibile statisticile publicate în ultimii doi ani) mandatul de siguranță națională, mandat de interceptare/ înregistrare/ supraveghere continuă și netulburată pentru timp de 6 luni, cu posibilitatea reînnoirii pe durate de câte 3 luni. Eventual, puteau fi luate măsuri de organizare a echipelor de cercetare penală în sensul compunerii acestora cu specialiști din domeniul siguranței naționale, familiarizați cu activități de culegere de informații și, implicit, compunere de probatorii în maniera mai detaliată și de regulă foarte discretă, nevăzută de ceilalți participanți la procesul penal în faza de urmărire penală.

Prin definiție, toate măsurile de ordin procesual penal pentru instrumentarea cauzelor de drept comun se realizează în litera și spiritul normelor cuprinse în Codul de procedură penală, în limitele stabilite expres de legiuitor, limite și reguli ce se aplică unitar în toate dosarele așa-numite de „drept comun”. În ceea ce privește orice alte proceduri speciale, cum sunt acelea care vizează segmentul de apărare a siguranței naționale și cele antiteroriste (ca exemplu) au caracter derogator, având izvoare juridice speciale, legi proprii acelor domenii care conțin și dispoziții de natură penală și procesual penală, astfel că se aplică exclusiv acele prevederi legale speciale pentru faptele pentru care legea specială respectivă a fost emisă și pe care le reglementează (fiind incidentă și regula de interpretare a normelor juridice „specialia generalibus derogant”). În această din urmă situație, regulile speciale se completează cu normele juridice de drept comun.

În situația inversă, o procedură investigativă sau jurisdicțională specială nu poate să se aplice altui domeniu, să interfereze cu dreptul comun în sensul de a produce acolo efecte juridice, adică să genereze, spre exemplu, reguli noi de procedură penală în dreptul comun, suspendând ori înlăturând normele generale aplicabile de plano acelei sfere din dreptul comun. Mai exact, infracțiunile din dreptul comun, pentru care Codul de procedură penală prevede regulile cadru de administrare a probatoriului și în general de efectuare a urmării penale, nu pot fi investigate prin intermediul unor proceduri judiciare speciale consacrate de legi speciale și care se referă la alte categorii de infracțiuni, așa cum sunt procedurile investigative prevăzute de legislația antiteroristă sau cea privind securitatea naționala. Enumerarea infracțiunilor contra securității naționale este realizată pe de o parte în Codul penal, în capitolul X (art. 394-412), respectiv în legile speciale din domeniul siguranței/securității naționale, emblematică fiind în special Legea nr. 51/1991 modificată, ca lege specială.

Legislația specială a securității naționale operează cu instrumente juridice aparte, proprii pentru a apăra valorile sociale extrem de importante ce fac obiectul acestor legi speciale antemenționate, instrumente juridice adaptate la rigorile mult mai mari tipice acestui domeniu extrem de sensibil. Așa se justifică existența unui cadru procesual penal derogator reglementat de această legislație specifică, instituția de drept procesual penal emblematică aici fiind mandatul de siguranță națională, cu o durata de până la 6 luni, mult mai mare decât mandatul de 30 de zile prevăzut de dreptul comun, adică Codul de procedura penală. Evident că legea specială instituie un mecanism procesual penal mult mai drastic, întrucât restrângerea unor drepturi și libertăți fundamentale direct pentru o durată de 6 luni, cu accesul nestingherit al organelor de cercetare penală în toate elementele vieții private a persoanei pentru acest întreg interval de timp îndelungat, compun elementele unui regim juridic intruziv mai drastic și care evident afectează mai mult viața privată și libertatea persoanei asupra căreia se exercită măsura procesuală specială.

Însă problema de constituționalitate și, totodată, de legalitate, care planează asupra acestui tip de demers procesual penal constă în aplicarea pentru anumite infracțiuni de drept comun, prin analogie, a metodelor de investigare din domeniul siguranței naționale și de administrare de probe în procesul penal cu instrumentele juridice și tehnice specifice acestui domeniu aparte, special, căruia i se aplică reguli juridice complet diferite de cele generale, evident derogatorii de la dreptul comun.

Așadar, se poate lesne observa că această metoda investigativă mult mai intruzivă în viața privată  – anume mandatul de supraveghere tipic pentru infracțiunile de siguranță națională, cu o durată de până la 6 luni la emitere – nu poate fi aplicată/utilizată prin analogie pentru alte segmente ale dreptului penal substanțial, pentru alte infracțiuni (indiferent cât de grave ar fi acestea), întrucât este reglementată într-o lege specială (Legea nr. 51/1991 modificată), derogatorie, normele de drept penal și cele de drept procesual penal sunt și ele de strictă interpretare și nu pot fi aplicate prin analogie, iar regimul juridic procesual penal este cel stabilit de Codul de procedură penală cadru, ca drept pozitiv.

Din acest punct de vedere, în măsura în care ar stabili reguli juridice noi, diferite de normele cuprinse în codul penal sau în alte legi cu dispoziții penale, hotărârile C.S.A.T. care ar induce astfel de schimbări de natură juridică a unor infracțiuni ar fi evident neconstituționale și, implicit, nelegale, pentru că ar însemna că autoritatea publică C.S.A.T. și-ar fi depășit rolul constituțional stabilit de art. 119 din Constituție[41], respectiv ar fi intrat în domeniul de reglementare al Parlamentului (al Guvernului, respectiv, în ce privește delegarea legislativă), adică ar fi interferat în mod neconstituțional cu atribuțiile Parlamentului[42].

Sub acest aspect, hotărârile C.S.A.T care au făcut astfel de asimilări pot fi cenzurate de instanțele de judecată în contenciosul administrativ, în regimul juridic al Legii nr. 554/2004 privind contenciosului administrativ și în cadrul constituțional creat de art. 21 și art. 126 alin. (6) din Constituție, desigur ca în limitele art. 126 alin. (6) din Constituția României.

Prin acte normative inferioare legii, cum este cazul hotărârilor C.S.A.T și al protocoalelor dintre servicii de informații și instituții judiciare precum P.I.C.C.J. sau I.C.C.J. ori C.S.M. nu pot fi introduse reguli noi în dreptul penal sau dreptul procesual penal. În cazul în care astfel de norme de drept penal substanțial sau procesual penal au fost adoptate prin astfel de acte normative inferioare legii ca forță juridică, atunci toate actele de ordin procedural emise de instituțiile judiciare sau de alte autorități publice în baza acestor categorii de norme juridice inferioare legii sunt practic lovite de nulitate absolută, mai exact nule de drept din punct de vedere juridic, în măsura în care au fost construite pe baza acestor reguli surogat introduse artificial și evident neconstituțional.

Se pune întrebarea firească: Cum poate fi corectat actul de justiție înfăptuit în materie penală în baza unor probe viciate prin încălcarea procedurii și a competenței funcționale de obținere a probelor constând în principal în realizarea supravegherii tehnice?

Ca efecte în procesul penal, este fără îndoială faptul că probele obținute în dosarele penale pe baza mandatelor de siguranță națională ce au fost emise pentru fapte/infracțiuni care nu intră în categoria amenințări la adresa securității naționale a României[43] (așadar de fapte de drept comun, prin raportare la cele de securitatea națională) sunt nule de drept, întrucât au fost ilegal administrate, adică au fost emise acele mandate de siguranță națională în absența unui cadru juridic care să permită emiterea lor ca mandate de siguranță națională. Izvoarele dreptului procesual penal și ale dreptului penal pot fi numai Constituția, legea organică, legea ordinară (în anumite situații, când Constituția nu impune expres o lege organică), în aceste categorii intrând, de asemenea, ordonanțele de urgență și cele simple emise de Guvern prin intermediul instituției de drept constituțional a delegării legislative, prevăzute de art. 115 din Constituție. În această privință sunt incidente prevederile art. 64 alin. (2) din vechiul Cod de procedură penală (mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal), în regimul juridic aplicabil câtă vreme acesta a fost în vigore, respectiv art. 102 alin. (2) din noul Cod de procedură penală (probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal).

Prin urmare, în mod logic, corelativ, cel puţin la nivel teoretic, procesele penale în care există probatoriu administrat în maniera expusă mai sus ar trebui să fie soluționate prin eliminarea probelor de felul celor menționate mai sus, așa cum în mod expres prevede art. 102 alin. (3) și (4) din noul Cod de procedură penală sau, altfel spus, ignorarea acestor categorii de rezultate ale utilizării eronate a mandatelor de siguranţă naţională pentru infracţiuni ce exced acelei familii de infracţiuni speciale, cu reglementare incriminatoare distinctă şi specifică (specialia generalibus derogant), ale căror reguli normative sunt întotdeauna de strictă interpretare, fiind vorba despre norme juridice penale excepţionale şi derogatorii de la normele penale şi, totodată, procesual penale de drept comun (exceptio est strictissimae interpretationis).

Un argument în acest sens, cu referire la probele constând în supravegherea tehnică, ar putea fi Decizia nr. 51/2016 a Curții Constituționale, precitată, unde s-a arătat că nelegalitatea dispunerii, autorizării, consemnării sau administrării actului atrage sancţiunea nulităţii absolute sau relative, potrivit distincţiilor prevăzute la art. 281 şi 282 din Codul de procedură penală. Aşa fiind, realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condiţiilor legale prevăzute la art. 138-146 din Codul de procedură penală, inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obţinute şi, în consecinţă, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală. (parag. 32).

În mod similar Curtea s-a pronunțat și în Decizia nr. 383 din 27 mai 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (2) şi ale art. 342-346 din Codul de procedură penală[44], în care a statuat că o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei[45]. Or, nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Cum nulităţile, aşa cum sunt ele reglementate la art. 280-282 din Codul de procedură penală, privesc doar actele procedurale şi procesuale, adică mijloacele de probă şi procedeele probatorii, şi nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, doar aceste acte pot fi lovite de nulitate absolută sau relativă, aceasta din urmă presupunând o încălcare a drepturilor unui participant la procesul penal, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin excluderea probei astfel obţinute din procesul penal (parag. 21). Competența funcțională de a exclude o probă obținută cu încălcarea principiului legalității și al loialității, în principiu revine judecătorului de cameră preliminară investit cu soluționarea cauzei.

Supravegherea tehnică nu este totuși „regina” probelor în procesul penal astfel că excluderea probelor obținute prin intermediul acestui procedeu probatoriu nu atrage însă în mod automat și în toate cazurile constatarea că acuzatul a fost privat de un proces echitabil şi încălcarea art. 6 din Convenția Europeană, prin prisma principiului libertății probelor acuzația penală putând fi demonstrată și cu alte mijloace de probă. În acest sens, în Hotărârea Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), Curtea reaminteşte că în trecut a avut deja ocazia să declare că utilizarea unei înregistrări ilegale şi, pe deasupra, ca element unic de probă, nu este în sine incompatibilă cu principiile de echitate consacrate de art. 6 § 1 din Convenţie, chiar şi atunci când acest mijloc de probă a fost obţinut cu încălcarea cerinţelor Convenţiei, în special cu cele ale art. 8 din Convenţie.Acest lucru nu înlătură datoria Curţii de a cerceta procedura litigioasă, interpretată în integralitatea sa, inclusiv modul de administrare a probelor au avut un caracter echitabil[46].

Situația controversată generată de practica greșită a utilizării/emiterii unor mandate de siguranță națională pentru fapte care nu intră în categoria infracțiunilor de siguranță națională poate cel mai lesne reglată printr-o asumare a intrării în legalitate de către principalii actori instituționali cu atribuții în ceea ce privește respectarea deplină a principiului legalității și supremației Constituției.

Astfel, în condițiile în care prevederile art. 61 alin. (1) din Constituție stabilesc că Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării, competența de legiferare a acestuia cu privire la un anumit domeniu nu poate fi limitată dacă legea astfel adoptată respectă exigențele Legii fundamentale. Intervenţia acestei autorităţi se poate materializa prin emiterea unor norme juridice cu putere de lege explicite, clare, fără echivoc în această privință, în această materie, văzând de asemenea aspectul foarte învechit al Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională față de Constituție și de restul cadrului normativ român și european, actualizându-l atât prin prisma practicii instanțelor naționale, a Curții Constituționale, precum și practica Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, inclusiv doctrina de specialitate până la zi.

Cadrul normativ într-un domeniu exceptional, derogator de la regulile comune, trebuie să se realizeze într-o manieră clară, previzibilă și lipsită de confuzii, astfel încât să fie îndepărtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrariului sau a abuzului celor chemați să aplice dispozițiile legale[47], fiind prezervată astfel legalitatea, valoare incontestabilă a tuturor sistemelor constituționale occidentale, menită să asigure securitatea în fapt, securitatea juridică, precum și pacea internă și internațională. Asadar, Parlamentul are un rol reglator esenţial.

O altă autoritate publică cu atribuții esențiale în privința reglării acestei situații delicate și cu competențe să asigure revenirea în matca statului de drept este Înalta Curte de Casație și Justiție, care are mecanisme juridice de reglaj atât de natură juridicțională cât și de natură mixtă juridicțional instituțională, prin intermediul cărora poate să facă o interpretare corectă și să impună o aplicare unitară a legii procesuale la nivel național, obligatorie pentru toate instanțele de judecată.

În concret, I.C.C.J. ar putea să facă o analiză a izvoarelor dreptului penal și dreptului procesual penal și să identifice cum anume, ca raționament juridic, s-a ajuns la soluția emiterii mandatelor de siguranță națională pentru fapte de drept comun, respectiv dacă acele temeiuri pentru emiterea acestor categorii atipice și derogatorii de mandate de ascultare/supraveghere se justifică prin prisma cadrului juridic din România atât la nivelul vechiului Cod penal și vechiului Cod de procedura penală, cât și în regimul juridic introdus prin cele două noi coduri – penal și procedură penală.

Procedând în acest mod, I.C.C.J. ar putea să facă aplicarea deciziilor Curții Constituționale antemenționate recente prin care instanța constituționala a stabilit clar că serviciile de informații nu pot avea un rol determinant în investigațiile din materie penală și nu pot să administreze probatorii, mai ales în cazul unor infracțiuni ce exced sferei infracțiunilor contra securității naționale.

Evaluând întregul tablou expus sumar în cele de mai sus, se poate anticipa pronunțarea unor hotărâri CEDO contra României pe tema acestor categorii de procese penale, unde să fi fost valorificate astfel de mijloace de probă speciale, mult mai invazive în viața privată a persoanei, obținute prin mijloacele procesuale derogatorii și excepționale din segmentul de siguranță națională, probe administrate cu metodele speciale tipice discrete (mai facil de implementat în plan operativ judiciar), dar orientate către dosare având ca obiect savîrșirea unor infracțiuni de drept comun și unde nu ar fi deloc vorba despre infracțiuni tipice de siguranță națională, ci ar fi în discuție, eventual, doar așa-numite “amenințări la siguranța națională” definite ca atare de către CSAT în limita atribuțiilor sale legale. Acest șir de “ipoteze de lucru” nu credem că ar convinge CEDO cu privire la “justificarea rezonabilă a încălcării unor norme din Convenție”, ci ar crea judecătorilor CEDO impresia unei lupte inegale excesive pornită de unele autorități statale pentru a ține sub control fenomene infracționale care în democrațiile consolidate sunt gestionate exclusiv de organele judiciare clasice, prin mijloacele legale consacrate în politica penală a statului, dar mai ales în strategiile de intervenție judiciară permise de legea națională.


[1] Articolul 15. Universalitatea: (1) Cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea. (2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.
[2] Pe larg, I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, nr. 201.
[3] Ştefan Deaconu, Drept constituțional, Editia a-2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 109; I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ediția a-13-a, Vol.I,  Ed. C.H. Beck, București, 2008.
[4] A se vedea, Ștefan Deaconu, op. cit., p. 10. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., p. 81-82.
[5] Cu titlu exemplificativ a se vedea Decizia nr. 859 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 7 septembrie 2011, și, în același sens, a se vedea, Decizia nr. 1214 din 5 octombirie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 808 din 3 decembrie 2010, sau Decizia nr. 844 din 24 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 12 iulie 2010, unde instanța constituțională subliniază rolul unic al legiuitorului (cu o singură excepție, anume delegarea legislativă a Guvernului, consacrată de art.115 din Constituție) de a reglementa în materie penală.
[6] A se vedea în acest sens, exemplificativ, Decizia nr. 388 din 6 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 27 iunie 2018.
[7] Pe larg despre instituția controlului constituționalității legilor, a se vedea C. Ionescu, C.A. Dumitrescu,  Constituția României. Comentarii și explicații, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017, pp. 1473-1498; I. Deleanu,  Justiţie constituţională,  Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, nr. 12-34; I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, precit., nr. 56.
[8] A se vedea în acest sens, exemplificativ, Decizia Curții Constituționale nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015; Decizia nr.70 din 18 aprilie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.334 din 19 iulie 2000.
[9] I. Neagu, Tratat de procedură penală. Parte generală, Ediția a-2-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 19.
[10] Amintim aici câteva dintre cel mai importante decizii recente ale Curții Constituționale, respectiv: Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018; Decizia nr. 388 din 6 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 27 iunie 2018; Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2018; Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 8 iulie 2016; Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016; Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015; Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, sau Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, in care instanta constitutionala a reţinut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii drept garanţie a principiului legalităţii.
[11] Decizia reper nr. 265 din 6 mai 2014 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014.
[12] În acest sens, a se vedea exemplificativ: Hotărârea (reper în materie) din 25 mai 1993, pronunțată în cauza Kokkinakis împotriva Greciei; Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în cauza S.W. împotriva Regatului Unit, dar și  Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în cauza C.R. împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 25 mai 2007, pronunțată în cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României; Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunțată în cauza Sissanis împotriva României; Hotărârea din 10 februarie 2009 în Cauza Iordachi și alții împotriva Moldovei.
[13] În acest sens sunt, de exemplu, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militari-Pidhorni împotriva României; Hotărârea din 24 ianuarie 2012, pronunțată în Cauza Mihai Toma împotriva României, și Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei.
[14] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, în urma modificărilor aduse prin art. 29 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Prin Legea nr. 255 din 19 iulie 2013, sintagma „siguranță națională“ a fost înlocuită cu cea de „securitate națională“, atât în titlul, cât și în cuprinsul Legii nr. 51/1991.
[15] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000.
[16] Proiectul poate fi consultat online, aici, accesat la data de 1 decembrie 2018.
[17] Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 529 din 06 iulie 2017, parag. 50 și 51.
[18] În acest sens, Decizia nr. 245 din 27 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 716 din 9 august 2004; Decizia nr. 1414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009.
[19] Potrivit art. 1 din Legea nr. 51/1991, „Prin securitatea națională a României se înțelege starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție“.
[20] Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, parag. 343.
[21] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016.
[22] În acest sens, a se vedea şi Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, paragrafele 67 şi 94.
[23] În jurisprudența sa, Curtea a subliniat în mod constant că una din cerințele repectării legilor vizează calitatea actelor normative, a se vedea Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, și, în același sens, Decizia nr. 513 din 4 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 19 iulie 2017.
[24] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992.
[25] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014.
[26] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015.
[27] În acest sens, este și Decizia Curții Constituționale nr. 233 din 15 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 17 mai 2011.
[28] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2018.
[29] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 27 februarie 2017.
[30] A se vedea, cu privire la înțelesul principiului comportamentului loial al autorităților publice, Decizia nr. 1.257 din 7 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 6 noiembrie 2009, Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010, Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012, Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, sau Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012. În același sens s-a pronunțat Curtea și în două dintre cele mai recente decizii cu relevanță în materie: Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 și Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018.
[31] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016.
[32] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017.
[33] Decizia de admisibilitate din 29 iunie 2006, pronunţată în Cauza Weber şi Saravia împotriva Germaniei, paragrafele 93-95;
[34]A se vedea, în același sens, Hotărârea din 25 martie 1998, pronunţată în Cauza Kopp împotriva Elveţiei, şi Hotărârea din 30 iulie 1998, pronunţată în Cauza Valenzuela Contreras împotriva Spaniei.
[35] A se vedea, cauza Vasilescu împotriva României, hotărârea din 22 mai 1998, parag. 40-41; cauza Pantea împotriva României, hotărârea din 3 iunie 2003, parag. 238-239.
[36] A se vedea, inter alia, Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunţată în Cauza Huvig împotriva Franţei, parag. 34. Mutatis mutandis, Hotărârea Amann împotriva Elveţiei [MC], nr. 27.798/95, parag. 78.
[37] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 24 aprilie 2018.
[38] Decizia nr. 1463 din data de 11 aprilie 2017 poate fi consultată pe website-ul Înaltei Curți, scj.ro
[39] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 829 din 13 noiembrie 2018.
[40] În acest sens, a se vedea interpretarea instanței seisizate inițial cu excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții din Legea nr. 51/1991 în cauza ce a făcut obiectul Deciziei nr. 91/2018. Instanța de judecată a apreciat că „faptele de corupție și de spălarea banilor constituie acțiuni care aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, săvârșirea unor acte de corupție de către funcționarii publici, la nivel înalt, constituind o atingere gravă a funcționării instituțiilor publice și, implicit, a statului de drept, justificându-se, astfel, interceptarea inculpaților în baza art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României”.
[41] Art. 119 din Constituție prevede că „Consiliul Suprem de Apărare a Țării organizează și coordonează unitar activitățile care privesc apărarea țării și securitatea națională, participarea la menținerea securității internaționale și la apărarea colectivă în sistemele de alianță militară, precum și la acțiuni de menținere sau de restabilire a păcii”.
[42] A se vedea, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, cu privire la rolul și atribuțiile C.S.A.T.
[43] În art. 3 lit. a)-m) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, sunt enumerate acțiunile și actele care intră în cuprinsul sintagmei „amenințări la adresa securității naționale a României”.
[44] Decizia nr. 383 din 27 mai 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (2) şi ale art. 342-346 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 535 din 17 iulie 2015.
[45] Curtea Constituțională a subliniat că încălcarea prescripțiilor procedurale de administrare a probelor, respectiv constatarea obținerii probelor prin utilizarea unor metode nelegale, sunt aspecte de nelegalitate care pot fi cenzurate de către judecătorul de cameră preliminară – Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 116 din 6 februarie 2018, parag. 26.
[46] În același sens, a se vedea și Hotărârile Edwards împotriva Regatului Unit din 16 decembrie 1992, Bernard împotriva Franţei din 23 aprilie 1998, şi Garcia Ruiz împotriva Spaniei din 21 ianuarie 1999.
[47] În acest sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 4 septembrie 2014; Decizia nr.440 din 3 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 30 iulie 2012.


Conf. univ. dr. Silviu Gabriel Barbu
Jud. Vasile Coman, Tribunalul Prahova

* Parte din prezentul studiu a fost publicat ca analiză de drept constituțional în culegerea de studii juridice a conferinței internaționale cu titlul „Current issues within EU and EU Member States Legal Framework”, ediția a doua, organizată de Universitatea Transilvania, Facultatea de Drept, desfășurată în perioada 9-10 noiembrie 2018, studiu publicat în Buletinul Universității Transilvania din Brașov – 2018.


Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan