ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Aplicarea directă a art. 6 CEDO în materie penală. Desființarea sentinței pentru efectuarea defectuoasă a cercetării judecătorești!

13.12.2018 | Georgian TOADER, Daniel MANOLACHE
Georgian Toader

Georgian Toader

Daniel Manolache

Daniel Manolache

Introducere

Într-un dosar penal de pe rolul Curții de Apel Cluj, instanța a pronunțat o Decizie de desființare a sentinței de fond, cu trimitere spre rejudecare, constatând că în fața instanței de fond nu s-a efectuat cercetarea judecătorească într-un mod adecvat, fapt ce atrage nulitatea absolută a sentinței pronunțate.

În situația concretă vorbim despre o sentință dată în urma unei cercetări judecătorești lapidare, în care instanța de fond nu a administrat materialul probator propus de către inculpați, ce conținea probe esențiale în reținerea unei situații de fapt corecte și complete.

Astfel, în fața instanței de apel s-a solicitat anularea sentinței atacate în temeiul art. 421 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală coroborat cu art. 6 CEDO și art. 2 din Protocolul 7 la Convenție, considerându-se că lipsa unei cercetări judecătorești complete și, pe cale de consecință, lipsa unei motivări corespunzătoare, atrage sancțiunea nulității absolute, încălcând dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil, egalitatea de arme între acuzare și apărare și principiul dublului grad de jurisdicție.

De asemenea, dat fiind că acest motiv de apel are drept consecință desființarea sentinței apelate, cu trimitere spre rejudecare, s-a solicitat tratarea lui drept o excepție procesuală și judecarea cu prioritate.

Prin Decizia Curții de Apel s-a constatat faptul că sunt întemeiate argumentele apelanților-inculpați, s-a desființat Sentința instanței de fond și s-a trimis spre rejudecare, cu indicatii concrete pentru a acoperi nulitatea constatată.

Astfel, în continuare vom arăta considerentele pentru care opinăm că decizia Curții de Apel este una corectă, și în ce limite poate fi trimisă spre rejudecare o cauză, în condițiile în care se constată încălcarea de către instanța de fond a drepturilor fundamentale ale părților, altele decât cele expres prevăzute de Codul de procedură penală sub sanctiunea nulității absolute.

Întinderea noțiunii de nulitate absolută

Conform art. 421 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală instanța de apel poate „admite apelul și desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă.”

Astfel, legislația românească cunoaște cazuri limitative și expres prevăzute de Codul de procedură penală, în care o sentință poate fi desființată cu trimitere spre rejudecare, anume următoarele cazuri:
– judecarea cauzei a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate sau, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre acest lucru;
– s-au încălcat dispozițiile privind compunerea completului de judecată;
– s-au încălcat dispozițiile privind competența materială sau competența personală, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară în grad celei competente;
– s-au încălcat dispozițiile privind publicitatea ședinței de judecată;
– s-au încălcat dispozițiile privind participarea procurorului, atunci când aceasta este obligatorie;
– s-au încălcat dispozițiile privind prezența suspectului sau a inculpatului, atunci când aceasta este obligatorie;
– s-au încălcat dispozițiile privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când asistența este obligatorie.

Cauzele învederate mai sus atrag, cu excepția primei, sancțiunea nulității absolute, ce apărută în faza de judecată, poate fi invocată în orice stare a procesului, deci inclusiv în fața instanței de apel.

Nulitatea absolută se deosebește de nulitatea relativă, la nivel calitativ, prin faptul că cea dintâi nu necesită dovedirea unei vătămări, ci aceasta se prezumă prin simpla existență a neregulii procesuale. De asemenea, observăm că nulitățile absolute expres prevăzute de lege, apar în situații în care sunt încălcate dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil și dreptul la o instanță imparțială și independentă.

Astfel, putem afirma faptul că nulitățile absolute sunt acele situații procesuale care încalcă anumite drepturi fundamentale ale procesului penal, față de care legiuitorul român a apreciat că nu este necesară dovedirea niciunei vătămări, deoarece vătămarea rezultă din însăși încălcarea regulii procesuale. Altfel spus, există o prezimție legală absolută de încălcare a drepturilor fundamentale, producându-se o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actelor de procedură viciate.

Conform art. 20 alin. (2) din Constituție, prevederile Dreptului European se aplică cu prioritate, inclusiv în procesul penal, cât timp în dreptul intern nu există prevederi contradictorii mai favorabile. Astfel, Deciziile date de CEDO se aplică direct și prioritar în procesele penale desfășurate în România.

Acest fapt prezintă o importanță deosebită din perspectiva nulităților absolute despre care face vorbire art. 421 alin. (1) lit b) din Codul de procedură penală. Astfel, articolul menționat nu face trimitere directă la art. 281 din Codul de procedură penală, ci la nulitățile absolute ca noțiune generală.

Având în vedere definiția dată anterior nulității absolute, drept situație concretă apărută în procesul penal, pe care legiuitorul român o prezumă ca încălcând unul dintre drepturile fundamentale, putem extinde noținue de nulitate absolută, cuprinzând și acele decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care se constată că o neregularitate procesuală încalcă drepturile fundamentale ale omului, prevăzute de CEDO.

Același considerente le-a avut la bază și CEDO în cauza Găitănaru c. României, în care a decis că, deși în principiu instanța de apel poate da propria interpretare probelor administrate de instanțele inferioare, în cazul în care acestea sunt insuficiente, situația se poate remedia și prin trimiterea cauzei la rejudecare pentru o nouă administrare de probatorii.

Concluzionând, opinăm că în cazul în care o situație concretă apărută în procesul penal, este prezumată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca încălcând unul dintre drepturile fundamentale, aceasta este lovită de nulitate absolută. Însă, de această dată nulitatea absolută nu este transpusă în dispozițiile Codului de procedură penală, ci aceasta își face aplicabilitate directă din dreptul European.

O situație contrară ar lipsi de eficacitate dispozițiile CEDO, în sensul că, odată constatată o  încălcare a unui drept fundamental printr-o situație concretă (spre exemplu încălcarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare pentru nemotivarea hotărârii judecătorești) justițiabilul ar fi nevoit să dovedească de fiecare dată existența unei vătămări în situația specifică. Or, considerăm că o astfel de interpretare nu poate fi primită, iar dezlegările unor probleme de drept prin care CEDO constată încălcarea drepturilor fundamentale, odată ivite din nou în practica judiciară internă, trebuie să fie sancționate cu nulitatea absolută, prin aplicarea directă a Deciziei în temeiul art. 20 din Constituție.

Pentru aceste argumente considerăm că se poate trimite cauza spre rejudecare coroborându-se dispozițiile art. 421 alin. (1) lit. b)  din Codul de procedură penală  cu încălcarea unuia dintre articolele Convenției Europene a Drepturilor Omului, printr-o situație pe care CEDO a analizat-o anterior și a constatat că aceasta vatămă drepturile fundamentale, astfel creând o prezumție de vătămare ce își găsește aplicabilitate directă în dreptul intern.

Încălcarea art. 6 CEDO prin efectuarea necorespunzătoare a cercetării judecătorești

În practica judecătorească de multe ori se întâmplă ca sentințele, în speciale cele ale judecătoriilor, să nu fie decât reiterarea argumentelor din actul de sesizare al instanței, fără a se face referire la noile probe administrate în cadrul cercetării judecătorești. Astfel că, pentru a oferi celeritate procesului judiciar, antepronunțându-se, instanțele de fond obișnuiesc să respingă probe aduse în apărare, considerându-se fie că acestea nu sunt necesare, fie că au fost administrate suficiente probe pentru a dovedi aspectele învederate.

În speța dedusă analizei, instanța de fond pronunțat o soluție, având drept „regină a probelor” interceptările telefonice, și în baza acestora eliminând declarațiile martorilor audiați. Mai mult, instanța de fond a respins efectuarea unei expertize contabile (deși era vorba de o infracțiune de prejudiciu) motivând că există deja un raport de constatare realizat de ANAF. Mai departe, s-a refuzat de către instanța de fond audierea martorilor propuși în apărare, deși aceștia puteau lămuri fără urmă de îndoială aspecte ale situației de fapt. Însă, instanța de fond, sub copertina asigurării celerității procesului, a considerat că interceptările telefonice sunt suficiente pentru a contura situația de fapt și a pronunța o soluție de condamnare.

Or, este adevărat că celeritatea procesului penal este o componentă importantă a acestuia, însă opinăm că celeritatea nu poate afecta unul dintre drepturile fundamentale ale inculpaților, respectiv dreptul la apărare prin administrarea unui probatoriu concret și complet, ce să asigure respectarea contradictorialității.

Astfel, printr-o cercetarea judecătorească incompletă instanța de fond nu oferă inculpaților ocazia potrivită și suficientă pentru a valorifica în mod util dreptul la apărare[1] restrânge dreptul la apărare într-un mod incompatibil cu garanțiile oferite de art. 6 din CEDO[2] și nu asigură echilibrul și egalitatea de arme care trebuie să primeze pe tot parcursul procesului penal între acuzare și apărare.

Noțiunea de proces echitabil presupune ca instanța internă să examineze problemele esențiale ale cauzei și nu să se mulțumească cu o confirmare  pur și simplu a rechizitoriului, trebuind să își motiveze hotărârile pe baza probatoriului[3]. Or, în condițiile în care instanța de fond nu administrează probatoriul în mod corespunzător și complet, în mod evident și hotărârea pronunțată va fi una ce nu corespunde adevărului faptic, iar pe cale de consecință motivarea acesteia se va rezuma doar la a reitera acuzațiile Parchetului.

Lămurirea cauzei sub toate aspectele pe baza probelor și formarea convingerii judecătorului pe baza celor administrate reprezintă două poziții de includere a capacității apreciative a instanței în demersul indispensabil al aflării adevărului. [4]

În același sens Recomandarea R (94) 12 a Comitetului de Miniștri ai Statelor Membre asupra Independenței, eficacității și rolului judecătorilor, potrivit  căreia „judecătorii trebuie să dispună de puteri suficiente și să fie în măsură să le exercite pentru a se achita de funcțiile lor”, confirmă ipoteza conform căreia  judecătorul fondului trebuie să procedeze la o cercetare judecătorească amănunțită.

Or, așa cum afirmă și Stan Lee într-una din celebrele sale lucrări „odată cu puterea vin și responsabilitățilie”, astfel că, judecătorului atribuindu-i-se  puterea de a face demersurile necesare în aflarea adevărului, acestuia îi revine și obligația corelativă de a face aceste demersuri, exercitându-și funcția în mod responsabil.

Astfel, instanța de fond trebuie, întodeauna să administreze toate probele și mijloacele de probă în apărare invocate de părți[5] cât timp acestea nu se circumscriu într-una dintre prevederile art. 100 alin (4) din Codul de procedură penală.

În caz contrar, apreciem că se poate solicita deființarea sentinței în fața instantei de apel, motivat de faptul că administrarea probelor în acuzare și în aparare este o condiție esențială a procesului echitabil și a egalității de arme, așa cum este prevăzut de art. 6 par. 1 și 3 din CEDO.

De asemenea, apreciem că în această situație intervine nulitatea absolută, vătămarea fiind prezumată a exista de către deciziile CEDO, ce își găsesc aplicabilitatea directă în dreptul intern..

În plus, o cercetare necorespunzătoare a materialului probator, va duce în mod evident la pronunțarea unei soluții nemotivate, conform standardelor europene, însă aceaste aspecte vor fi analizate separat într-un articol ulterior, deoarece presupun discuții complexe.

Principiul dublului grad de jurisdicție

Se poate ridica întrebarea: de ce instanța de apel nu ar putea să refacă cercetarea judecătorească pe care o consideră nelegală, dat fiind că apelul este o cale devolutivă de atac, ce implică reluarea aspectelor de fond?

Considerăm că această soluție este nesatisfăcătoare din punct de vedere al asigurării dreptului la un proces echitabil și al dreptului la apărare, conform art. 6 CEDO, dar ar duce și la încălcarea art. 2 din Protocolul 7 privind dreptul la dublul grad de jurisdicție.

Pentru a afirma acestea, trebuie în prealabil făcută o delimitare concretă între rolurile instanței de fond și al instanței de apel.

Astfel, apelul este, într-adevăr, o cale de atac de reformare, prin aceea că instanța de apel are dreptul de a completa probele administrate de prima instanță și de a da o nouă apreciere acestora, fără a deființa în prealabil hotărârea apelată, și de a da o altă soluționare cauzei.

Instanța de apel are sarcina de a verifica dacă faptele și împrejurările reținute prin hotărârea atacată reprezintă adevărul material, complet și cert întemeiat. Pentru a efectua acest control, în apel, este necesar a se cunoaște care a fost situația de fapt reținută de  instanța a cărei hotărâre este atacată și pe baza căror probe s-a ajuns la această hotărâre, fapt ce poate fi verificat doar pe baza motivării hotărârii apelate.

Or, dacă hotărârea apelată nu este întemeiată pe o activitate efectivă de judecată, aceasta având la baza probele obținute exclusiv în faza de urmărire penală, respingându-se toate probele în apărare solicitate de inculpați, se încalcă în mod vădit dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, iar instanța de apel nu se poate suplini instanței de fond în efectuarea cercetărilor judecătorești în totalitate.

Efectul devolutiv nu poate fi înțeles ca o readministrare a întregului material probator, și deci, ca o efectuare a întregii cercetări judecătorești de către instanța de apel, căci aceasta din urmă este una de control judiciar, neputând suplini lipsa cercetării judecătorești în primă instanță.

În caz contrar, s-ar ajunge la situații inacceptabile, în care, prima instanță, în urma unei cercetări judecătorești superficiale, ar pronunța o soluție exclusiv pe baza susținerilor și probelor propuse de acuzare, considerându-se ocolită de respectarea principiilor care guvernează faza de judecată, întemeindu-se pe împrejurarea că, în baza efectului devolutiv, instanța superioară va administra ea însăși probele pe care, din motive subiective judecatorul fondului nu le-a administrat în mod nemijlocit sau va suplini ea motivarea vizând vinovăția sau achitarea inculpaților. [6]

Realizarea întregii cercetări judecătorești în apel, ar răpi inculpațlor un grad de jurisdicție și le-ar afecta în mod iremediabil dreptul la apărare, câtă vreme nu ar mai avea la dispoziție nicio cale de atac, decizia Curții fiind definitive.

Astfel, Curtea de Apel ar da pentru întia oară o interpretare probelor noi, iar inculpații nu ar avea posibilitatea de a constesta această interpretare, practic, ajungându-se în situația în care acesta ar putea fi condamnat fiind judecat în concret de o singură instanță, fără a avea dreptul la o cale de atac.

Chiar dacă legiuitorul, pentru urgentarea procedurii judiciare în materie penală, a stabilit prin Noul Cod de procedură penală numai două grade de jurisdicție ce devoluează situația de fapt, iar în calea de atac a apelului se poate administra orice mijloc de probă, indiferent că a fost deja administrată la prima instanță ori este o probă nouă propusă direct în apel, considerăm că în situația în care, se constată că la prima instanță nu au fost administrate probe suficiente, prin administrarea acestora direct în apel, se vatămă dreptul la apărare și la un proces echitabil, din punct de vedere al inexistenței unei alte căi de atac prin care parțile ar putea contesta aprecierea probelor de către instanța de apel.

CEDO a mai stabilit faptul că, în ceea ce privește probele, revine, în principiu, instanțelor naționale competența de aprecia cu privire la relevanța acestora, instanța europeană păstrând doar competența de a stabili dacă procedura, în ansamblul ei, respectiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil[7] ori că, deși revine instantei interne de regulă competența de a decide cu privire la oportunitatea citării unui martor, circumstanțe excepționale pot conduce Curtea la concluzia că neaudierea unei persoane este incompatibila cu art. 6 din Convenție[8].

De asemenea, Curtea Europeană a stabilit că, deși instanța de control judiciar are posibilitatea de a administra probe și există varianta ca instanța superioară să remedieze, în anumite circumstanțe, greșelile instanței inferioare, nu se poate ca instanta de recurs (de ultim grad, în cazul de față Curtea de Apel) să mențină hotărârea atacată și să-și bazeze decizia pe probe ce nu au fost administrate în mod direct în fața primei instanțe[9]. A mai stabilit Curtea că, prima instanță nu poate declara vinovată o persoană fără administrarea nemijlocită a tuturor probelor necesare propuse de acuzare și apărare, ceea ce conduce la încălcarea dreptului la apărare[10].

Deși instanțele naționale superioare pot da, în principiu, propria interpretare probelor administrate de instanțele inferioare, în cazul în care acestea sunt insuficiente, situația se poate remedia și prin trimiterea cauzei la rejudecare pentru o nouă administrare de probatorii[11].

Având în vedere aceste interpretări ale Curții Europene, considerăm că dispozitiile art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală vin în contradicție cu cele ale art. 6 din CEDO, în ceea ce privește aspectele evocate mai sus, în sensul că legistlația națională nu prevede trimiterea cauzei spre rejudecare decât în situații expres prevăzute de textul procesual penal.

Or, conform art. 20 din Costituție, în cazul în care există contradicții între legistlația națională și cea europeană ratificată, în materia drepturilor fundamentale ale omului, are prioritate cea din urmă, iar interpretarea acesteia nu poate fi făcută decât de Curtea Europeană,  care stabilește, în concret, încălcarea Convenției și deficiențele normelor interne ce contravin acesteia.

Concluzia

Referitor la întrebarea de la începutul prezentului articol, respectiv „cum se poate deființa o sentință, cu trimitere spre rejudecare, dacă se constată încălcarea dispozițiilor CEDO?” apreciem că o sentință a instanței de fond se poate deființa și trimite spre rejudecare, în condițiile în care la pronunțarea acesteia instanța de fond încalcă drepturi fundamentale ale omului, într-o modalitate pe care CEDO a analizat-o anterior și a constatat că atrage anularea hotărârii.

Cu titlu frecvent în practica judecătorească, regăsim încălcări ale dreptului la apărare și ale dreptului la un proces echitabil. De asemenea, însăși rațiune instituției de drept procesual penal ce permite trimiterea spre rejudecare vizează încălcarea unor astfel de drepturi, din perspectiva respectării dublului grad de jurisdicție.

Pe cale de consecință găsim legală și temeinică Decizia Curții de Apel analizată în prezentul articol și salutăm deschiderea magistraților de a-și asuma astfel de soluții ce vin împotriva practicii judiciare autohtone, asigurând respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Apreciem, de asemenea, că nu putem vorbi de un „control judiciar” al instanței de apel, cât timp în fond nu se exercită o veritabilă cercetare judecătorească, deoarece instanța de apel nu poate controla ceva ce nu s-a efectuat niciodată.

Pentru toate aceste aspecte, considerăm că prin înmulțirea unor astfel de soluții de trimitere spre rejudecare, cât timp judecătorul fondului nu motivează corespunzător sentința sau nu face cercetarea judecătorească în mod complet, este în măsură să sporească eficiența actului de justiție, obligând judecătorii din cadrul instanțelor inferioare să își exercite cu mai mare diligență rolul în sistemul de justiție, respectiv, facilitând judecătorilor instanțelor superioare rolul de control judecătoresc.


[1] Cauza Vaturi c. Franței; Cauza Desterhem c. Franței; Cauza Kostovski c. Olandei.
[2] A.M. c. Italiei; Saidi c. Franței.
[3] Cauza Helle c. Finlandei; Cauza Boldea c. României.
[4] Extras din hotărârea analizată.
[5] Cauza Boldea c. României.
[6] Extras din hotărârea analizată.
[7] cauza Garcia Ruiz c. Spaniei.
[8] cauza Bricmont c. Belgiei.
[9] cauza Cutean c. României.
[10] cauza Destrehem c. Franței.
[11] cauza Găitănaru c. României.


Av. Georgian Toader
Av. Daniel Manolache


Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


 Abonare newsletter | Corporate | Membership

.