Drepturile minorităților: mai-mult-decât-drept. Multicultural citizenship: A liberal theory of minority rights de Will Kymlicka
11 decembrie 2018 | Andrei DRAGAN
Andrei Dragan
Studiile privind drepturile minorităților nu sunt tocmai un subiect popular în facultățile de drept din România. Cu excepția câtorva mențiuni en passant cu ocazia unor discuții mai ample de drept constituțional, drepturile omului sau legislația privind alegerile, situația minorităților etnice și/sau naționale nu beneficiază de distincția de a-i fi dedicată o materie (sigur, una interdisciplinară). În mod deloc surprinzător, situația este oglindită în legislația română, care conține, din nou, mențiuni trecătoare, cu rol de excepții care să întărească regula. În acest context, cartea lui Will Kimlicka, Multicultural citizenship: A liberal theory of minority rights[1] ar putea fi un punct de plecare foarte accesibil pentru oricine dorește să se familiarizeze cu limbajul, terminologia si rațiunea de a fi a drepturilor minorităților, atât ca domeniu de studiu cât și ca ansamblu de drepturi. Cu siguranță oricărui constituționalist sau pasionat de drepturile omului i-ar beneficia.
Cartea e în sine scrisă într-un limbaj deloc pretențios, ușor de urmărit și înțeles chiar și de cineva care a avut doar tangențe minimale cu filosofia politică sau istoria, și vine ca o încercare a autorului de a oferi răspunsuri uneia dintre cele mai complexe probleme contemporane – multiculturalismul. Și aici mă refer la multiculturalism atât ca sinonim pentru diversitate, cât și ca politică de stat și răspuns instituțional la acea diversitate.
Kymlicka încearcă să împace o lume post-Război Rece, în care liberalismul vestic a părut sa fi învins pe termen lung, prin robustețea sa, sistemele comuniste din est, cu nevoia de a proteja grupuri de oameni în virtutea apartenenței lor la acele grupuri. E o dilemă pentru liberali, obișnuiți a fi criticați pentru individualismul lor și respingerea drepturilor colective (care sunt, ce-i drept, o categorie controversată de drepturi).
Astfel, Kymlicka încearcă să ofere un model de liberalism care să poată accepta organic o anumită formă de drepturi colective, drepturi de grup diferențiate (group-differentiated rights), dar înțelese nu ca o prerogativă a grupului de a controla indivizii ce îl compun, ci ca pe o formă de protecție (externă) în fața majorității (p. 38). Cu toate acestea, și în ciuda faptului că respinge o interpretare simplistă a drepturilor colective, Kymlicka le neglijează. Putem să folosim un concept de drepturi colective care nu e în antiteză cu drepturile individuale deoarece nu ar trebui tratate din prisma beneficiarului, a cui exercită aceste drepturi (în acest caz, drepturile colective ar fi exercitate de grup și nu de indivizi și, așadar, „greu de înghițit” pentru suporterii unei teorii liberale), ci prin prisma faptului că unele drepturi nu apără interese strict individuale ci o combinație de interese individuale și colective (dreptul la limbă, la auto-guvernare, educație). Astfel de drepturi au o latură colectivă evidentă, iar fără exercitarea lor împreună cu restul membrilor unei comunități, ar fi lipsite de sens.
Totuși, distincția lui teoretică între minorități etnice și naționale este unul din punctele centrale ale cărții și se regăsește în numeroase lucrări care discută drepturile minorităților, cel puțin cu rol de punct de plecare. Pentru Kymlicka, minoritățile “naționale” rezultă în principiu din schimbări ale granițelor sau alte evenimente istorice similare și își doresc, în general, să își păstreze distinctivitatea culturală, să își formeze propriile lor societăți și să le mențină prin auto-guvernare, pe când minoritățile sau grupurile “etnice” sunt constituite, în principiu, din imigranți care își părăsesc țările pe baza unei decizii individuale sau familiale și, pe cale de consecință, de obicei nu cer autonomie sau drepturi de auto-guvernare. Ceea ce e de remarcat aici e că, spre deosebire de alți scriitori liberali, Kymlicka argumentează că minoritățile etnice și cele naționale pot beneficia de tratament diferit și pot revendica tipuri diferite de drepturi. În felul acesta, elimină egalitarismul “orb” de care sunt acuzați uneori liberalii.
Delimitările teoretice folosite de organisme precum Comitetul Consultativ al Convenției-cadru pentru Protecția Minorităților Naționale, autoritatea de referință pentru protecția drepturilor minorităților în Europa (daca nu chiar în lume), pentru a diferenția grupuri sau tipuri de minorități vor fi familiare oricui cunoaște deja (mai mult sau mai puțin) bazele diferențierii lui Kymlicka. Bineînțeles, un lucru ce trebuie avut în vedere constant, nu doar când îl citim pe Kymlicka, ci în general în materia drepturilor minorităților etnice și naționale, este că orice încercare de a defini ce înseamnă „minoritate” se va lovi inevitabil de varietatea care exista în fapt. Nu este de mirare că, cel puțin la nivel internațional sau regional, cele mai relevante tratate în materie omit voit o definire directă a ceea ce ar trebui sa se înțeleagă prin, de altfel, subiectul lor principal: minoritatea națională.
În ciuda acestui context ce abundă de relativism cultural, Kymlicka ofera o teoretizare flexibilă și chiar recunoaște (sau avertizează) că delimitările lui nu sunt fixe. Până la urmă, nici terminologia lui nu ar trebui tratată ca o tentativă teoretică universalistă. Dimpotrivă, înșiși termenii centrali precum „național” si „etnic” nu au acelasi înțeles peste tot. Dacă în țările anglo-saxone, din interiorul uneia scriind Kymlicka, distincția ar avea sens, în Europa continentală, în special în Europa Central-estică, distincția se pierde de multe ori în sinonimie.
Totuși, ar fi multe puncte de criticat. Spre exemplu, Kymlicka argumentează că libertatea și autonomia individuală, doi piloni ai oricărei teorii liberale, nu pot avea semnificație și nu pot fi autentic exercitate decât din interiorul sau din prisma unei așa-zise “culturi societale”, singura care poate da înțeles și sens alegerilor noastre. Așadar, fără apartenența la o cultură societală (putem, de dragul simplității, să echivalăm termenul cu “națiune”), nu putem alege în mod inteligent cum să ne ducem viețile (p. 83). Și, atât timp cât drepturile de grup diferențiate facilitează accesul la culturile societale, ele au un rol legitim de jucat în teoria liberală a justiției. Acesta este punctul în care Kymlicka primește critică din partea cosmopolitaniștilor, care ar considera, pe bună dreptate, din punctul meu de vedere, că în prezent putem vorbi de o diluare a sentimentului național auto-suficient, iar o identitate compusă, cosmopolită, de multe ori e mai persistentă, mai prezentă și mai prețuită de indivizi decât identitatea bazată pe apartenența la o societate culturală. Trecând peste recenta inflație de euroscepticism si naționalism pe care a suferit-o societatea europeană, adevărul este că lejeritatea cu care se pot accesa alte culturi și sub-culturi, precum și multitudinea de instrumente filosofice, lingvistice, ideologice sau politice care ne stau la dispoziție ne permit, mai mult ca oricând, să ne articulăm identitățile într-un mod complex care transcende granițele culturilor naționale, etnice sau religioase.
Una din capcanele în care Kymlicka și alți liberali cad este aceea a supraevaluării autenticității libertății și a autonomiei individuale. Kymlicka consideră că națiunea sau cultura societală este formată și reformată de indivizii care o compun (p. 80). Ei au libertatea de a o construi și schimba așa cum doresc. Această concepție devine problematică dacă ne gândim că conceptul de națiune sau culturală societală în sine e părtinitor, un rezultat al iluminismului și naționalismului modern european. Culturi care nu sunt subscrise interpretării moderne europene asupra națiunii, cum ar fi popoarele indigene din America de Nord, nu vor figura în teoria liberală a lui Kymlicka ca națiuni.
Mai mult decât atât, dacă discutăm scenariul unei culturi societale care împiedică semnificativ autonomia individuală sau încearcă în mod activ sa o trunchieze, se pare că soluția lui Kymlicka este de a liberaliza aceste culturi societale iliberale (p. 94). Dar atunci ne aflăm in fața unui paradox: dacă ceea ce face distinctă acea cultură iliberală nu rezistă procesului de liberalizare pentru că se opune autonomiei individuale, atunci nu va mai rămâne din cultura respectivă tocmai elementul ce o face distinctă.
În fine, uneia din problematicile centrale ale cărții, și anume cetățenia într-un stat multicultural, îi este dat un răspuns oarecum nesatisfăcător. Kymlicka respinge ideea unei cetățenii comune pentru că ar subjuga identitățile minorităților culturii societale majoritare și ar reafirma dominanța celei din urmă (p. 183)[2]. Totuși, o concepție asupra cetățeniei destul de cuprinzatoare încât să limiteze pericolul asimilării culturilor minoritare de cea majoritară ar putea implica atât minoritățile, cât și majoritatea, într-un efort comun. Dacă cetățenia în sine ar fi definită în termeni politico-instituționali și nu etnici sau culturali, așa cum propune Biku Parekh[3], probabil că s-ar ameliora situația minorităților. Desigur, aceasta ar intra în conflict cu viziunea liberală a lui Kymlicka, care respinge ideea alinierii unei societății in baza unei viziuni comune asupra binelui. Dar dacă acel bine comun e reprezentat tocmai de valorile pe care le propune el, de o loialitate a întregii societăți față de propria ei diversitate, o cetățenie comună nu ar mai reprezenta niciun pericol asimilaționist. Desigur, ar fi greu de realizat într-o lume în care cetățenia este încă strans legată de un concept etnic sau național asupra statului, oricât de dezirabilă ar fi alternativa cosmopolitană.
Între timp, s-a și anunțat în lung și în lat că “multiculturalismul” a murit, însă trebuie delimitate aceste anunțuri mortuare[4], care reflectă de fapt eșecul politicilor multiculturale statale, al căror principal rezultat a fost crearea societăților paralele, de multiculturalismul-ca-diversitate, care rămâne o stare de fapt[5] în majoritatea statelor lumii și care este abordată mult mai matur în prezent. Devine din ce în ce mai evident că o alternativă cosmopolitană trebuie luată serios în considerare. În cuvintele Brigittei Busch, membrul austriac al Comitetului Consultativ al Convenției-cadru pentru Protecția Minorităților Naționale: „identitatea a fost considerată stabilă și definită ca un pachet de caracteristici atribuite unui anumit grup (drepturile tradiționale ale minorităților). Acum, având în vedere faptul că biografiile individuale de astăzi sunt complexe și multilaterale, datorită mobilității, astfel de idei de identitate fixe nu mai pot fi acceptate”[6].
Cu toate că a fost scrisă în anii ‘90, iar, între timp, teoria drepturilor minorităților a suferit o modificare de paradigmă – de la încercarea inițială de protejare a minorităților prin delimitarea lor de majoritate la elaborarea unei teorii care promovează mai mult dialogul minoritate-majoritate – opera lui Will Kymlicka rămâne o bază de inspirație solidă și, cred eu, o lectură esențială pentru oricine dorește să se deprindă cu limbajul, dezideratele și problematicile studiilor ce privesc drepturile minorităților în general și, în special, provocarea multulturală. Dacă nu asta, atunci, prin consecvența cu care respinge definiții clare și fixe, Multicultural citizenship va fi cel puțin o sursă nestavilită de frustrare pentru orice positivist.
[1] Will Kymlicka, Multicultural citizenship: A liberal theory of minority rights, Oxford University Press, 1995. Disponibil aici și aici
[2] Kymlicka afirmă: “[…] ceea ce se numește cetățenia „comună” într-un stat multinațional implică, de fapt, susținerea culturii națiunii majoritare – de exemplu, limba sa devine limba oficială a școlilor, a instanțelor și a legislaturilor; sărbătorile sale devin sărbători legale. Mai mult decât atât, un regim de cetățenie comună înseamnă că minoritatea nu are nicio modalitate de a-și limita vulnerabilitatea față de deciziile economice și politice ale majorității, din moment ce limitele și puterile unităților politice interne sunt definite astfel încât să se potrivească cu conveniențele administrative ale majorității, nu pretențiile minorității la autoguvernare.”
[3] Bhikhu Parekh, Rethinking Multiculturalism, Macmillan Press, 2000, p. 231.
[4] Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, declarase în 2010 că multiculturalismul a eșuat complet, disponibil aici; similar, premierul Regatului Unit, David Cameron, a anunțat că multiculturalismul statal a eșuat, disponibil aici.
[5] Kenan Malik, The failure of multiculturalism, 94 Foreign Affairs. 21 2015, disponibil aici.
[6] Remarcile ei au fost preluate din conferința care a lansat al patrulea Comentariu tematic al Comitetului Consultativ privind domeniul de aplicare a Convenției-cadru, Strasbourg, 11 octombrie 2016.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
