Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
MARES DANILESCU MARES
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Probleme de interpretare a dispozițiilor procesuale care vizează aplicabilitatea articolelor 309-311 din Codul de procedură penală

06.12.2018 | Daniel MANOLACHE, Anca ENESCU
Daniel Manolache

Daniel Manolache

Anca Enescu

Anca Enescu

Nu puține au fost cazurile când, la nivel de parchet, s-a conturat o practică diferită în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor art. 309-311 din Codul de procedură penală.

În primul rând, au fost emise rechizitorii care au tratat o activitate infracțională complexă. Astfel, în temeiul art. 311 alin. (5) C.p.p., s-a dispus extinderea acțiunii penale față de o persoană cu privire la savârșirea unor acte materiale noi, a aceleași infractiuni, în condițiile în care la acel moment procesual respectivul acuzat avea atribuită calitatea de inculpat în raport de actele materiale primare avute în vedere la momentul seșizării organelor de urmărire penală. Important de subliniat este că, anterior extinderii actiunii penale, acuzatului nu i-a mai fost atribuită calitatea de suspect cu privire la noile capete de acuzare (acte materiale nou descoperite și imputate).

De asemenea, au fost situații unde instanța învestită cu soluționarea excepțiilor de cameră preliminară a reținut ca legală extinderea acțiunii penale față de inculpat cu privire la săvârșirea altor acte materiale ale infracțiunii în formă continuată, față de care, inițial, a avut calitate de suspect o altă persoană cercetată în dosar. Ulterior, la momentul emiterii rechizitoriului, s-a dispus clasarea cauzei în ceea ce-l privește pe acuzatul primar. În ambele situații, nu s-a dispus încheierea unui proces verbal reglementat de art. 83 C.p.p.

Nu în ultimul rând, au fost situații în care, prin intermediul aceleași ordonanțe s-a dispus, în temeiul art. 311 alin. (1) și (5) C.p.p., extinderea urmăririi penale, cât și a acțiunii penale față de acuzat, pentru săvârșirea unor fapte penale, în condițiile în care, până la acel moment procesual, persoana nou acuzată a fost audiată în calitate de martor. Relevant este ca, deși i-a fost adusă la cunoștiință calitatea de inculpat (prin încheierea proceselui verbal instituit de art. 309 alin. (2) C.p.p.), anterior acestui demers nu i s-a atribuit și calitatea de suspect și nici nu i-a fost opusă acuzația în funcție de specificul subiectului procesual principal, fie chiar și prin încheierea procesului verbal reglementat de art. 83 C.p.p.

În primele două cazuri, s-a adus argumentul[1] potrivit căruia nu era necesară extinderea urmăririi penale cu privire la noile acte materiale, întrucât la momentul la care s-a dispus extinderea acțiunii penale pentru acestea era deja pusă în mișcare acțiunea penală în raport de faptele anterior descoperite și care formau o acțiune continuată (acte primare avute în vedere la momentul sesizarii organelor de urmărire penală). În plus, s-a arătat și că, din moment ce actele materiale primare ale infracțiunii continuate au fost săvârșite într-un interval determinat (de exemplu, anii 2009-2014), acuzatul avea implicit calitate de suspect cu privire la toate actele materiale săvâșite în perioada de referință chiar dacă nu erau descoperite și imputate în totalitate. Raționamentul a avut în vedere faptul că prin ordonanța prin care s-a dipus extinderea urmăririi penale pentru perioada 2009-2014 s-a dispus implicit efectuarea urmăririi penale cu privire la toate actele materiale ale acestei infractiuni, savârșite între anii 2009-2014.

Indiferent de cazuistica analizată, opinăm în sensul că o interpretare corectă a dispozițiilor art. 311 C.p.p. obligă întodeauna organele de urmărire penală ca în situația în care, după începerea urmăririi penale, constată fapte noi, mai înainte de a dispune extinderea acțiunii penale cu privire la aspectele noi, să-i confere acuzatului calitatea de suspect și toate drepturile, implicit, obligațiile, ce rezidă din această poziție.

Pentru a ne justifica alegația trebuie să subliniem, în primul rând, aspectul că încadrarea juridică a faptei în normele dreptului penal este operațiunea pe care o execută organul judiciar, de stabilire a concordanței depline între fapta săvârșită și norma penală specială care incriminează acea faptă, precum și în raport cu dispozițiile penale generale aplicabile cu privire la fapta săvârșită. Încadrarea juridică a faptei în norma de încriminare presupune, în principal, identificarea normei penale speciale care încrimineaza fapta savârșită și o definește ca infracțiune.

Aspectul încadrării juridice a faptei, reținute în rechizitoriu, în sarcina inculpatului, este esențială în ceea ce privește respectarea dreptului la apărare, pentru că inculpatul trebuie să cunoască, în raport cu ce fapte sau acte materiale, trebuie să-și pregătească apărarea și, chiar dacă nerespectarea acestor dispoziții legale nu ar fi fost prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, invocarea unei vătămări legitime în termenul prevăzut de lege, conduce automat la sancționarea activității de urmărire penală efectuată cu încălcarea acestor norme.

De altfel, această distincție este analizată și în cuprinsul Deciziei nr. 599 din 21 octombrie 2014, paragrafele 33—34, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, atunci când Curtea Constituțională a reținut că noțiunea de „acuzație în materie penală” trebuie înțeleasă în sensul Convenției și poate fi definită drept „notificarea oficială, din partea autorității competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiție care depinde, de asemenea, de existența sau absența unor „repercusiuni importante asupra situației (suspectului)” (a se vedea Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunțată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunțată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73.). În acest sens, Curtea a reținut că actualul Cod de procedură penală consacră trei modalități de acuzație în materie penală, reglementate de art. 307 —referitor la aducerea la cunoștință a calității de suspect, de art. 309 — referitor la punerea în mișcare a acțiunii penale și la aducerea la cunoștință a calității de inculpat și de art. 327 lit. a) — referitor la rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului și sesizarea instanței de judecată.

Putem aprecia că dispozițiile art. 311 C.p.p. rețin o situație intermediară, excepțională, în care, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată fapte noi, date cu privire la participarea unor alte persoane sau împrejurări care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei. Or, apariția acestor noi situații care nu au fost avute în vedere la momentul promovării procesului penal impun crearea unui cadru procesual în care ipotezele nou descoperite să poată fi verificate, cercetate și eventual inculpate. Legislația națională conferă posibilitatea organului de urmărire penală fie să extindă urmărirea penală fie sa dispună schimbarea încadrării juridice.

În plus, a arătat Curtea, mai înainte de a admite excepția de neconstituționalitate a art. dispozițiilor art. 311 alin. (3) din Codul de procedură penală, că dacă în primele două situații organul judiciar este obligat potrivit art. 307 și art. 309 din Codul de procedură penală să aducă la cunoștință suspectului sau inculpatului natura acuzației, situația este cu totul diferită în cazul în care schimbarea de încadrare juridică intervine după momentul procesual al punerii în mișcare a actiunii penale. În acest sens, s-a facut referire la Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunțată în cauza Mattoccia împotriva Italiei, paragrafele 58-72, când Curtea de la Strasbourg a statuat că cerințele de la paragraful 3 al art. 6 din Convenție reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil, garantat de paragraful 1. În acest sens, cerinței de la art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenție trebuie să i se acorde o atenție sporită, notificarea acuzației (aducerea cunoștință) jucând un rol crucial în procesul penal. De aceea, oricărui acuzat trebuie să i se aducă la cunoștință cu promptitudine și în detaliu, atât cauza acuzației respective, faptele materiale pretinse împotriva lui, cât și natura acuzației, adică calificarea legală (încadrarea juridică) a acestor fapte materiale. Curtea de la Strasbourg a considerat că, în materie penală, furnizarea de informații complete și detaliate privind acuzațiile împotriva unui pârât este o condiție esențială pentru a se asigura că procedurile sunt corecte. Amploarea acestor informații variază în funcție de particularitățile fiecărei spețe, sens în care caracterul adecvat al acestora va fi apreciat în funcție de respectarea cerințelor art. 6 paragraful 1 și 3 lit. a) din Convenție, potrivit cărora oricare acuzat trebuie să beneficieze de timpul și înlesnirile necesare în vederea pregătirii apărarii.

Obligația rezultă și din dispozițiile art. 10 alin. (3) din Codul de procedură penală stabilind că inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre încadrarea juridică a faptei numai cu prilejul punerii în mișcare a actiunii penale și nu ulterior acestui moment. Faptul că acesta a cunoscut inițial care este cauza acuzației nu duce automat la concluzia că a beneficiat de dreptul de a fi informat, deoarece o schimbare de încadrare juridică, chiar a acelorași fapte, produce consecințe în planul răspunderii penale ori asupra competenței de desfășurare a urmăririi penale, în acord cu principiul legalității procedurilor penale, dreptul inculpatului de a fi informat, potrivit art. 83 lit. a) din Codul de procedură penală, cu privire la fapta pentru care este cercetat și la noua încadrare juridică a acesteia.

Așa fiind, acuzatul trebuie informat în mod corespunzator și deplin cu privire la orice schimbări apărute cu prilejul învinuirii, inclusiv schimbările referitoare la cauza acuzației. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală a statuat prin Hotărârea nr. 1050 din 24 februarie 2004 că, având în vedere consecințele unei schimbări de încadrare juridică, că aceasta nu poate avea loc decât în anumite condiții, a căror îndeplinire constituie o garanție, atât a dreptului la apărare al părților și, în primul rând, al inculpatului, cât și a soluționării corecte a cauzei. În cazul schimbării încadrării juridice instanța este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urma sau eventual amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea, indiferent dacă prin schimbarea încadrării juridice se crează o situație mai ușoară sau mai grea pentru inculpat. Mai mult, prin Hotărârea din 12 aprilie 2011, pronunțată în cauza Adrian Constantin împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că schimbarea încadrării juridice, în timpul deliberării, conduce la nerespectarea garanțiilor procedurale menite să ofere inculpatului dreptul de a se apăra cu privire la temeiul legal și factual al acuzației. Astfel, s-a adus atingere dreptului inculpatului de a fi informat, în mod detaliat, cu privire la natura și cauza acuzației, precum și dreptului de a dispune de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării. Așa fiind, instanța europeană a statuat că: „nu este deloc vorba despre a aprecia temeinicia mijloacelor de apărare pe care reclamantul le-ar fi putut invoca dacă ar fi avut posibilitatea de a dezbate infracțiunea pentru care a fost condamnat în cele din urma. Aceasta evidențiază doar faptul că se poate susține că aceste motive erau diferite de cele alese pentru a contesta acuzația principală”. (paragraful 25)

Un alt argument care aduce în discuție viabilitatea opiniei noastre vizează interpretarea normelor de drept care sistematizează noțiunea supusă analizei. 

Pe de o parte, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 55 C.p.p. care stabilesc că: „(1) organele de urmărire penală sunt: a) procurorul; b) organele de cercetare penală ale poliției judiciare; c) organele de cercetare penală speciale.”

În plus, textul articolului 309 C.p.p., intitulat marginal, punerea în mișcare a acțiunii penale, reține următoarele aspecte: „(1) Acțiunea penală se pune în mișcare de procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracțiune şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1).

(2) Punerea în mișcare a actiunii penale este comunicată inculpatului de către organul de urmărire penală care îl cheamă pentru a-l audia. Dispozițiile art. 108 se aplică în mod corespunzător, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

(3) La cerere, inculpatului i se eliberează o copie a ordonanţei prin care a fost dispusă măsura.

(4) Atunci când consideră necesar, procurorul poate proceda personal la audierea inculpatului și la comunicarea prevăzute la alin. (2).

(5) Organul de urmărire penală continuă urmărirea şi fără a-l audia pe inculpat atunci când acesta lipseşte nejustificat, se sustrage sau este dispărut”.

Potrivit art. 311 C.p.p., normă care tratează problematica extinderii urmăririi penale sau schimbării încadrării juridice, „(1) În cazul în care, după începerea urmăririi penale, organul de urmarire penală constată fapte noi, date cu privire la participarea unor alte persoane sau împrejurări care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei, dispune extinderea urmăririi penale ori schimbarea încadrării juridice.

(2) Organul de cercetare penală care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe procuror cu privire la măsura dispusă, propunând, după caz, punerea în mișcare a acțiunii penale.

(3) Organul judiciar care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice este obligat să il informeze pe suspect despre faptele noi cu privire la care s-a dispus extinderea.

(4) În cazul în care extinderea urmăririi penale s-a dispus cu privire la mai multe persoane, organul de urmărire penală are obligația să procedeze față de aceste persoane potrivit art. 307.

(5) Procurorul sesizat de organul de cercetare în urma extinderii urmăririi penale sau din oficiu cu privire la ipotezele prevăzute la alin. (1) poate dispune extinderea acțiunii penale cu privire la aspectele noi”.

Așadar, interpretând dispozițile legale la care anterior am facut trimitere putem să concluzionăm că Instituția reglementată de dispozițiile art. 311 C.p.p., intitulată marginal: „Extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice” (titulatura nefăcând trimitere la noțiunea de extinderea actiunii penale), reține două situații premise: ipoteza reglementată de alin. 1-4 și ipoteza reglementată de alin. 5 C.p.p.

În primul caz, se stabilește posibilitatea schimbării încadrării juridice a faptei, dispunerii extinderii urmăririi penale ori a încadrăriii juridice atunci când după începerea urmăririi penale se constată: existența unor fapte noi, date cu privire la participarea altor persoane sau date care pot conduce la schimbarea încadrării juridice.

Ipotetic, putem fi în urmatoarele situații: urmărirea penală a fost începută cu privire la faptă, fără să se fi dispus efectuarea urmăririi penale cu privire la o anumită persoană (în acest caz se va putea dispune fie extinderea urmăririi penale cu privire la o altă faptă, având în vedere că în această etapă nu se pune problema extinderii cu privire la alte persoane, fie schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus inițial începerea urmăririi penale, dacă imprejurarea nouă determină o altă calificare.

De asemenea, pot fi situații în care se obțin date cu privire la o nouă faptă care atrage și o altă încadrare juridică a faptei pentru care se efectuau deja cercetări, situație în care se va dispune atât extinderea urmăririi penale cu privire la o altă faptă, cât și schimbarea încadrării juridice, printr-o ordonanță cu dispozitiv complex. Cu titlu de exemplu, atunci când urmărirea penală vizează săvârșirea unei infracțiuni de furt, iar din probe rezultă că după luarea bunului autorul faptei a lovit o persoană pentru a-și asigura scăparea, trebuie dispusă atât extinderea cadrului procesual cu privire la noul fapt material, cât și schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de tâlhărie, constatând că cele două acte materiale sunt componente ale unei complexități legale.

Același raționament este aplicabil și atunci când este vorba despre săvârșirea unei infracțiuni în formă continuată sau atunci când s-a dispus efectuarea urmăririi penale față de o anumită persoană (caz în care extinderea urmăririi penale va putea fi dispusă atât cu privire la o altă faptă savarșită de aceeași persoană, cât și cu privire la participarea unei alte persoane la fapta ce a făcut obiectul sesizării inițiale a organului de urmărire penală).

Aceste împrejurări pot atrage, la rândul lor, o altă încadrare juridică a faptei, așa cum am arătat anterior. Pentru noile fapte sau persoane nu este necesară o nouă dispoziție de începere sau efectuare în continuare a urmăririi penale. Însă, participantul față de care se dispune extinderea urmăririi penale dobândește prin acest act calitatea de suspect, iar organul judiciar trebuie să procedeze potrivit art. 307 C.p.p., în sensul că persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduce la cunoștință, înainte de prima sa audiere, aceasta calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute la art. 83 C.p.p., încheindu-se în acest sens și un proces-verbal.

În al doilea caz reglementat de alin. 5 C.p.p. se stabilește posibilitatea procurorului de a dispune extinderea acțiunii penale în cazul în care se sesizează din oficiu cu privire la existența ipotezelor reglementate la alin. (1) al aceluiași articol (ceea ce însemnă că trebuie personal să procedeze în sensul stabilit de alin. (1)-(4), fie în cazul în care a fost sesizat de organele de cercetare în urma extinderii urmăririi penale efectuate de către acesta.

Expresia „poate” din textul de lege menționat anterior se referă la îndreptățirea procurorului în a aprecia dacă sunt întrunite sau nu condițiile prevăzute în art. 309 alin. (1) C.p.p. pentru punerea în mișcare a actiunii penale, în sensul că atunci când constată că există probe din care rezultă că persoana a săvârșit infracțiunea nouă și nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a actiunii penale prevăzute în art. 16 alin. (1) C.p.p., extinde acțiunea penală, iar dacă constată că nu sunt întrunite aceste cerințe, nu extinde acțiunea penală. A interpreta altfel, ar conduce la ideea că atunci când în sarcina unei persoane, față de care s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru anumite fapte, într-un dosar, s-ar descoperi fapte noi, care ar face obiectul unui alt dosar, procurorul ar putea trimite în judecată persoana respectivă pentru faptele noi cercetate în dosarul nou, fără să pună în mișcare acțiunea penală, pe considerentul că aceasta a dobândit calitatea de inculpat în dosarul anterior, ceea ce ar fi inadmisibil.

În atare condiții, apreciem că art. 311 C.p.p. condiționează extinderea acțiunii penale de necesitatea extinderii urmăririi penale. Cert este faptul că începerea urmăririi penale într-o cauză în care se dispune punerea în mișcare a acțiunii penale nu modifică limitele acțiunii penale, având în vedere că instituția extinderii vizează exclusiv limitele urmăririi penale, efectuată fie in rem, fie in personam. Însă, în aceasta situație este necesară o dispoziție expresă a procurorului care să extindă acțiunea penală cu privire la noile fapte și noile persoane, dispoziție care poate fi cuprinsă în aceeași ordonanță prin care s-a dispus extinderea urmăririi penale.

Acest punct de vedere este susținut și de către doctrină[2]. Astfel, se confirmă faptul că extinderea urmăririi penale poate fi dispusă după punerea in mișcare a acțiunii penale față de inculpat, atunci când se descoperă un alt act material al aceleași infracțiuni de care este acuzat inculpatul. De asemenea, practica instanțelor de judecată[3] a reținut faptul că: „astfel, potrivit art. 311 alin. 1 Cod. proc. pen. în cazul în care, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată fapte noi, date cu privire la participarea unor alte persoane sau împrejurări, care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei, dispune extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice iar potrivit alin. 5 al aceluiași articol procurorul sesizat de organul de cercetare în urma extinderii urmăririi penale sau din oficiu cu privire la ipotezele prevăzute la alin. (1) poate dispune extinderea acțiunii penale cu privire la aspectele noi. Raportat la aceste dispoziții legale este evident faptul că pentru a se dispune extinderea acțiunii penale este imperios necesar ca anterior să se fi dispus extinderea urmăririi penale cu privire la noile acte materiale reținute în sarcina inculpatei. Astfel, în prezenta cauză s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și ulterior trimiterea în judecată a inculpatei pentru 9 acte materiale ale infracțiunii de fals intelectual, cu privire la care însă nu s-a început urmărirea penală, aspect de natura a aduce atingere chiar dreptului la apărare și care nu poate fi considerat acoperit doar prin aducerea la cunoștință a calității de inculpat cu privire la actele materiale noi”.

Or, prin atribuirea calității de suspect mai înainte de a fi inculpat, este respectată voința legiuitorului care prin intermediul art. 29-33 C.p.p. face o diferențiere clară între cele două calități.

De asemenea, este respectat dreptul la apărare al acuzatului care nu numai ca nu va avea șansa de a se apăra în calitate de suspect, nefiindu-i aduse la cunoștință calitatea, drepturile și obligațiile, dar nici nu i se va garanta dreptul de a fi administrate probe în raport de persoana sa, care să demonstreze necesitatea extinderii acțiunii penale. Or, după cum bine cunoaștem, diferența dintre momentul aducerii la cunoștintă a calității de suspect și momentul la care se consideră oportună atribuirea calității de inculpat este determinată de calitatea probelor. Dacă în cazul suspectului este necesar să existe probe din care rezultă existența unei bănuieli rezonabile că persoana a săvârșit fapta, în cazul inculpatului este necesar să existe probe concrete din care rezultă certitudinea că s-a săvârșit fapta.

În felul acesta se respectă dreptul la apărare. Or, în raport de exigențele art. 309-311 C.p.p., respectarea dreptului la apărare presupune încunoștiințarea acuzatului cu privire la drepturile și obligațiile pe care le are în calitate de suspect sau inculpat. În considerarea dispozițiilor art. 307 C.p.p. cu trimitere la art. 83 C.p.p. sau a art. 309 C.p.p. cu trimitere la art. 108 C.p.p., este obligatorie încheierea proceselor verbale corespunzatoare celor doua calităti. Prin omisiunea comunicării drepturilor procesuale și a efectuarii actelor prevăzute la art. 78, 83, 307, 309 și 311 C.p.p., se poate aprecia că organul de urmărire penală a pornit de la prezumția că acuzatul se face, în mod cert, vinovat de săvârșirea noilor fapte.

Pactica a demonstrat că uneori, din motive de eficientizare a timpului, și mai cu semă în situația în care nu se dă declarație, să i se aducă la cunoștință acuzatului, în mod formal, faptul extinderii însă, această mențiune nu este în măsură să complinească obligația organelor de urmărire penală de a întocmi procesele verbal de prezentare a drepturilor și obligațiilor de suspect, respectiv inculpat. Numai din cuprinsul unor asemenea acte de procedură poate să rezulte fără dubiu drepturile și obligațiile pe care persoana vizată le are în raport de noua acuzație.

Întrucat, într-o atare situație putem vorbi de o lezarea a dreptului la apărare, vătămarea este una implicită, sens în care se impune restituirea cauzei în întregime la procuror pentru remedierea neregulilor sesizate. De altfel, constatarea neregularității în lipsa condiționării de existența vreunei vătămări, apreciem că rezultă și din voința legiuitorului, textele legale (art. 307 C.p.p. și 309 C.p.p.) menționând în mod expres necesitatea întocmirii unui proces verbal. Această regulă procedurală imperativă are în prim plan dispozițiile paragrafului 3 din art. 6 CEDO și demonstrează că actul de acuzare joacă un rol determinant în cadrul urmăririi penale: având în vedere semnificația sa, persoana vizată este oficial informată în scris de temeiul juridic și factual al infracțiunilor care îi sunt imputate. Or, art. 6 par. 3 recunoaște acuzatului dreptul de a fi informat nu numai asupra cauzei, adică a faptelor materiale care îi sunt imputate și pe care se fundamentează acuzația, ci și a calificării juridice care a fost data acestor fapte într-o manieră detaliată.

Astfel cum am detaliat mai sus, importanța acestei dispoziții trebuie să fie apreciată mai ales împreună cu un drept general, acela al procesului echitabil care este garantat de către paragraful 1 al art. 6 din Convenție. În materie penală, o informare precisă și completă în privința acuzațiilor aduse împotriva inculpatului și, prin urmare, calificarea juridică pe care jurisdicția ar putea să o rețină împotriva lui, este o condiție esențială a unei proceduri echitabile. Evident, dreptul de a fi informat despre natura și cauza acuzației, trebuie privite în lumina dreptului acuzatului de a-și pregăti propria apărare.

Revenind la cele 3 situații premisă pe care le-am identificat la începutul lucrării, observăm că diferența dintre primele două exemple constă în aceea că, în a doua ipoteză, se dispune extinderea acțiunii penale față de inculpat cu privire la savarșirea altor acte materiale ale infracțiunii in formă continuata, față de care, inițial, a avut calitate de suspect o alta persoană cercetată în dosar și nu acuzatul vizat.

Practic, acuzatul este pus în poziția în care devine inculpat cu privire la noi acte materiale ale infracțiunii in formă continuată, fără să i se ofere vreun moment posibilitatea de a se apăra în calitate de suspect sau de a uza de toate drepturile pe care legea i le conferea în virtutea calității de suspect. Nici măcar, nu i s-a putut oferi previzibilitatea unei acuzații ulterioare implicit ca ar urma să fie acuzat în calitate de inculpat cu privire la noile acte materiale descoperite, întrucât vizat și notificat în mod oficial a fost suspectul față de care s-a dispus o soluție de clasare.

În atare condiții, nu se poate susține nici măcar la nivel teoretic ca nu i s-a creat vreo vatămare pe argumentul că pentru actele materiale ale infracțiunilor reținute în sarcina sa ca fiind săvârșite în perioada pentru care s-a extins acțiunea penală, avea calitate de suspect, chiar dacă la momentul extinderii urmăririi penale nu erau identificate toate actele materiale, întrucât încălcărea dreptului la un proces echitabil este evidentă! Or, art. 6 § 3 lit. a) din CEDO exprimă necesitatea acordării unei atenții deosebite notificării persoanei în cauză cu privire la „acuzația” care i se aduce. Actul de acuzare joacă un rol hotărâtor în trimiterea în judecată: de la comunicarea acuzațiilor, persoana învinuită este oficial înstiințată în scris cu privire la baza juridică și factuală a acuzațiilor care i se aduc [Kamașinski împotriva Austriei, pct. 79; Pélisșier și Sasși împotriva Frantei (MC), pct. 51]. În plus, Convenția recunoaște acuzatului dreptul de a fi informat nu numai cu privire la „cauza” acuzației, adică faptele materiale de care este acuzat și pe care se bazează acuzația, dar și la „natura” acuzației, adică încadrarea juridică a faptelor în cauză (Mattoccia împotriva Italiei, pct. 59; Penev împotriva Bulgariei, pct. 33 și 42, 7 ianuarie 2010).

Obligația de informare a acuzatului revine în întregime acuzării și nu poate fi respectată pasiv, prin furnizarea unor informații fără avertizarea apărării (Mattoccia împotriva Italiei, pct. 65; Chichlian și Ekindjian împotriva Franței, pct. 71). Însă, important este că informația trebuie să fie primită efectiv de acuzat; nu este suficientă o prezumție legală de primire [C. împotriva Italiei (dec.)] Acuzatul trebuie să fie informat în mod corespunzător și pe deplin cu privire la orice modificare a acuzației, inclusiv modificările care au legătură cu „cauza” acesteia, și trebuie să dispună de timpul și înlesnirile necesare pentru a reacționa la aceste modificări și pentru a-și organiza apărarea pe baza oricărei noi informații sau afirmații [Mattoccia împotriva Italiei, pct. 61; Bäckström și Andersson împotriva Suediei (dec.)].

Informațiile referitoare la acuzațiile aduse, inclusiv încadrarea juridică care ar putea fi reținută de instanța în materie, trebuie să fie furnizată fie înainte de proces, în actul de inculpare, fie cel puțin în cursul procesului, prin alte mijloace, precum extinderea formală sau implicită a acuzațiilor. Simpla menționare a posibilității teoretice ca instanța să ajungă la o concluzie diferită de cea a parchetului în ceea ce privește încadrarea infracțiunii este, in mod evident, insuficientă (I.H. și alții împotriva Austriei, pct. 34).

În cazul reîncadrării faptelor în cursul procesului, acuzatului trebuie să i se acorde posibilitatea de a-și exercita dreptul la apărare în mod practic și efectiv și în timp util [Pélisșier și Sasși împotriva Frantei (MC), pct. 62; Block împotriva Ungariei, pct. 24].

Însă, elementul comun care, într-o formă sau alta, creează o legătură între cele 3 situații ipotetice, este reprezentat de tipicul infracțiunii continuate, fiindcă de cele mai multe ori aceste situații sunt apte sa conducă la extinderea acțiunii penale.

În atare măsură, pentru a combate punctul de vedere exprimat cu privire la legalitatea extinderii acțiunii penale în ceea ce privește primele două situații ipotice, anterior descrise, trebuie făcută o diferențiere între noțiunile de: faptă prevăzută de legea penală, infracțiune și încadrare juridică. Fără dubiu există o diferență fundamentală între noțiunile de: faptă (fenomen material caracterizat prin coordonatele: timp, spațiu, element generator care poate să fie sau nu omul), infracțiune și fapta prevăzută de legea penală (acțiune sau inacțiune săvârșita întodeauna de un om). Infracțiunea va fi întotdeaună o faptă prevăzută de legea penală, dar nu orice faptă prevăzută de legea penală constituie infracțiune.

Așadar, în raport de argumentele anterior prezentate trebuie observat că în ceea ce privește modalitatea de acuzare în cazul infracțiunii continuate trebuie să se aibă în prim plan descrierea fiecărui act material, în parte, în maniera menționată anterior. Nu trebuie făcută o confuzie între dreptul material care reglementează instituția infracțiunii continuate (art. 35 C.p.p.) și modalitatea de a exercita acuzația în materie penală care se materializează prin intermediul instituțiilor fundamentale care reglementează: începerea urmăririi penale (in rem sau in personam prin efectuarea în continuare a urmăririi penale față de supect), punerea în mișcare a acțiunii penale și finalizarea urmăririi penale prin trimiterea în judecată sau cele prin două soluții favorabile persoanei cercetate (de neurmărire sau de netrimitere în judecată art. 314 C.p.p.).

De altfel, aceaste exigențe rezultă din definiția infractiunii continuate, text de lege care reține că infracțiunea ȘI NU FAPTA (acțiunea/inacțiunea) este continuată când o persoană savărsește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.

Or, instituțiile fundamentale anterioare, prin drepturile și garanțiile pe care i le oferă suspectului sau inculpatului au în prim plan noțiunea de faptă penală (acțiune sau inacțiune) și nu pe cea de infracțiune. De altfel, art. 305 C.p.p. alin. 1 C.p.p. reține că atunci când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege și se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1) C.p.p., organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta. În cazul în care din datele și probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile ca o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune că urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta, care dobândește calitatea de suspect.

Această diferențiere rezultă și din structura infracțiunii continuate care pune în lumină un element principal de pluralitate și un element principal de unitate. Pluralitatea caracterizează latura obiectivă, iar unitatea este caracteristică laturii subiective. Din punct de vedere al laturii obiective, infracțiunea continuată presupune mai multe actiuni sau inacțiuni similare. Pluralitatea acțiunilor-inacțiunilor se conjugă pe planul laturii obiective cu două elemente de unitate. Pe de o parte, aceste acțiuni-inacțiuni trebuie să prezinte, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni, adică să se caracterizeze prin omogenitate juridică și ele prin însele să poată reprezenta în mod distinct infracțiunea în forma simpla; pe de altă parte, prin săvârșirea acțiunilor-inacțiunilor multiple, se realizează un rezultat global, ca sumă a rezultatelor individuale produse prin fiecare acțiune-inacțiune. Din punct de vedere subiectiv, ea este caracterizată de existența unei singure rezoluții privind săvârșirea tuturor acțiunilor sau inacțiunilor.

În practica Instanței Supreme s-a statuat că instanța de judecată se va putea considera, legal sesizată cu judecarea unei infracțiuni cu condiția ca fapta să fie precis determinată – sub aspectul tuturor elementelor ce au relevanță penală, sub aspectul conținutului unei infracțiuni – în partea expozitivă a rechizitorului, în așa fel încât să rezulte cu certitudine caracterul ei penal și voința neechivocă a procurorului de a-l trimite în judecată pe inculpat și pentru acea fapta. În ceea ce privește descrierea faptei, aceasta trebuia să cuprindă actul, acțiunea, inacțiunea, atitudinea făptuitorului, astfel încât să rezulte, cu certitudine, actele reținute în sarcina sa, iar, în cazul infracțiunilor sub forma continuată, trebuia descris fiecare act material în parte, în aceeași manieră menționată anterior.

Asadar, sunt multiple argumentele pentru care în rechizitoriu ar trebui precizate concret actele materiale ale infracțiunii sub formă continuată, atât din punct de vedere a stării de fapt cât și din punct de vedere al numarului actelor materiale. Satisfacerea cerințelor legale arătate mai sus devine necesar pentru a se ține seamă și de separația funcțiilor juridice, în sensul că procurorul este cel care trebuie să consemneze în rechizitoriu, toate aceste elemente legate de fapta reținută și de încadrarea ei juridică și astfel să-și exprime voința, iar nu instanța să fie cea care să stabilească ce acuze se aduc inculpatului. În plus, sunt atinse exigențele art. 6 paragraful 1 din CEDO, în sensul respectării dreptului la un proces echitabil, paragraful 3 litera a), prin aceea că orice acuzat are, în special, dreptul să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa și paragraful 3 litera b). Or, Convenția a reținut că respectarea dreptului la apărare, presupune și o descriere adecvată, în rechizitoriu, a naturii și cauzei acuzației ce i se aduce, determinarea precisa a persoanei și a faptei, pe ce probe este bazata acuzatia, încadrarea în drept, respectiv încadrarea juridică a fiecarei fapte și persoane.

În atare condiții, ordonanța de începere a urmăririi penale se referă la anumite acte materiale care prin numarul lor POT contura elementul de pluralitate al infracțiunii în forma continuată ce se reține în sarcina inculpatului și care prin izvorul lor comun POT contura elementul de unitate.

Niciodata, ordonanțele de începere a urmăririi penale sau de continuare a urmăririi penale față de un suspect nu pot viza o perioada infracțională, ci numai fapta sau faptele care se presupune a fi săvârșite în acea perioadă infracțională și care pot constitui infracțiuni, indiferent că vorbim de unitatea naturală a infracțiunii (infracțiune simplă, infracțiune continuă sau infracțiune deviată) sau de unitate legală a infracțiunii (infracțiunea continuată, infracțiunea complexă, infracțiunea progresivă, infracțiunea de obicei și cea de simpla repetare). Determinarea perioadei infracționale ține de identificarea faptei în timp și are relevanță sub aspectul unor instituții de drept penal cum ar fi prescripția răspunderii penale, instituții care nu pot fi ignorate, cu atât mai mult cu cât se face referire la acte materiale săvârșite într-o anumită perioadă.

În atare condiții, la momentul la care i s-a atribuit acuzatului calitatea de suspect, deși i s-a imputat că ar fi săvârșit infracțiunea în formă continuată, i s-a opus ca acuzație o chestiune generală, abstractă și globală care avea în prim-plan o presupusă perioadă infracțională fără să fie informat cu privire la cele mai importante elemente de drept care vizau numarul actelor materiale (și care îmbracă latura obiectivă a infracțiunii continuate) și detalierea acestora în raport de exigențele anterior explicitate.

Necesitatea respectării structurii infracțiunii continuate sub aspectul detalierii în actul de acuzare a laturii obiective cât și a celei subiective are consecințe procesual penale și ține de posibilitatea informării într-un mod normal și complet a inculpatului cu privire la acuzație fiindcă, în cazul nostru, nu vorbim de o unitate naturală, ci de una legală (cazul infracțiunii continuate).

Importanța indentificării acestor elemente care țin de specificul infracțiunii continuate sunt în măsură să facă diferența în raport de celelalte categorii de infracțiuni. Pe de altă parte, art. 311 C.p.p. face trimitere, în mod expres, la ipoteza în care, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată fapte noi. Or, asa cum anterior am evidențiat, în ceea ce priveste infracțiunea continuată, legea are în vederea noțiunea de fapta prin referire la noțiunea de act material și nu la o presupusă perioadă infracțională fiindcă urmărirea penală, ca primă etapă a procesului penal în raport de exigențele procesual penale aplicabile în materie, are drept obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispuna trimiterea în judecată.

Asta, în contextul în care, voința legiuitorului, din felul în care a conceput Codul de procedură penală, este ca pentru fiecare act material față de care s-a pus în mișcare acțiunea penală să fi fost anterior dispusă urmărirea penală in personam. Dacă urmărire penală in personam este posibilă fără ca înainte sa fi fost dispusă începerea urmăririi penale in rem, invers nu se poate!!!

Formularea unei eventuale acuzații globale ar fi putut să fie permisă în momentul în care începerea urmăririi penale era dispusă in rem. Fiindcă, așa cum bine cunoaștem, noile dispoziții procedurale au exclus etapa actelor premergătoare și, se poate interpreta că, între momentul începerii urmăririi penale in rem și cel al continuării urmăririi penale față de suspect, organul de urmărire penală desfășoară activități de stabilire a faptei și a făptuitorului. Însă, în momentul în care se dispune efectuarea în continuare față de persoană a urmăririi penale, atribuindu-i-se calitatea de suspect cu privire la o presupusa infractiune în formă continuată trebuie să se specifice în cuprinsul ordonanței, în clar, numărul actelor materiale și în ce constau acestea. Fiindca, numai în aceasta manieră, este respectat dreptul la apărare, prin formularea unei acuzații previzibile și clare față de suspect!

Pe de altă parte, revenind la primele două situații ipotetice prezentate la începutul lucrării, apreciem că nu se poate considera valabil argumentul instanței potrivit căruia nu era necesară extinderea urmăririi penale cu privire la noile acte materiale. Fiindcă, odată împărtășit un asemenea argument, este ca și cum am accepta un raționament juridic care face un melanj între situația inculpării clasice a unei fapte care trebuie în mod obligatoriu să urmeze pașii instituiți de dispozițiile: art. 305 C.p.p.-referitor la începerea urmăririi penale, de art. 309 C.p.p. – referitor la punerea în mișcare a acțiunii penale și de aducerea la cunoștință a calității de inculpat și de art. 327 alin. 1 lit. a) C.p.p. – referitor la rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului și sesizarea instanței de judecată și ipoteza excepțională reglementată de art. 311 C.p.p.

Or, din moment ce legiuitorul, prin dispozițiile art. 311 C.p.p., reglementează expres obligația ca față de noua faptă descoperita (in situația premisă, noile acte materiale) să se dipună extinderea acțiunii penale NUMAI după ce anterior s-a extins urmărirea penală, înseamnă că, argumentul criticat nu poate produce efecte. Altfel, s-ar putea ajunge în situația ipotetică în care, în fața instanței de fond, să se admită o cerere de schimbare a încadrăriii juridice și să se constate că noile acte materiale să reprezinte în realitate o infracțiune în formă continuată distinctă de infracțiunea primară sau să reprezinte fapte diferite care vor fi analizate în concurs cu infracțiunea primară. Or, in situația aceasta am fi în ipoteza în care, direct în fața instanței de judecată, ar urma ca acuzatul să fie condamnat fie pentru o infracțiune în formă continuată distinctă de infracțiunea primară (în componența căreia intră acte materiale nou descoperite), fie pentru fapte penale distincte care vor fi analizate în concurs cu infracțiunea primară fără ca în urmărire penală să fi fost dispusă începerea urmăririi penale in rem sau in personam.

Așadar, și pentru aceste motive, urmărirea penală in rem sau continuarea urmăririi penale față de suspect, implicit punerea în mișcare a acțiunii penale față de inculpat, sunt momente procesuale deosebit de importante care vizează fapta (actul material) și nu perioada infracțională!

Nu în ultimul rând, dacă am reține ca valabilă inculparea în raport de o perioada infracțională și nu de o faptă am ajunge în situația în care s-ar pronunța hotărâri judecătorești care vizează o întreaga perioadă infractională și nu numărul infracțiunilor săvârșite în această perioadă sau a actelor materiale. Așadar, aceste hotărâri judecătorești ar da naștere unei situații de autoritate de lucru judecat în raport de perioada infracțională (în exemplul nostru, perioada 2009-2014) indiferent dacă, ulterior rămânerii definitive, s-ar descoperi și alte acte materiale săvarșite în această perioadă. Însă, din moment ce răspunderea penală vizează fapta presupus săvârșită și nu perioada infracțională, automat, nu se poate reține ca valabil argumentul instanței de fond. Or, inculparea faptei în forma prezentată anterior, prin respectarea tuturor etapelor instituite de normele care reglementeaza instituția Urmăririi penale, tind să confere hotărârilor judecătorești legitimitate și certifică că exercitarea funcției judiciare de urmărire penală s-a facut cu respectarea dreptului la apărare a celui care ar urma să devină condamnat.

În concluzie, apreciem că este obligatorie etapa procesuală a continuării efectuării urmăririi penale față de suspect mai înainte ca acestuia să-i fie atribuită calitatea de inculpat, indiferent că vorbim de o situație tipică sau că facem referire la procedura reglementată de art. 311 C.p.p.

De altfel, și în practica instanțelor de judecată s-a apreciat că este obligatorie etapa procesuală a continuarii efectuării urmăririi penale față de suspect mai înainte ca acestuia să-i fie atribuită calitatea de inculpat. Astfel, s-a arătat că: ,,textul de lege înscris in art. 305 alin. (3) Cod procedură penală nu este opțional pentru organul de urmărire penală tocmai în vederea respectării drepturilor unei persoane care poate fi acuzată în cauză, ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale și aducerea la cunoștință a drepturilor în calitate de inculpat neacoperind procedura care lipsește, procedură desfășurată cu încălcarea drepturilor procesuale ale persoanei cercetate, inclusiv dreptul la apărare în condițiile în care acesta poate să solicite asistență juridică în vederea garantării drepturilor sale. Ordinea actelor ce trebuie îndeplinite de organul de cercetare penală este expres prevăzută de lege în art. 305-309 Cod procedură penală, situația identificată în prezenta cauză făcând ca punerea în mișcare a acțiunii penale să fie nelegala deoarece lipsește urmărirea penală in personam, faza obligatorie și nu facultativă prevazută de lege”.

Această optică este dublată de practica C.C.R.-ului care, prin Decizia nr. 236 din 19 aprilie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 426 din 7 iunie 2016, paragrafele 52, 53, 56-61, constantă că: „intervalul de timp ce separă momentul începerii urmăririi penale in rem de momentul inceperii urmăririi penale in personam nu este strict și expres determinat de dispozițiile Codului de procedură penală. Cu toate acestea, dispoziția procesual penală precizează că procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de o persoană, când din datele și probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile ca aceasta a savarșit fapta pentru care s-a inceput urmărirea penală. Astfel, procurorul este obligat ca, în momentul în care există indicii rezonabile că o persoană a savârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, să dispună continuarea urmăririi penale față de acea persoană. Aceasta rezultă din folosirea de către legiuitor a verbului la modul imperativ ,,dispune”, iar nu ,,poate dispune”, astfel încât să se poată interpreta că exista o facultate a procurorului de a amâna momentul începerii urmăririi penale in personam, până la realizarea probațiunii necesare pentru punerea în mișcare a acțiunii penale și dispunerea directă a acestei măsuri”.

– ”(…) prevederile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală stabilesc în mod clar ăa, atunci când există indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul va dispune continuarea urmăririi penale față de aceasta, care dobândește calitatea de suspect. În măsura în care, în dezacord cu prevederile de mai sus, procurorul nu respectă aceste exigențe, atunci, în cazul emiterii rechizitoriului, suspectul devenit inculpat poate supune cenzurii judecătorului de cameră preliminară verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, întrucât potrivit art. 342 și art. 345 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, în procedură de filtru, judecătorul de cameră preliminară are posibilitatea să constate nulitatea și să excludă actele de urmărire penală și probele administrate cu încalcarea legii, care conferă, între altele, și un drept efectiv la apărare. În acest sens, Curtea a constatat că prevederile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală stabilesc că încălcarea dispozițiilor legale determină nulitatea actului, atunci când prin nerespectarea cerinței legale s-a adus o vătămare drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului. De aceea, ori de cate ori toate sau majoritatea probelor din fază de urmărire penală au fost administrate numai în cursul urmăririi penale in rem, atunci se pot pune în discutie aspecte de aplicare a legii cu nesocotirea garantiilor specifice dreptului la un proces echitabil, cum ar fi dreptul suspectului de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia, de a consulta dosarul, în condițiile legii, de a avea un avocat ales sau unul din oficiu pentru cazurile de asistenta obligatorie, de a propune administrarea de probe, de a ridica excepții și de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei, de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege, de a fi informat cu privire la drepturile sale, ori dreptul de a beneficia de alte drepturi prevăzute de lege”.

 Revenind la dispozițiile legale aplicabile în materie, sesizăm că și în condițiile în care analizăm principiile dreptului procesual penal, ideea exprimată în această lucrare prinde contur. Potrivit art. 7 din C.p.p., procurorul are obligația de a pune în mișcare acțiunea penală in situația în care există probe din care rezultă săvârșirea unei infracțiuni și dacă nu există vreo cauză legală de împiedicare. Acest articol trebuie coroborat cu art. 8 C.p.p. din care reglementează caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal și bineînțeles cu articolele aferente drepturilor suspectului și inculpatului regasite în art. 78 C.p.p., respectiv art. 83 C.p.p.

Mai departe, observăm că organul de urmărire penală are obligația iar nu posibilitatea de a aduce la cunoștință calitatea de suspect (art. 77 C.p.p.) în condițiile în care există bănuiala rezonabilă că o persoană a săvârșit infracțiunea. Bineințeles, în cazul inculpatului regăsim condiția existenței probelor care ar conduce la ideea că au fost săvârșite infracțiunile în cauză.

Dezvoltând aceasta idee, este evident faptul că imediat ce există această bănuială rezonabilă, parchetul ar trebui să transforme presupusul făptuitor în suspect. Astfel, această calitate reglementată în mod legal nu este pur formală, nereprezentand o etapă fără consecințe juridice. Dobândirea calității de suspect nu înseamnă neapărat o înrăutățire a situației juridice a unei persoane, ci înseamnă și oferirea posibilității efective de exercitare a drepturilor prevăzute de art. 78 C.p.p. Din păcate, este înrădăcinată practica parchetelor de a face această trecere de la făptuitor la suspect și, ulterior la inculpat, în mod abrupt. Însă, o asemenea conduită nu este în măsură decât să încalce dreptul la apărare al acuzatului. Fiindca, într-o situație ideală acuzatul are posibilitatea, cel putin ipotetică, să facă apărări în cauză.

Este ilogic a se crede că trecerea rapidă prin aceste calități juridice s-ar datora administrarii de probe din care organul de urmărire penală și-ar putea forma convingerea că a fost depășită noțiunea de bănuială rezonabilă fiind îndeplinită condiția existenței probelor.

În general, considerentele sunt de altă natura și au, de obicei, în prim-plan dorința de a nu fi implicate terțe persoane în dosarul penal (de exemplu, a avocaților care ar putea realiza un act de apărare efectivă pentru acuzat), tocmai pentru a oferi posibilitatea parchetului de a putea face o anchetă accelerată.

Deși suntem în prezența unui sistem acuzatorial, în care sarcina probei este inversată în sensul în care parchetul trebuie să dovedească veridicitatea acuzațiilor, nu credem că suntem departe de sistemul inchizitorial în care o persoană acuzată trebuia să iși dovedească nevinovăția, întrucât numai prin prisma formulării unei acuzații care nu era susținută probatoriu era deja dobândită prezumția de vinovație.

În are condiții, există riscul ca această opinie să nu poată fi primită cu foarte multă deschidere, întrucât s-ar pune în balanță activitatea efectuată de parchet pentru formularea acuzațiilor împotriva „vinovaților” în raport de drepturile constituționale pe care acuzatul le are. Este evident că în lipsa unei deschideri privind respectarea în mod efectiv a drepturilor la apărare care ar trebui privită la nivel de societate, reclamarea unei asemenea situații judiciare ar fi lipsită de orice eficacitate.

Însă, nu ar trebui oare oprimată aceasta modalitate „defectuoasă” de efectuare a actului de justitie tocmai din perspectiva încadrării noastre ca și societate în exigențele impuse la nivel comunitar?


[1] Încheiere de cameră preliminară nr. 1167/2018 pronunțată de către Judecătoria Piatra Neamț la data de 20.07.2018.
[2] Procedură penală-Partea specială Ed. 3, Mihail Udroiu, Ed. CH Beck, București, 2016, pag. 62.
[3] Încheiere de cameră preliminară din data de 08.11.2017 dispusă în cadrul dosarului nr. 8123/236/2017.


Avocat Daniel Manolache
Avocat Anca Enescu


Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Probleme de interpretare a dispozițiilor procesuale care vizează aplicabilitatea articolelor 309-311 din Codul de procedură penală”

  1. Irinel SAMOILĂ spune:

    Deși nu mă bucură ipoteza factuală care a generat necesitatea publicării acestui material, mă încântă totuși faptul că este sesizată și dezbătută tot mai des. Susțin această teorie încă de la intrarea în vigoare a actualei reglementări procesual penale, publicând-o în urmă cu ceva timp (CDP nr. 4/2015) și reluând-o ulterior (https://www.juridice.ro/562213/insuficienta-unor-garantii-procesuale-in-privinta-informarii-despre-acuzatia-penala.html), însă repunerea ei pe tapet mi se pare de foarte bun augur, având în vedere că problematica care o generat-o, se pare că încă persistă! Felicitări autorilor!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan