O citire constituțională a art. 18 și art. 319 NCPP
7 decembrie 2018 | Anjie-Diana GOH, Mihnea-Tudor ORJAN
Anjie-Diana Goh
Mihnea-Tudor Orjan
Art. 18 alin. (1) din partea generala a noului Cod de Procedura Penala prevede o serie de ipoteze in care persoana care are calitatea de suspect sau de inculpat poate sa ceara continuarea procesului penal.
Interesant este insa ca textul prevazut la art. 319 alin. (1) din partea speciala a aceluiasi corp legislativ reda exhaustiv enumerarea situatiilor cand suspectul sau inculpatul poate solicita continuarea urmaririi penale, iar aceste cazuri sunt urmatoarele: amnistia, prescriptia, retragerea plangerii prealabile sau a existentei unei cauze de nepedepsire, precum si in cazul renuntarii procurorului la urmarirea penala, intre acestea neregasindu-se si existenta unei cauze de neimputabilitate, care era insa prezenta in textul din partea generala. Cu alte cuvinte, in faza urmaririi penale suspectul sau inculpatul in favoarea caruia a fost identificata o cauza de neimputabilitate nu va mai putea beneficia de dreptul de a cere continuarea urmarii penale.
Si mai interesant este insa ca, odata ajuns in faza judecatii, suspectul sau inculpatul va putea iar cere neingradit continuarea procesului in situatia in care pentru fapta savarsita a intervenit o cauza de neimputabilitate, intrucat textul de lege referitor la rezolvarea actiunii penale face trimitere la normele din partea generala unde persoana impotriva careia s-a indreptat urmarirea penala sau impotriva careia s-a pus in miscare actiunea penala sa aiba dreptul mai sus mentionat.
Se iveste astfel o diferenta semnificativa de tratament intre suspectul/inculpatul din faza de urmarire penala pentru care daca intervine clasarea ca urmare a incidentei in speta a unei cauze de neimputabilitate nu va avea dreptul sa ceara continuarea urmaririi pentru a incerca sa isi dovedeasca nevinovatia, pe cand cel alat in faza de judecata va putea sa se prevaleze de acest drept, intrucat norma din partea speciala se coreleaza cu cea din partea generala fara a restrange ipoteza de aplicare, asa cum se intampla in cazul anterior, in urmarirea penala.
Pentru mai multa vizibiliate, vor fi atasate textele de lege in cauza:
In partea generala a NCPP: Art. 18 – Continuarea procesului penal la cererea suspectului sau inculpatului
In caz de amnistie, de prescriptie, de retragere a plangerii prealabile, de existenta a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori in cazul renuntarii la urmarirea penala, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal.
In faza de urmarire penala: Art. 319 – Continuarea urmaririi penale la cererea suspectului sau a inculpatului
(1) In caz de clasare ca urmare a constatarii ca a intervenit amnistia, prescriptia, retragerea plangerii prealabile sau a existentei unei cauze de nepedepsire, precum si in cazul renuntarii procurorului la urmarirea penala, suspectul sau inculpatul poate cere, in termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanta de solutionare a cauzei, continuarea urmaririi penale.
In faza Judecatii: Art. 396 – Rezolvarea actiunii penale
(7) Daca inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 si se constata, ca urmare a continuarii procesului, ca sunt incidente cazurile prevazute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanta de judecata pronunta achitarea.
(8) Daca inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 si se constata ca nu sunt incidente cazurile prevazute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanta de judecata pronunta incetarea procesului penal.
In situatia in care am accepta ca norma la care am facut referire, norma din partea speciala a noului cod de procedura penala [art 319, alin. (1)] s-ar completa cu norma din partea generala din acelasi corp legislativ, mai exact cu art. 18 NCPP, atunci bineinteles nu s-ar mai putea ridica problema unei inclacari de natura neconstitutionala a drepturilor suspectului sau a inculpatului in faza de urmarire penala. Avand in vedere, insa, ca textele de lege au aceeasi ipoteza, ba chiar o denumire aproape identica, iar unul se regaseste in partea generala, iar altul in partea speciala, am putea deduce ca norma de la art. 319 referitoare la continuarea urmaririi penale la cererea suspectului sau inculpatului este norma speciala in raport cu norma referitoare la continuarea procesului la cererea suspectului sau a inculatului, regasita in partea generala, la art. 18.
Ar fi greu de admis ca o norma speciala ar putea sa se completeze cu o norma generala, atunci cand au aceeasi ipoteza, ratiunea legiutorului fiind de regula aceea ca in situatia cand doua texte de lege reglementeaza acelasi raport juridic, se aplica legea speciala, potrivit principiului binecunoscut ”specialia generalibus derogant”. Acest principiu a fost statuat si in Jurisprudenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie in Decizia nr. 33/2008[1], care a stabilit ca acesta se aplica chiar daca nu e prevazut expres in textul normei speciale[2].
Solutiile date de Inalta Curte cu privire la raportul dintre legile speciale si cele generale si aplicabilitatea lor a fost una constanta, instanta raliindu-se mereu aceleiasi opinii pe care am expus-o anterior. Pe de alta parte, cu toate ca am putea considera ca legiutorul a vrut sa dea aplicatie principiului caruia in tacerea legii norma speciala va fi completata cu norma generala, avand in vedere ca la art. 396 a dispus in mod expres completarea normei speciale cu norma generala, nimic nu l-ar fi impiedicat sa faca acelasi lucru si in art. 319.
Problema de neconstitutionalitate ce poate fi reprosata art. 319 alin. (1) este aceea ca prin restrangerea posibilitatii suspectului sau inculpatului de a cere continuarea procesului penal in situatia cand e incidenta o cauza de neimputabilitate infrange dreptul la un proces echitabil, diferenta de tratament (survenita in urma existentei acestui text) dintre cel aflat in faza urmaririi penale si cel aflat in faza judecatii fiind una considerbaila. Este injusta si aproape arbitrara reglementarea care face ca cel aflat la inceputul procesului, in prima faza a acestuia mai exact, sa nu poata sa isi dovedeasca nevinovatia, pe cand cel care scapa ”aparent” de la descoperirea unei cauze de neimputabilitate si ajunge in faza judecatii sa poata beneficia de aceasta sansa oferita de legiutor pentru a incerca dovedirea nevinovatiei, chiar si atunci cand i se ”descopera” o cauza de neimputabilitate.
Art. 21 alin. (3) referitor la Accesul liber la justie din Constitutia Romaniei statueaza clar ca ,,Partile au dreptul la un proces echitabil si la solutionarea cauzelor intr-un termen rezonabil”. In extenso, prin limitarea cazurilor cand o persoana se poate adresa justiei, alin. (1)[3] din acelasi articol din Legea Fundamentala arata ca accesul al justie este incalcat. Or, exact o astfel de limitare apare si in art 319 alin. (1), unde inechitatea procesuala este evidenta.
Consideram in continuare ca articolul mentionat are o problema de constitutionalitate din prisma principiului echitatii, mai degraba decat a principiului egalitatii. Printr-o decizie anterioara[4], Curtea Constitutionala a statuat ca ”principiul egalitatii implica un tratament juridic egal pentru toti cetatenii aflati in situatii egale, fara discriminari si fara privilegii. In acelasi timp insa principiul egalitatii nu este lezat atunci cand legiuitorul stabileste un tratament juridic diferit in situatii diferite, conditiile de exercitare a aceluiasi drept putand fi diferite in raport cu situatiile specifice in care se afla titularul”, jurisprudenta[5] acesteia fiind constanta in acest sens.
***
O chestiune ce se impune a fi analizata cu prilejul prezentului articol este si lipsa posibilitatii persoanei vatamate de a cere continuarea procesului penal in conditiile art. 18, respectiv art. 319 ale noului Cod de procedura penala, dat fiind ca din interpretarea gramaticala a acestor doua articole, dar pana si din denumirile lor marginale, deducem fara putina de tagada ca sferele beneficiarilor acestor doua texte de lege se rezuma la suspect si la inculpat[6]. Din perspectiva strict penala a cauzei, este irelevant, din acest punct de vedere, faptul ca persoana vatamata s-a constituit sau nu parte civila. De mentionat este, desi pare a fi de domeniul evidentului, ca dreptul de a cere continuarea procesului penal sau macar a urmaririi penale din cadrul acestuia nu revine nici partii responsabile civilmente si nici macar procurorului.
Revenind la situatia partii vatamate, precizam faptul ca pe rolul instantei de contencios constitutional a tarii noastre s-a aflat o exceptie de neconstitutionalitate vizand art. 18 NCPP, tocmai din perspectiva excluderii celui prejudiciat prin fapta cu aparenta penala din cadrul subiectilor procesuali care se pot prevala de acest text de lege. Exceptia a fost respinsa de catre Curtea Constitutionala prin a sa decizie cu numarul 822 din anul 2017, despre care vom vorbi in randurile care urmeaza.
Astfel, exceptia a fost ridicata in cauza penala din dosarul nr. 10.576/300/2016 al Judecatoriei Sectorului 2, de catre persoana vatamata, cu prilejul plangerii contra solutiei de clasare a cauzei, dispusa de catre procuror, fondata pe constatarea acestuia asupra prescrierii raspunderii penale. Autoarea exceptiei a intemeiat-o pe aceasta pe liberul acces la justitie si pe dreptul la un proces echitabil, considerand ca neprevederea in art. 18 NCPP a posibilitatii sale de a cere continuarea procesului contravine ratiunii justitiei penale, aceea de a-i identifica si de a-i trage la raspundere pe cei ce au savarsit fapte penale, conducand la inegalitatea sa de arme comparativ cu alti subiecti procesuali. Considera, de asemenea, ca diferenta de calitate procesuala nu justifica diferenta de tratament si ca omisiunea criticata vine sa infranga, in contextul sau procesual particular, posibilitatea reala si efectiva de a se adresa justitiei. Concret, au fost invocate in sustinerea exceptiei art. 21, art. 148 alin. (2), art. 11 si art. 20 cu trimitere la art. 6 CEDO, ale Constitutiei Romaniei.
Atat Judecatoria Sectorului 2, cat si Ministerul Public, Guvernul si Avocatul Poporului au considerat exceptia ca neintemeiata, in baza observarii faptului ca autoarea, din punct de vedere logic, nu face o critica de continut a art. 18, ci, de fapt, nu face decat a-si exprima nemultumirea cauzata de excluderea unei anumite posibilitati din redactarea acestuia. Presedintii Camerelor Parlamentului nu au formulat un punct de vedere.
Curtea a respins exceptia, printr-un rationament relativ simplu. Practic, CCR argumenteaza absenta partii vatamate din sfera participantilor la procesul penal care se pot prevala de art. 18, realizand, in motivarea sa, inclusiv corelarea acestuia cu art. 319 al aceluiasi Cod, prin tocmai absenta interesului procesual. Astfel, concret, aceasta a apreciat ca dovedirea vinovatiei suspectului sau a inculpatului nu contureaza un interes procesual al persoanei vatamate in situatia in care, oricum, din cauza intervenirii prescrierii raspunderii penale, pedepsirea acestuia nu ar mai fi posibila. Cu alte cuvinte, un astfel de demers nu ar putea conduce la singura finalitate care ar putea genera, ca perspectiva abstracta, interesul procesual al persoanei vatamate. Curtea precizeaza indirect si faptul ca principiul aflarii adevarului, care guverneaza procesul penal, este susceptibil de unele limitari. De asemenea, in antiteza, ea specifica faptul ca solicitarea continuarii procesului in conditiile art. 18 NCPP, formulata de suspect sau de inculpat, se fundamenteaza pe existenta interesului acestuia de a-si dovedi nevinovatia.
Personal, manifestam anumite rezerve fata de rationamentul Curtii. Suntem de acord cu solutia de respingere a exceptiei, insa pe considerentul ca ea vine sa critice, de fapt, o pretinsa omisiune a legiuitorului, o optiune de politica penala, o chestiune de oportunitate in legiferare, iar nu continutul textului de act normativ, sub raportul divergentei acestuia cu Constitutia. Exceptia ridicata este de fapt o discutie de principiu, care muta analiza pe taramul lui ”sollen”, aducand o propunere de completare a textului, iar nu identificand dizarmonia dintre ceea ce exista de lege lata (”sein”) in continutul art. 18 NCPP si litera si spiritul Constitutiei. Simplificand, tindem sa achiesam la argumentul adus atat de Judecatoria Sectorului 2, cat si de Guvern, respectiv de Avocatul Poporului.
Cu privire la un ipotetic interes procesual al partii vatamate, negat vehement de Curte, apreciem ca el exista intr-o masura similara cu acela al suspectului sau al inculpatului. Este momentul sa afirmam ca interesul aflarii adevarului nu este doar al statului, ci si al celui care a avut de suferit, care a fost prejudiciat, in urma infractiunii.
In primul rand, natura interesului probarii nevinovatiei in ipoteza aparitiei unei cauze care inlatura raspunderea penala sau opreste concretizarea acesteia este una in principal morala. Astfel, suspectul sau inculpatul urmareste a inlatura din mentalul colectiv banuiala asupra lipsei probitatii sale, care s-a creat in randurile membrilor societatii atunci cand impotriva sa a continuat urmarirea penala, in personam. Aceasta este ratiunea existentei art. 18 NCPP, dar si al art. 319: oferirea sansei unei reparari complete a propriei imagini in ochii societatii. Reusind acest lucru, suspectul sau inculpatul dobandeste o justificata satisfactie morala, pe langa faptul ca evita o anumita excluziune sociala care, daca s-ar fi produs, ar fi putut cauza ratarea unor oportunitati patrimoniale sau nepatrimoniale.
In egala masura, daca persoana vatamata ar putea determina continuarea procesului, prin care sa iasa in cele din urma la suprafata vinovatia celui acuzat, s-ar inlatura din societate o posibila banuire a naturii calomnioase a plangerii, atunci cand ea exista, respectiv a declaratiei partii vatamate, banuire care implicit s-ar repercuta asupra onoarei acesteia, fiind dincolo de orice dubiu faptul ca societatea noastra pretinde unei persoane cu pretentii de bun renume sa se abtina de la a-i calomnia pe ceilalti. De asemenea, asa cum Curtea nu a contestat legitimitatea interesului moral al obtinerii satisfactie dovedirii propriei nevinovatii al suspectului sau al inculpatului, apreciem ca nu este simetric, deci nici echitabil a se refuza recunoasterea existentei interesului procesual al partii vatamate de a cere dovedirea vinovatiei celui ce i-au provocat injust si ilegitim suferinte.Chiar daca nu se mai pune problema pedepsirii faptuitorului, se mai poate pune in discutie obtinerea unei satisfactii de catre victima, care sa ii compenseze fie si partial frustrarea pricinuita de fapta ilicita sub aspect penal. Astfel, aprecierea existentei unui interes procesual nu ar trebui sa faca abstractie de niciun proces sau reflex psihic si psihologic pe care drama judiciara il declanseaza oricarui membru al cuplului penal victima-agresor; procesului penal nu i se poate nega in nicio imprejurare o latura psihologica cu pluralitate de directii ale efectelor.
Pentru motivele expuse, suntem de parere, cu modestie, ca art. 18 NCPP nu prezinta probleme de constitutionalitate sub aspectul excluderii partii vatamate din randurile beneficiarilor dispozitiilor acestui articol, dar si ca, in alta ordine de idei, aceasta are un interes procesual referitor la continuarea procesului in ipotezele articolului, insa ea nu beneficiaza de lege lata de un mijloc procesual pentru realizarea acestui interes evident legitim. De lege ferenda, un astfel de mijloc, obtinut prin completarea art. 18 si 319, apreciem ca ar fi nu doar echitabil, just, ci si corect din perspectiva stiintei Dreptului procesual penal.
Pana la o eventuala modificare a textului in vigoare, art. 18 NCPP trebuie interpretat in cheia specifica normei procesuale, anume la modul strict, gramatical. Din cauza identitatii sferei de beneficiari, suntem de parere ca intreaga analiza ar fi repetabila si daca in viitor s-ar ridica o exceptie de neconstitutionalitate pentru acelasi motiv asupra art. 319 NCPP.
[1]Decizia nr. 33/2008 a Curtii Constitutionale a Romaniei, decizie privind examinarea recursului in interesul legii, cu privire la admisibilitatea actiunii in revendicare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, intemeiata pe dispozitiile dreptului comun, avand ca obiect revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulata dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001.
[2] ”(…) Principiul de drept care guverneaza concursul dintre legea speciala si legea generala-specialia generalibus derogant-si care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat in fiecare lege speciala.”
[3] Art. 21 Constitutia Romaniei – Accesul liber la justitie
(1) Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept.
(3) Partile au dreptul la un proces echitabil si la solutionarea cauzelor intr-un termen rezonabil.
(4) Jurisdictiile speciale administrative sunt facultative si gratuite.
[4] Decizia Decizia Nr. 82/2001 a Curtii Constitutionale a Romaniei, decizie referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 56 alin. 3 si 4, art. 57 alin. 1 si art. 60 alin. 1 din Codul de procedura penala
[5] Decizia nr. 4 din 16 ianuarie 1996, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 58 din 19 martie 1996, si prin Decizia nr. 135 din 5 noiembrie 1996, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996, dupa cum reiese din dispozitivul Deciziei nr. 82/2001 a Curtii Constitutionale a Romaniei
[6] Crisu, Anastasiu, Drept procesual penal. Partea generala, editia a II-a, ed. Hamangiu, Bucuresti, 2017.
Studenta Anjie-Diana Goh
Student Mihnea-Tudor Orjan
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
