BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
CRAZNIC
Print Friendly, PDF & Email

Mandatul expirat al administratorului și administrarea societății. O altă perspectivă

13.12.2018 | Irina SFERDIAN
Irina Sferdian

Irina Sferdian

1. Controversa

O chestiune controversată în jurisprudența ultimilor ani este legată de posibilitatea administratorului statutar al unei societăți, al cărui mandat a expirat, de a mai reprezenta valabil societatea și de a o angaja prin actele juridice pe care le încheie cu terții.

Problema a fost soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 24/06.11.2017 dată într-un RIL ce a făcut obiectul dosarului nr. 1699/1/2017[1] în care s-a decis că administratorul societății pe acțiuni al cărui mandat a expirat, fără a exista un act de numire a unui nou administrator și o acceptare expresă din partea acestuia, deține prerogativele reprezentării atât timp cât încetarea funcției nu a fost publicată în conformitate cu legea.

Ne-am propus să analizăm care sunt efectele expirării termenului mandatului administratorului statutar în cazul particular al unei societăți pe acțiuni cu administrator unic, așa cum a fost situația în speța asupra căreia s-a pronunțat ÎCCJ în decizia arătată, însă raționamentul și concluziile studiului nostru vor putea fi aplicate oricărei forme de societate reglementate de Legea nr. 31/1990.

Perioada de referință este una interimară, situată între data expirării mandatului de administrator al unei societăți și data numirii unui nou administrator statutar și ne-am propus să ne limităm analiza la  administrarea propriu-zisă a societății, iar nu la reprezentarea ei, fiind de la sine înțeles că dacă administratorul avea și prerogativa de a reprezenta societatea, dacă admitem o continuare a administrării înseamnă că admitem și continuarea reprezentării[2]. Deci, ne preocupă dacă și în ce măsură putem fi de acord cu o continuare a administrării societății de către administratorul al cărui mandat a expirat, atât timp cât nu a fost desemnat un alt administrator și nu au fost publicate mențiunile despre încetarea funcției ori numirea unui nou administrator.

Între normele de drept intern care au făcut obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost menționate dispozițiile art. 72 și art. 15312 din Legea societăților nr. 31/1990, cele din art. 1552 și 1554-1555 din Codul civil de la 1864, precum și art. 2030 din noul Cod civil, care privesc încetarea mandatului prin revocarea mandatarului de către mandant, renunțarea mandatarului la mandat, moartea, interdicția, insolvabilitatea sau falimentul oricăreia dintre părți.

Conform art. 72 din Legea nr. 31/1990, ”Obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în această lege”. Privitor la durata acestui mandat, art. 15312 din aceeași lege stabilește că ”(1) Durata mandatului administratorilor, respectiv al membrilor directoratului și ai consiliului de supraveghere este stabilită prin actul constitutiv, ea neputând depăși 4 ani. Ei sunt reeligibili, când, prin actul constitutiv nu se dispune altfel. (2) Durata mandatului primilor membri ai consiliului de administrație, respectiv al primilor membri ai consiliului de supraveghere, nu poate depăși 2 ani ”. (3) Pentru ca numirea unui administrator, respectiv a unui membru al directoratului sau al consiliului de supraveghere să fie valabilă din punct de vedere juridic, persoana numită trebuie să o accepte în mod expres.”

Hotărârile judecătorești din practica judiciară prealabilă Deciziei ÎCCJ nr. 24/2017 au interpretat diferit dispozițiile legale referitoare la încetarea de drept a mandatului administratorului la expirarea termenului. Astfel, s-a susținut[3] că fixarea de către legiuitor a unei durate a mandatului ar fi lipsită de sens dacă s-ar aprecia că mandatul nu poate înceta decât în cazurile indicate de art. 1552 din Codul civil de la 1864, nu și în situația expirării termenului. S-a apreciat[4] că acceptarea expresă a mandatului de către administrator reprezintă o condiție imperativă pentru numirea sa în funcție[5]. În Decizia nr. 920/25.03.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a considerat că soluția este necesar a fi nuanțată în cazul în care este vorba de o prelungire a mandatului, care ar putea interveni chiar și tacit. În situația în care modificările cu privire la persoana mandatarului nu sunt aduse la cunoștința terților prin formele de publicitate prevăzute de lege, ar trebui acceptată ideea că un mandat încetat ultraactivează, producând efecte valabile chiar și fără acceptarea expresă a mandatului. În plus, această interpretare se impune, așa cum se arată în Decizia ÎCCJ nr. 920 din 25 martie 2015, întrucât legea trebuie interpretată în sensul producerii de efecte juridice, interesele unei bune administrări a unei societăți pe acțiuni reclamând efectuarea oricăror acțiuni care necesită protejarea acestora.

În Decizia nr. 24/2017 (RIL),  ÎCCJ a reținut că cerința acceptării exprese a numirii în funcția de administrator înlătură teoria mandatului tacit, întrucât acceptarea expresă presupune un act explicit prin care mandatarul este de acord cu mandatul, acceptarea tacită prin continuarea mandatului fiind exclusă. În motivarea sa, Inalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, după expirarea duratei, mandatul a încetat, atât timp cât lipsesc actul de numire și acceptarea expresă a acestuia. Doar prin excepție, art. 2030 din C. civ. prevede că atunci când are în vedere acte juridice succesive în cadrul unei activități cu caracter de continuitate, mandatul nu încetează dacă această activitate este în curs de desfășurare, cu respectarea dreptului de revocare sau renunțare al părților ori al moștenitorilor acestora. Însă, folosind argumente de tehnică legislativă, Inalta Curte de Casație și Justiție a respins aplicarea acestui text la situația dată, considerând că excepția vizează doar lit. c) a art. 2030, adică doar cazul morții, incapacității sau falimentului mandantului ori a mandatarului.

În plus, în opinia instanței, în ipoteza în care admitem că prevederile art. 2030 C. civ. se aplică și mandatului administratorului societății ajuns la termen, pe considerentul că activitatea societății este în curs de desfășurare atât timp cât societatea nu își încetează existența, ar fi de neacceptat să admitem o prelungire a mandatului pe termen nelimitat, întreruptă doar de acte de revocare sau renunțare. De ce ar fi de neacceptat o asemenea soluție, instanța nu ne explică.

În condițiile în care ÎCCJ a considerat că la expirarea termenului mandatul administratorului a încetat, este suprinzător că a dispus o continuare a prerogativelor reprezentării societății cât timp nu s-au îndeplinit formalitățile de publicitate privind numirea unui nou administrator. În privința actelor încheiate cu terții, în acord cu considerentele deciziei și în dezacord cu dispozitivul acesteia, ÎCCJ a decis aplicarea dispozițiilor art. 1309 alin. (2) C. civ, privind teoria mandatului aparent, întrucât împuternicirea nu există, iar prin omisiunea numirii unui nou administrator cu respectarea formalităților de publicitate prevăzute de lege, reprezentatul (societatea) l-a determinat pe terțul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul (administratorul) are puterea de a-l reprezenta și că acționează în limita puterilor conferite (art. 1309 alin. 2 C. civ.).

În ceea ce ne privește, apreciem corectă soluția Inaltei Curte de Casație și Justiție din Decizia nr. 24/2017 doar cu privire la admiterea continuării mandatului administratorului după expirarea termenului, dar avem serioase rezerve asupra motivării acestei soluții de către instanță, întrucât aceasta conduce, inevitabil de altfel, la o contradicție logică. Astfel, dacă instanța a admis că mandatul administratorului societății a încetat prin expirarea termenului, aplicarea teoriei mandatului aparent era soluția aplicabilă pentru actele încheiate cu terții, dar nu putea argumenta o continuare a reprezentării după acest termen. Cum însă a stabilit în dispozitivul deciziei o continuare a prerogativelor de reprezentare a societății de către administratorul al căruia mandat a expirat, atunci motivarea ar fi trebuit să fie în sensul continuării mandatului după expirarea termenului, caz în care însă nu mai era incidentă teoria mandatului aparent pentru eficacitatea actelor încheiate cu terții. ÎCCJ nu numai că nu a încercat să motiveze soluția continuării administrării, ci chiar a înlăturat, în considerente, aplicarea singurului text pe care își putea întemeia decizia, după cum vom vedea în cele ce urmează.

Prin urmare, din două, una. Fie mandatul administratorului încetează de drept, iar actele încheiate de reprezentant în lipsa împuternicirii vor dobândi eficacitate grație teoriei mandatului aparent[6], fie mandatul administratorului continuă după expirarea termenului, dar atunci nu se mai pune problema necesității aplicării teoriei aparenței.

2. Încetează de drept mandatul administratorului la expirarea termenului?

Așa cum am arătat, în materia societăților pe acțiuni, Legea nr. 31/1990 a instituit caracterul esențial temporar al mandatului administratorului, acesta fiind limitat la 4 ani atunci când administratorii au fost desemnați prin actul constitutiv, respectiv la 2 ani în cazul mandatului primilor membri ai consiliului de administrație (art. 15312 alin. (1) și (2) din Legea societăților).  Administratorii sunt reeligibili când prin actul constitutiv nu se dispune altfel (art. 15312 alin. (1), iar pentru ca numirea unui administrator să fie valabilă din punct de vedere juridic, este necesar ca persoana numită să o accepte în mod expres [art. 15312 alin. (3)].

Din aceste dispoziții legale ar rezulta că odată ce mandatul unui administrator a expirat, acel administrator nu se mai poate prevala de puterea de administrare și reprezentare specifică mandatului, indiferent de izvorul său, contractual sau legal. În Legea nr. 31/1990 privind societățile, nu există o normă expresă care să prevadă eventualele puteri de reprezentare și administrare ale administratorului societății după expirarea mandatului. De asemenea, Legea nr. 31/1990 pare că respinge ideea de mandat tacit, întrucât impune o numire și o acceptare expresă a mandatului, căreia trebuie să i se asigure formalitatea publicității, prin înregistare în registrul comerțului și/sau publicare în Monitorul Oficial al României, în vederea opozabilității față de terți. Prin obligativitatea acceptării exprese a mandatului, se urmărește atât responsabilizarea administratorului cu privire la gravitatea puterilor ce i-au fost atribuite, de administrare și de reprezentare a societății, cât și protejarea intereselor societății, având în vedere că efectele actelor juridice încheiate de administrator, în numele și pe seama societății, se vor produce în patrimoniul acesteia.

Dacă în raporturile administrator-societate, esențială este acceptarea expresă a numirii în funcția de administrator, în raporturile societate-terț, esențială este asigurarea publicității prin înregistrare în registrul comerțului și/sau publicare în Monitorul Oficial a numirii și încetării funcției de administrator.

Reglementările din dreptul societar european sunt în același sens. Opozabilitatea numirii și încetării funcției de administrator trebuie asigurată de către societate în scopul protecției terților. Astfel, în preambulul Directivei 2009/101 a Parlamentului European și a Consiliului de Coordonare[7], în vederea echivalării, a garanțiilor impuse societăților în statele membre, în înțelesul articolului 48 al doilea paragraf din Tratat, pentru protejarea intereselor asociaților sau terților, se arată că publicitatea ar trebui să permită terților cunoașterea actelor esențiale ale societății comerciale și alte informații privind societatea, în special identitatea persoanelor care au competența să angajeze societatea; protecția terților ar trebui asigurată prin dispoziții care să limiteze, pe cât posibil, cauzele de nevaliditate a angajamentelor asumate în numele societății. Potrivit art. 2 din aceeași Directivă, statele membre adoptă măsurile necesare pentru ca publicitatea obligatorie privind societățile pe acțiuni și cele cu răspundere limitată să vizeze anumite acte și informații, între care numirea, încetarea funcției, precum și identitatea persoanelor care, în calitate de organ constituit în temeiul legii sau ca membri ai unui astfel de organ, au competența de a angaja societatea față de terți, de a o reprezenta în justiție și care participă la administrarea, supravegherea sau controlul societății; măsurile de publicitate trebuie să precizeze dacă persoanele care au competența de a angaja societatea pot face acest lucru individual sau trebuie să acționeze împreună. Prin urmare, terților le este inopozabilă o numire în funcție care nu a fost înregistrată[8].

Aceasta înseamnă că societatea nu poate invoca valabilitatea unui mandat de administrator cât timp nu s-au îndeplinit formalitățile de publicitate. Ar părea că dispozițiile art. 54 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 reglementează o opozabilitate absolută, deoarece cel care este obligat să asigure opozabilitatea nu poate opune terților neregularități care își au cauza în lipsa publicității. Aceasta ar reieși din prevederile art. 54 alin. 2 din Lege, potrivit cărora, ”societatea nu poate invoca față de terți numirile în funcțiile prevăzute la alin. (1) sau încetarea acestor funcții, dacă ele nu au fost publicate în conformitate cu legea”.  La această concluzie ne conduce și interpretarea coroborată a alineatului 2 cu alineatul 1 al aceluiași articol, din care reiese că terților nu le sunt opozabile neregularitățile cu privire la numire. Acestea nu au efecte față de terți, aceștia fiind de bună-credință dacă au încheiat actul cu cel care era desemnat în mod public să reprezinte societatea.

Dacă, însă, societatea reușește să probeze că terții cunoșteau faptul că a fost desemnat în condiții statutare un nou administrator, chiar dacă numirea nu a fost încă publicată, această cunoaștere efectivă va prevala asupra cunoașterii impuse prin recurgerea la registre, ceea ce înseamnă că nu putem vorbi despre un efect absolut al opozabilității numirii ori încetării din funcție. La aceeași interpretare ne conduc și prevederile art. 9 din capitolul 3 al Directivei 2009/101, conform cărora ”Îndeplinirea obligațiilor de publicitate cu privire la persoanele care, în calitate de organ, au competența de a angaja societatea face inopozabilă terților orice neregulă cu privire la numirea acestora, cu excepția cazului în care societatea poate dovedi că terții în cauză aveau cunoștință despre acest lucru”. De această dată, dispoziția Directivei face referire doar la numire, nu și la încetare și, mai ales, la neregularitatea numirii, iar nu la omisiunea publicității. În consecință, pentru ca o numire să fie făcută publică, ea trebuie mai întâi să fie acceptată în mod expres. O acceptare tacită nu poate fi eficace, deoarece nu se poate asigura opozabilitatea prin înregistrare. Neregularitățile cu privire la numire nu înlătură efectele numirii administratorului față de terți, care vor fi protejați atât timp și numai dacă acea numire a fost făcută publică[9], pe de o parte, precum și dacă nu se probează că au cunoscut efectiv neregularitățile legate de numire, pe de altă parte. Dacă încetarea mandatului prin expirarea termenului se produce de drept, nu se poate vorbi despre vreo neregularitate care să o afecteze  în timp ce se produce.

Chiar dacă, potrivit Directivei 2009/101,  trebuie asigurată atât publicitatea numirii, cât și a încetării din funcție a administratorului, în realitate, nu se va proceda la o mențiune cu privire la încetarea funcției de administrator fără a se înregistra concomitent o nouă numire în funcție, fie a aceluiași administrator, fie a altuia. O publicitate separată a încetării mandatului prin expirarea termenului, care să nu fie dublată de mențiunea numirii în funcție a unui nou administrator, apreciem că nu este nici necesară, nici oportună. Înregistrarea încetării funcției de administrator trebuie să aibă loc concomitent cu înregistrarea numirii unui nou administrator. În felul acesta, se evită riscul dizolvării anticipate a societății pentru lipsa organelor de administrare în temeiul art. 2371 din Legea nr. 31/1990, dizolvare care poate fi solicitată oricând după expirarea termenului de către orice persoană interesată și chiar de către Oficiul Registrului Comerțului, din oficiu. Situația este similară în cazul în care mandatul administratorului încetează din altă cauză înainte de termen (revocare, renunțare, punere sub interdicție, moarte, faliment), în sensul că și atunci înregistrarea încetării funcției ar trebui dublată de înregistrarea unei noi numiri.

După expirarea mandatului, dacă nu are loc o nouă numire, nu se poate vorbi nici despre o nouă acceptare. Cum acceptarea nu ar putea fi decât expresă și consemnată în registre pentru a fi opozabilă terților, este evident că nu vorbim nici despre un nou mandat al aceluiași administrator. Cerința unei numiri urmate de acceptarea sa expresă înlătură posibilitatea unui mandat tacit. A unui nou mandat, tacit. Numai că, în opinia noastră, după expirarea termenului, nu ia naștere un nou mandat. Un nou mandat echivalează cu o nouă numire, care nu poate fi decât acceptată în mod expres. Putem admite însă, pentru considerentele pe care le vom expune pe parcursul acestei analize, de un mandat prelungit. Acesta nu este un nou mandat, nici expres și nici tacit. Mandatul prelungit despre care vorbim în contextul excepției pe care o prevede art. 2030 din C. civ. român este un mandat, după cum vom vedea, necesar, pentru a evita pierderile unei societăți în criză de organe statutare și, în același timp, un mandat ale cărui limite sunt restricționate și destinate realizării acestui scop. Astfel, după expirarea termenului, mandatul continuă pur și simplu, el nu este reînnoit nici expres, nici tacit. Mandatul prelungit după expirarea termenului de 4 ani nu presupune o nouă numire. Durata continuării mandatului după expirarea termenului este incertă. Acesta se poate sfârși în orice moment prin revocarea mandatarului, renunțarea acestuia la mandat și, bineînțeles, prin numirea unui nou administrator. Evident, vom insista asupra acestei chestiuni care este legată de temeiul juridic al continuării mandatului după expirarea termenului, după ce vom verifica în ce măsură suntem îndreptățiți să susținem că încetarea mandatului administratorului nu se produce automat prin expirarea termenului.

3. Temeiul juridic al continuării mandatului administratorului după expirarea termenului. Regulile generale ale încetării mandatului și excepția salvatoare.

Ca regulă generală, o prevedere legală a unui mandat limitat în timp nu poate avea altă semnificație decât aceea că, la expirarea termenului, mandatul încetează. Nu era nevoie de o reglementare expresă a acestei cauze de încetare în Legea nr. 31/1990. Aceasta rezultă atât din limitarea în timp a mandatului administratorului în Legea nr. 31/1990, cât și din dispozițiile exprese ale art. 1321 C. civ. referitoare la cauzele generale de încetare a contractelor, între care sunt menționate executarea, acordul de voință al părților, denunțarea unilaterală, expirarea termenului (s.n.), îndeplinirea sau neîndeplinirea condiției, imposibilitatea fortuită de executare.

Este adevărat că prin art. 72 din Legea nr. 31/1990, raporturile dintre administrator și societate sunt guvernate de regulile de la mandat și de dispozițiile speciale ale Legii nr. 31/1990. În Legea societăților nu există referințe cu privire la încetarea de drept a mandatului administratorului la expirarea termenului, în schimb regulile încetării contractului de mandat sunt pe deplin aplicabile.

În aceste condiții, prezintă relevanță pentru situația dată prevederile art. 2030 C. civ. referitoare la încetarea mandatului, conform cărora ”Pe lângă cauzele de încetare a contractelor, mandatul încetează prin a) revocarea de către mandant ; b) renunțarea mandatarului; c) moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului”. În continuare, același articol prevede o excepție potrivit căreia ”cu toate acestea, atunci când are ca obiect încheierea unor acte succesive în cadrul unei activități cu caracter de continuitate, mandatul nu încetează dacă această activitate este în curs de desfășurare, cu respectarea dreptului de revocare sau renunțare al părților ori al moștenitorilor acestora”. Cele trei situații exprese de încetare a mandatului se adaugă cazurile generale de încetare a contractului menționate de art. 1321 C.civ. (executarea, acordul de voință al părților, denunțarea unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiției, imposibilitatea fortuită de executare, precum și din orice alte cauze prevăzute de lege). Astfel că, deși ajungerea la termen nu constituie una din situațiile speciale prevăzute de art. 2030 C. civ., aceasta reprezintă o cauză generală de încetare a oricărui contract, deci și a contractului de mandat.

Prin Decizia nr. 24/2017, ÎCCJ a respins aplicarea excepției referitoare la continuarea mandatului atunci când are ca obiect acte succesive în cadrul unei activități cu caracter de continuitate la situația expirării termenului mandatului administratorului, invocând argumente de tehnică legislativă, din care ar rezulta că excepția vizează doar situația de la lit. c) a art. 2030 C. civ., adică doar cazul morții, incapacității sau falimentului mandantului sau mandatarului. Instanța a înlăturat astfel singurul singurul text pe care se putea întemeia pentru a justifica o continuare a administrării după expirarea mandatului administratorului, care ar fi fost în acord cu dispozitivul deciziei și pe care ar fi fundamentat-o în mod corect.

Dacă examinăm atent textului art. 2030 C. civ., observăm că nu rezultă că excepția ar fi incidentă doar situației de la lit.c), deși este evident faptul că nu se poate referi la cauzele de la lit.a) și b), menționate explicit drept cauze care pun capăt continuării unui mandat al cărui obiect îl reprezintă activitățile cu caracter de continuitate. Consecința ar fi că excepția este incidentă cauzelor generale de încetare a contractului, la care face trimitere expresă prima parte a art. 2030 C.civ., între care se situează și încetarea termenului.

Așa încât, excepția din cuprinsul art. 2030 C. civ. nu se referă numai la situația de la lit. c), ci la orice situație care presupune un mandat care are ca obiect desfășurarea unor activități cu caracter de continuitate, așa cum este și  mandatul administratorului în cadrul unei societăți. Explicația ar fi aceea că efectele încetării mandatului pentru cauzele menționate la lit. c) sunt reglementate distinct în art. 2035 C. civ, care are ca titlu marginal ”Moartea, incapacitatea sau falimentul uneia dintre părți”. Or, acest text dispune în alin. (1) că ”În caz de deces, incapacitate sau faliment al uneia dintre părți, moștenitorii ori reprezentanții acestora au obligația de a informa de îndată cealaltă parte, iar alin. (2) prevede că ”în cazul prevăzut la alin. (1), mandatarul sau moștenitorii ori reprezentanții săi sunt obligați să continue executarea mandatului dacă întârzierea acesteia riscă să pună în pericol interesele mandantului ori ale moștenitorilor săi.” În opinia noastră, dacă legiuitorul urmărea continuarea mandatului atunci când obiectul său constă într-o activitate cu caracter de continuitate sau în acte succesive doar în cazul morții, incapacității ori a falimentului părților, ar fi inclus această situație particulară în dispozițiile art. 2035 C. civ., care se referă expres la efectele acestor cauze de încetare a mandatului și nu ar fi inserat-o în cuprinsul articolului care se referă atât la cauzele generale, cât și la cele speciale de încetare a mandatului. Menționarea continuării mandatului în cazul când obiectul acestuia constă în acte succesive sau activități cu caracter de continuitate ar fi fost și necesară și suficientă în cadrul dispozițiilor art. 2035 C. civ. care se referă la cazul morții, incapacității și falimentul părților. Faptul că legiuitorul a introdus această excepție în cuprinsul art. 2030 și nu a alăturat-o celorlalte cauze de continuare a mandatului în situația specială a morții, incapacității și falimentului mandatarului/mandantului din prevederile art. 2035 C. civ. este pentru că a urmărit aplicarea excepției și cauzelor generale de încetare a contractului de mandat, în care se regăsește, cum este firesc, și expirarea termenului. Chiar dacă textul excepției face referire și la moștenitorii părților care ar fi ținuți să continue mandatul care are ca obiect o activitate cu caracter de continuitate, aceasta nu este de natură să contrazică susținerile noastre, deoarece excepția, deși vizează în egală măsură persoana fizică și persoana juridică, se va aplica ținând seama  de particularitățile fiecărui mandat în parte.

Concluzia este aceea că atunci când obiectul mandatului presupune acte succesive sau o activitate care care se desfășoară cu caracter de continuitate, cum este și administrarea patrimoniului unei societăți, trebuie să admitem continuarea mandatului după expirarea termenului pentru a evita prejudicierea intereselor mandantului.

Un mandat astfel prelungit va continua până la revocare din partea mandantului sau renunțare din partea mandatarului, așa cum prevede art. 2030 C. civ.

Legiuitorul nostru nu a fost suficient de receptiv la dispozițiile Codului civil din Quebec referitoare la încetarea mandatului, deși a preluat de pildă, cvasi ad litteram,  o instituție cu care contractul de mandat are multiple și profunde legături, cum este administrarea bunurilor altuia. Astfel, dispozițiile speciale din art. 2182 Cod civ. Quebec, referitoare la mandat, prevăd că, la încetarea mandatului, mandatarul este obligat să facă ceea ce este urmarea necesară a actelor sale  (s.n.) sau o măsură necesară pentru prevenirea pierderilor[10]. O reglementare în sensul continuării mandatului o regăsim și în art. 339 din Codul civil Quebec[11], în materia persoanei juridice, care prevede că durata mandatului administratorului este de un an, iar la expirarea termenului mandatul continuă dacă nu a fost denunțat. Spre deosebire de C. civ. Quebec, Codul civil român nu conține o asemenea reglementare nici în secțiunea destinată persoanei juridice.

O societate constituită valabil trebuie să se exprime prin organele sale, în alte condiții fiind lipsită de capacitate de exercțiu. Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice există de la data constituirii organelor sale de administrare, așa cum precizează art. 209 alin. 1 C. civ. Este adevărat că, în continuare, art. 210 alin. 1 C. civ. stipulează că până la data constituirii acestor organe, exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop. Însă, în cazul unui mandat expirat, nu suntem în situația prevăzută de art. 210 alin. 1 C. civ. când societatea nu are încă organe de administrare, când încă nu a dobândit capacitatea de exercițiu, ci în situația în care capacitatății de exercițiu dobândite trebuie să i se asigure condițiile de  manifestare.

Dacă am admite că prin expirarea termenului mandatul administratorului încetează de drept, astfel că administratorul nu mai poate reprezenta valabil societatea și nici nu mai poate efectua vreun act de administrare, ajungem la concluzia că orice neglijență, nehotărâre ori situație conflictuală apărute în cadrul organelor decizionale, care împiedică desemnarea unui nou administrator care să intre în funcție la data expirării mandatului administratorului precedent, ar trebui să ducă la dizolvarea societății pe motiv că aceasta devine lipsită de organele statutare, în temeiul art. 2371 din Legea nr. 31/1990. O asemenea sancțiune ne pare excesivă atât timp cât legiuitorul s-a preocupat expres în art. 137din Legea nr. 31/1990 să rezolve situații de criză determinate de lipsa administratorului statutar, cum sunt situațiile de vacanță a unuia sau mai multor posturi de administrator,  renunțare la mandat a singurului administrator al societății, deces ori imposibilitate fizică de exercitare a funcției de administrator unic. Soluțiile prevăzute de lege sunt, după caz, fie desemnarea unor administratori provizorii[12] până la numire, fie convocarea adunării generale ordinare a acționarilor care urmează să desemneze un nou administrator. Astfel, art. 1372 dispune că ”(1) În caz de vacanță a unuia sau mai multor posturi de administrator, dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel, consiliul de administrație procedează la numirea unor administratori provizorii, până la întrunirea adunării generale a acționarilor. (2) Dacă vacanța prevăzută la alin. (1) determină scăderea numărului administratorilor sub minimul legal, administratorii rămași convoacă de îndată adunarea generală ordinară a acționarilor, pentru a completa numărul de membri ai consiliului de administrație. (3) În cazul în care administratorii nu își îndeplinesc obligația de a convoca adunarea generală, orice parte interesată se poate adresa instanței pentru a desemna persoana însărcinată cu convocarea adunării generale ordinare a acționarilor, care să facă numirile necesare. (4) Când este un singur administrator și acesta vrea să renunțe la mandat, el va trebui să convoace adunarea generală ordinară. (5) În caz de deces sau de imposibilitate fizică de exercitare a funcției de administrator unic, numirea provizorie se va face de către cenzori, însă adunarea generală ordinară va fi convocată de urgență pentru numirea definitivă a administratorului.(6) În cazul în care societatea nu are cenzori, orice acționar se poate adresa instanței care autorizează convocarea adunării generale de către acționarul care a formulat cererea sau de către alt acționar. Prin aceeași hotărâre, instanța aprobă ordinea de zi, stabilește data de referință prevăzută de art. 123 alin.(2), data ținerii adunării generale și, dintre acționari, persoana care o va prezida.”

Observăm că prevederile art. 1372 din Legea nr. 31/1990 nu se referă și la situația  expirării mandatului administratorului unic, nici la situația revocării sale din funcție. Explicația ar putea fi aceea că, în primul caz, termenul de expirare a funcției admistratorului este cunoscut de către societate încă din momentul numirii sale, astfel că societatea era în măsură să asigure în timp util numirea unui nou administrator, iar în al doilea caz, revocarea administratorului este un act aflat la dispoziția organelor decizionale ale societății, astfel că, și de această dată, societatea avea posibilitatea să facă demersurile necesare pentru a numi un nou administrator care să îl înlocuiască pe cel revocat din funcție.

Prin prisma acestei reglementări, este greu admisibilă soluția tranșantă invocată în comentariile deciziei analizate de noi[13], conform căreia intenția legiuitorului a fost ca la încetarea funcției de administrator, mandatul acestuia să înceteze de drept, iar societatea să rămână fără organ de administrare și să poată fi solicitată intrarea în dizolvare, în condițiile art. 2371 din Legea nr. 31/1990. Cum dizolvarea anticipată prin lipsa organelor statutare o poate cere orice persoană interesată, precum și Oficiul Registrului Comerțului, s-ar putea întâmpla ca, oricând ulterior expirării termenului pentru funcția de administrator, atât timp cât nu s-a înregistrat o nouă numire, să se poată iniția procedura dizolvării anticipate a societății.

Soluția este excesivă în opinia noastră, cu atât mai mult cu cât în dreptul nostru nu există o dispoziție similară art. 1846-1 C. civ. francez[14] în materia contractului de societate, potrivit căreia societatea poate înceta prin dizolvare anticipată pronunțată de tribunal la cererea oricărei persoane interesate atunci când societatea este lipsită de administrator cel puțin 1 an. Legea noastră nu prevede un termen maxim în care societatea să fie obligată să desemneze un administrator pentru a evita dizolvarea, astfel încât ar fi supusă acestui risc în orice moment ulterior expirării termenului. Nu putem admite că aceasta a fost intenția legiuitorului.

Având în vedere că prelungirea mandatului nu înseamnă un nou mandat, care să necesite o nouă numire, înseamnă că nu se cere nicio formă specială de publicitate a încetării din funcție. Terții vor fi de bună-credință dacă vor încheia acte juridice cu administratorul menționat în registrele de publicitate, chiar dacă acestuia i-a expirat mandatul, întrucât dispozițiile din actul constitutiv în care este înscrisă limita mandatului nu sunt opozabile terților. Pentru ca terții să fie de bună-credință este suficient să se asigure că persoana care reprezintă societatea este persoana care apare menționată în registru ca administrator al societății.

Vom verifica dacă acest mandat ”în prelungire”, în cheia de interpretare propusă pentru art. 2030 C.civ., este calitativ identic cu cel care a expirat, cu alte cuvinte dacă limitele mandatului administratorului societății sunt aceleași după încetarea termenului. Pentru această din urmă verificare, vom apela la o instituție conexă mandatului, cu care acesta are numeroase puncte comune, preluată în Codul nostru civil din Codul civil al Quebec-ului, anume administrarea bunurilor altuia.

4. Mandatarul, administrator al bunurilor altuia. Cui prodest?

Reglementat în Codul civil din 1864 ca un contract special, de-a lungul timpului contractul de mandat a suferit numeroase adaptări, dobândind un caracter de generalitate pentru împuternicirea, reprezentarea ori administrarea bunurilor de către terți.  Noul Cod civil a readus în matcă acest contract, care a pierdut din caracterul său de generalitate, redevenind un contract cu dispoziții speciale. Acest fapt s-a produs nu numai prin reglementarea distinctă în cuprinsul noului Cod civil a instituției reprezentării în cuprinsul art. 1295-1314, Cartea a V-a (Despre obligații), Titlul II, Capitolul I, secțiunea a 7-a, cât mai ales a instituției ”Administrea bunurilor altuia” în cadrul art. 792-857, Cartea a III-a (Despre bunuri), Titlul V.

Dispozițiile noului Cod civil referitoare la ” Administrarea bunurilor altuia” preiau aproape ad litteram reglementarea instituției ”Administration du bien d’autrui în art. 1299-1370 din Codul civil al provinciei Quebec, Titlul VII, Cartea a IV-a,  Des Biens.

Această categorie distinctă de drept privat a fost nou introdusă în Codul civil din Quebec prin reforma acestui Cod, desfășurată pe o perioadă de 50 de ani și finalizată în perioada 1990-1994, din necesitatea de a reglementa cu caracter general situații de fapt întâlnite în practică, cum este cazul plasamentelor considerate sigure.

Scopul reglementării acestei instituții a fost acela de a grupa sub un singur titlu regulile referitoare la diversele forme de administrare a bunurilor ce aparțin în proprietate altei persoane[15].  În Codul civil român, similar Codului civil din Quebec[16], sunt cuprinse atât dispoziții cu caracter general legate de aplicarea reglementării, formele de administrare (simplă și deplină), regimul juridic al administrării (raporturile administratorului cu beneficiarul și raporturile cu terții, inventarul, garanțiile și asigurarea, administrarea colectivă și delegarea, plasamentele considerate sigure, repartiția profiturilor și a pierderilor, darea de seamă anuală), încetarea administrării (cauzele de încetare, darea de seamă și predarea bunurilor).

Spre deosebire de common-law, unde echivalentul funcțional al administratorului bunurilor altuia, trustee, este beneficiarul unui drept, în dreptul civil, administratorul nu are un drept, ci o putere asupra bunurilor altuia. Împuternicirea, indiferent că privește încheierea unor acte juridice concrete, speciale sau este dată în scopul unei administrări generale, presupune, în toate cazurile, atribuirea unor puteri[17].

Dacă aceste puteri sunt dirijate și controlate strict de către reprezentat, administrarea îmbracă forma mandatului cu reprezentare, iar dacă administratorul își exercită și/sau numai puteri proprii, administrarea este, de regulă, fără reprezentare. La fel ca în cazul mandatului, care a evoluat în timp spre forme de mandat fără reprezentare, și în cazul administrării bunurilor altuia, reprezentarea este doar de natura, iar nu de esența administrării[18].

Legiuitorul nu definește operațiunea juridică de administrare a bunurilor altuia, însă definește administratorul bunurilor altuia, care, potrivit art. 792 C. civ., este ”persoana care este împuternicită, prin legat sau convenție, cu administrarea unuia sau mai multor bunuri, a unei mase patrimoniale sau a unui ansamblu de bunuri care nu îi aparține. Administratorul bunurilor altuia poate fi atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică, deoarece legea nu face nicio distincție în acest sens. Cu toate acestea, doctrina din Quebec a afirmat că pentru persoanele juridice, exercitarea acestei împuterniciri apare mai curând ca o excepție[19].

Art. 792 din Codul civil român prevede explicit două moduri prin care poate lua naștere administrarea bunurilor altuia: legatul și convenția. Acestea nu sunt însă singurul izvor al administrării bunurilor altuia. Legea face trimitere expresă la aplicarea regimului juridic al administrării bunurilor altuia în cazul tutelei, al curatelei majorului, al fiduciarului, al executorului testamentar. Se poate oare aplica regimul juridic al administrării bunurilor altuia și atunci când legea nu face trimitere expresă la aceste dispoziții legale dar suntem în prezența unui terț care administrează unul sau mai multe bunuri, o fracțiune de patrimoniu sau un întreg patrimoniu care nu îi aparține?

Interpretarea coroborată a art. 792 alin. 3 C. civ. și art. 794 C. civ. ne îndreaptă spre o anume concluzie. Astfel, potrivit art. 792 alin. 3 C. civ. ”Prevederile prezentului titlu sunt aplicabile oricărei administrări a bunurilor altuia, cu excepția cazului în care legea, actul constitutiv sau împrejurările concrete impun aplicarea unui alt regim juridic de administrare.” Art. 794 C.civ. dispune că ”În absența unor dispoziții legale speciale, prevederile prezentului titlu se aplică în toate cazurile de administrare a bunurilor altuia”. Dacă raportăm prevederile art. 72 din Legea nr. 31/1990 la cele ale art. 792 alin. 3 C. civ., reiese că atât timp cât raporturile dintre administrator și societate sunt calificate prin lege a fi raporturi de mandat, înseamnă că se vor aplica dispozițiile speciale ale acestui regim de administrare, văzute ca excepție de la regimul din ”prezentul titlu”(adică de la Titlul V, referitor la administrarea bunurilor altuia).

Dacă însă încercăm să privim mandatarul ca pe un administrator special al bunurilor altuia, chiar dacă admitem că regulile mandatului sunt prioritare[20], nu ni se poate refuza recursul la dispozițiile din Titlul V al Codului civil român atunci când este absolut necesar pentru a înțelege sensul unor dispoziții speciale referitoare la mandat ori pentru a le completa, atunci când lacunele reglementării contractului de mandat sunt evidente.

În doctrina de drept civil din Quebec, s-a afirmat că regimul administrării bunurilor altuia reprezintă un regim de drept comun care are vocația de a se aplica în toate cazurile în care o persoană administrează bunuri care nu îi aparțin. Mai mult, s-a susținut că instituția administrării bunurilor altuia ar reprezenta un corp de norme supletive care nu poate exista autonom, ci doar în completarea regulilor unor instituții vecine, cum este și cea a mandatului. În afara faptului că numeroase norme din instituția administrării bunurilor altuia se regăsesc disparat și în reglementarea altor instituții din Codul civil, în corpul de norme ce guvernează administrarea bunurilor altuia există și norme specifice care pot clarifica unele zone de ambiguitate ori care completează lacunele de reglementare din instituții conexe[21].

Contractul de mandat a devenit, în ansamblul reglementării din Codul civil, o formă specială de administrare a bunurilor altuia, deși din punct de vedere istoric instituția administrării bunurilor altuia își are sursa în mandat. Contractul de mandat este izvorul puterilor de reprezentare convențională. Nici Codul civil român și nici cel din Quebec nu plasează explicit mandatul printre cazurile de administrare a bunurilor altuia. Cu toate acestea, din definiția contractului, mandatarul apare ca fiind împuternicit cu puteri de reprezentare și, în consecință, poate fi considerat ca aparținând familiei de administratori ai bunurilor altuia[22].

Puterile de reprezentare prevăzute de mandant își au originea în voința mandantului. Libertatea de a fixa limitele împuternicirii stă în puterea acestuia, cu condiția ca obiectul mandatului să fie un act juridic pentru care prezența mandantului să nu fie o condiție de validitate. În ceea ce privește administrarea bunurilor altuia, puterile atribuite administratorului sunt create de titularul bunurilor administrate în beneficiul său și se recurge la administrarea simplă sau la cea deplină, atunci când există dispoziții exprese în acest sens[23].

Mandantul exercită un control direct asupra mandatarului, îi poate da directive, poate ratifica sau repudia actele întocmite de mandatar și îl poate revoca, de regulă, oricând dorește. În schimb, administratorul bunului altuia este mult mai independent în exercitarea puterilor sale, fie pentru că este vorba de puteri proprii de a acționa, fie pentru că este vorba de puteri de reprezentare, fără posibilitatea reală a unui control din partea celui reprezentat, acesta din urmă fiind fie absent, fie incapabil de a acționa[24].

Administratorul societății nu se bucură de un drept propriu, ci beneficiază de o putere juridică ce îi este atribuită pentru a asigura participarea societății la viața juridică. Diversitatea funcțiilor pe care le îndeplinește și obiectul acestor puteri ne împiedică să le dăm o calificare unică. Atunci când persoana juridică este parte într-un contract încheiat printr-un intermediar abilitat să o angajeze, acesta exercită o putere de reprezentare[25]. Puterile direct atașate funcționării interne a persoanei juridice au natura unor puteri proprii. Categoria distinctă de puteri proprii, fără reprezentare, permit să remarcăm că sunt situații când raporturile dintre persoana juridică și organele sale nu se bazează nici pe reprezentare, nici pe mandat[26].

Și în doctrina noastră[27], s-a subliniat că obligațiile ce îi revin admiistratorului, cum sunt oblgația de prudență și diligență, dar mai ales obligația de loialitate sunt specifice instituției administrării bunurilor altuia, iar nu mandatului. Obligația de loialitate permite antrenarea răspunderii pentru deturnarea puterii de administrare a societății, pentru folosirea puterii de acțiune în interesul propriu al administratorului și nu în interesul societății. Mai mult, s-a apreciat că răspunderea administratorului ar trebui calificată ca sui generis. Administratorul nu poate fi confundat cu mandatarul deoarece acesta din urmă este mandatat să încheie unul sau câteva acte juridice în numele și pe seama mandantului, în timp ce administratorul are puterea de a administra patrimoniul societății, ceea ce presupune conservarea și exploatarea în mod profitabil a patrimoniului, prin încheierea actelor juridice de conservare, administrare și dispoziție, translative, constitutive și declarative, în numele și pe seama societății, în condițiile prevăzute de Legea nr. 31/1990. De asemenea, formarea, încheierea, executarea, încetarea și publicarea contractului de administrare are reguli proprii, consacrate în Legea nr. 31/1990.

În mod evident, regimul de drept comun al administrării bunurilor altuia va fi aplicat în acele cazuri în care există norme care trimit expres la acest regim, cum se întâmplă în cazul fiduciei, tutelei minorului, curatelei majorului, executorului testamentar ori legatarului.

Dacă admitem însă generalitatea regimului administrării bunurilor altuia, caracterul supletiv și lipsa de autonomie a acestor norme, putem accepta recurgerea la regulile administrării bunurilor altuia, atunci când dispozițiile Legii nr. 31/1990 (în cazul nostru) nu reușesc să ofere soluția legală pentru orice situație care apare în activitatea de administrare a unei societăți, cum este, în opinia noastră, și cea creată de ajungerea la termen a mandatului administratorului cât timp nu s-a desemnat un nou administrator. Însă, regimul juridic al administrării bunurilor altuia va fi incident unor raporturi de administrare care sunt reglementate de norme speciale numai în măsura în care este necesară completarea acestor norme și numai dacă acestea nu îl exclud în mod expres. În Legea nr. 31/1990 privind societățile, nu există nicio dispoziție care să excludă expres sau indirect aplicarea, în completare, a regulilor de la administrarea bunurilor altuia.

5.Recursul la instituția administrării bunurilor altuia pentru interpretarea limitelor  mandatului administratorului societății ajuns la termen

Așa cum am văzut, Legea nr. 31/1990 nu conține nicio prevedere referitoare la puterile administratorului după expirarea mandatului.

Am făcut mai sus referire la o dispoziție legală din Codul civil al Quebec-ului ( art. 2182) care stipulează continuarea mandatului după expirarea termenului. Numai că, odată împlinit termenul pentru care a fost încheiat, mandatul își restrânge obiectul, nu mai poate continua în parametrii inițiali. Indiferent de natura obiectului său, de prezența unei activități cu caracter de continuitate sau nu, mandatarul nu va mai putea încheia decât ”ceea ce este urmarea necesară a actelor sale  (s.n.) sau o măsură necesară pentru prevenirea pierderilor[28]. Acest text referitor  la încetarea mandatului, este reluat și adaptat în dispozițiile art. 1362 din Codul civil al Quebec-ului[29] din secțiunea ”Administrarea bunurilor altuia”. Acestea din urmă se referă la referă la o continuare a administrării ulterior expirării termenului și au fost reproduse fidel în cuprinsul art. 849 alin. (2) C. civ. român.

Prevederile art. 849 alin.(2) C. civ. român sunt incidente asupra oricărei situații de încetare a administrării bunurilor altuia prevăzute în art. 846 C. civ.[30], prin urmare și cazul încetării prin expirarea termenului (prevăzut de art. 846  lit. b) C. civ.)

Astfel, în art. 849 alin. (2) C.civ., legiuitorul nostru se referă la obligațiile asumate de administrator ulterior încetării administrării, atunci când aceasta (administrarea, s.n.) este o consecință necesară sau o măsură necesară pentru prevenirea pierderilor. Conform prevederilor art. 849 alin. (2) C. civ., ”(1) Obligațiile asumate față de terți, ulterior încetării administrării, de un administrator de bună-credință sunt pe deplin valabile și îl obligă pe beneficiar sau, după caz, pe fiduciar. (2) Prevederile alin. (1) se aplică și în cazul obligațiilor asumate de administrator ulterior încetării administrării, atunci când aceasta este o consecință necesară sau o măsură necesară pentru prevenirea pierderilor. (3) Beneficiarul sau fiduciarul este de asemenea ținut de obligațiile asumate față de terții care nu au cunoscut faptul încetării administrării. (4) Fiduciarul răspunde numai în limitele activului masei patrimoniale fiduciare.”

Nu ne putem gândi că la încetarea administrării, administratorul va putea încheia toate actele care pe care le încheia înainte de această dată, întrucât, chiar dacă, în materie de societate, administrarea ce urmează încetării termenului ar putea fi considerată o consecință a administrării anterioare, fiind vorba despre o activitate cu caracter de continuitate, de acte succesive, nu întotdeauna aceste acte sunt o consecință necesară a celor anterior încheiate. Continuarea administrării trebuie să fie consecința necesară a actelor încheiate cât mandatul a fost în termen.

În aceste condiții, suntem în situația de a propune o interpretare restrictivă a puterilor administratorului ulterior expirării termenului, în sensul că administratorul rămâne obligat la efectuarea acelor acte care sunt urmarea necesară a celor pe care le-a încheiat în perioada de valabilitate a mandatului său, a obligațiilor pe care și le-a asumat în aceste condiții față de terți.

În al doilea rând, după cum se observă, al doilea tip de acte care sunt permise și pentru care se poate obliga valabil administratorul bunurilor altuia după încetarea administrării sunt cele prin care se evită o pierdere pentru mandant, respectiv pentru societate.

Administratorul bunurilor altuia este obligat să administreze societatea în perioada imediat următoare expirării mandatului său, cât timp nu a fost desemnat un nou administrator, în persoana sa sau a altuia, întrucât societatea este într-o perioadă de criză prin absența temporară a organelor statutare de administrare. Prevederile art. 849 C. civ. care reglementează obligații ce îi revin administratorului la încetarea administrării pot fi cheia interpretării limitelor continuării mandatului ulterior expirării termenului pentru care a fost constituit. Societatea nu trebuie să sufere de pe urma lipsei temporare a unui administrator valabil desemnat. Societatea este astfel protejată tocmai pentru a evita o eventuală dizolvare a sa ca urmare a lipsei organelor de administrare din varii motive (asociații nu se pot întâlni și nimeni nu sesizează instanța pentru a desemna pe cel care trebuie să se ocupe de convocarea adunării generale ordinare, nu sunt întrunite condițiile de cvorum  la adunarea generală ordinară a asociaților ori aceștia nu se înțeleg cu privire la numirea unui nou administrator).

Prin urmare, dacă admitem că mandatul continuă, în aplicarea art. 2030 C. civ., limitele obiectului său sunt guvernate de prevederile art. 849 C. civ. Continuarea administrării, restricționată în condițiile art. 849 C. civ., este în scopul prezervării interesului social. Limitele în care trebuie să acționeze administratorul, în numele societății și pentru aceasta, după expirarea termenului, sunt diferite de cele ale mandatului convențional și legal avut până atunci.

a) Actele pe care le poate încheia administratorul după expirarea mandatului

Cuprinsul art. 849 C. civ. este edificator în privința actelor încheiate de administrator ulterior încetării administrării, indiferent de cauza sa.

Aparent, legiuitorul folosește două criterii diferite pentru a aprecia valabilitatea actelor și opozabilitatea lor față de beneficiar (societatea). Criteriul din art. 849 alin. (1) C. civ.trimite la buna-credință a administratorului, iar cel din alin. 2 al aceluiași articol, la scopul actelor încheiate, care trebuie să fie asigurararea conservării patrimoniului societății.

În ce constă buna-credință a administratorului societății ulterior încetării administrării?  Buna-credință trebuie să guverneze raporturile administratorului cu societatea, respectiv cu terții, pe toata perioada administrării, nu numai la încetarea sa. Prin urmare, este vorba nu numai despre obligația de loialitate, onestitate, imparțialitate, evitarea unui eventual conflict de interese etc. a administratorului în îndeplinirea mandatului, deoarece dacă ar fi astfel nu s-ar deosebi prin nimic actele încheiate de către administrator în perioada de valabilitate a mandatului  cu cele încheiate după ce mandatul a încetat. Dacă a fost de bună-credință, actele sale obligă societatea indiferent de data expirării mandatului. Aceasta înseamnă că buna-credință a administratorului trebuie apreciată, cu ocazia încetării administrării, în funcție de un alt criteriu, care are în vedere cauza specială a încetării administrării. Astfel, este foarte posibil ca administratorul revocat sau înlocuit să nu aibă cunoștință despre acest fapt ori chiar, puțin probabil, să se fi declanșat falimentul societății și administratorul să nu fi aflat încă. În condițiile în care administratorul acționează fără a avea cunoștință de revocarea sau înlocuirea sa, actele încheiate de către administrator vor fi valabile și vor obliga societatea față de terți. Natura operațiunilor juridice pe care le poate încheia, respectiv obiectul mandatului său se va aprecia în funcție de criteriile avute în vedere în perioada cât mandatul său a fost în termen. Nu vor fi menținute doar actele care asigură supraviețuirea societății, ci toate actele încheiate de către administratorul de bună-credință. Această soluție rezultă din dispozițiile art. 849 alin. 1 C. civ., conform căruia ”obligațiile asumate față de terți, ulterior încetării administrării, de un administrator de bună-credință sunt pe deplin valabile și îl obligă pe beneficiar sau, după caz, pe fiduciar”.

În același timp, a afirma că actul încheiat de către administrator obligă societatea înseamnă a spune că terții vor fi protejați în toate cazurile. De cele mai multe ori, în situația în care administratorul însuși nu are cunoștință de încetarea intempestivă a mandatului, și terțul este în aceeași eroare. Prin urmare, este o eroare comună asupra cauzei de încetare a mandatului. Societatea își va executa obligațiile ce îi revin față de terți și nu se va putea îndrepta în regres împotriva administratorului pe motiv că acesta a acționat în lipsa mandatului. Evident, un comportament fraudulos al terțului nu va reclama nicio protecție.

Numai că,  în situația încetării mandatului prin expirarea termenului nu mai putem discuta despre faptul că administratorul nu cunoaște data încetării mandatului. Expirarea termenului pentru care a fost acordat mandatul de administrator îi este cunoscută din momentul înregistrării numirii sale în funcție. În aceste condiții, mai interesează buna-credință a administratorului ulterior încetării mandatului prin expirarea termenului ? Dacă răspundem afirmativ, atunci la ce anume se va raporta această bună-credință?

Din moment ce un administrator nu mai poate fi considerat de bună-credință pe motiv de  eroare cu privire la încetarea mandatului, fapt care ar reclama continuarea obiectului mandatului în aceleași limite, pentru a afla în ce condiții administratorul poate opune valabil societății actele încheiate, deși mandatul său a expirat, vom face apel la cel de-al doilea criteriu, cel prevăzut în alin. (2) al art. 849 C. civ., anume la scopul urmărit la încheierea actelor.

O societate fără administrator desemnat valabil este o societate care trebuie să supraviețuiască, căreia trebuie să îi fie conservate interesele până intră în starea de legalitate a mandatarului desemnat.

Așa cum am anticipat la punctul precedent, dispozițiile art. 849 C. civ. prevăd exact cele două tipuri de acte juridice pe care le poate încheia administratorul în vederea protecției interesului social.

Mai întâi, administratorul trebuie să încheie acele acte care sunt urmarea sau consecința actelor sale anterioare. Aceasta presupune că puterile administratorului sunt limitate doar cu privire la acele acte care au fost încheiate valabil în timpul mandatului său și care necesită a fi continuate. Și în acest caz, ceea ce primează este protejarea societății. Actele administratorului trebuie să urmărească evitarea pierderilor pentru societate, care s-ar produce prin necontinuarea  actelor încheiate. Prin urmare, scopul pe care îl are în vedere administratorul la continuarea acestor acte este evitarea oricăror pierderi pentru societate. Indiferent că privesc unul sau mai multe bunuri determinate din patrimoniul societății, aceste acte trebuie să conserve patrimoniul societății. Administratorul poate încheia acte de conservare specifice formei de administrare simplă, cum ar fi definitivarea vânzării unui bun promis sau încasarea unor plăți ori chiar grevarea cu o sarcină pentru a garanta un credit al societății ce fusese acordat în timpul mandatului său.  Chiar dacă, prin natura lor, aceste acte au gravitatea specifică actelor de dispoziție, ele intră în sfera administrării simple deoarece pot fi privite ca acte de conservare a patrimoniului societății atât timp cât prin neîncheierea lor s-ar fi cauzat pierderi pentru societate.

Al doilea tip de acte care pot fi încheiate de administrator în continuarea mandatului inițial, pentru aceeași rațiune, sunt actele noi, care nu sunt o continuare a actelor sale anterioare, dacă omisiunea încheierii lor ar dăuna societății. Prin urmare, valabilitatea și opozabilitatea acestor acte lor față de societate trebuie judecată prin prisma conservării intereselor societății. Chiar dacă, ulterior expirării termenului, administratorul poate încheia acte de dispoziție cu privire la anumite bunuri, acestea sunt admise și vor fi opozabile societății numai dacă s-a evitat un prejudiciu.

Buna-credință a terților nu se raportează la faptul că aceștia au cunoștință că mandatul administratorului a încetat la expirarea termenului, deoarece terților nu le este opozabilă durata mandatului înscrisă în actul constitutiv. O altă interpretare ar fi inechitabilă pentru terți, în condițiile în care legea admite și chiar obligă administratorul să încheie, după încetarea administrării, actele juridice fără de care societatea ar suferi pierderi. Terții se bazează pe îndeplinirea formalităților de publicitate a încetării funcției fostului administrator, concomitentă cu o nouă numire în funcție fie a aceleiași persoane, fie a alteia. În același timp, este excesiv să le cerem terților să facă verificări în ce privește oportunitatea pentru societate a încheierii unui anumit act de către administrator, respectiv să se intereseze dacă actul încheiat de administrator va fi unul care nu prejudiciază, ci salvează societatea.

În aceste condiții, societatea va fi obligată în toate cazurile față de terți, pentru actele încheiate ulterior administrării, cu excepția cazului în care s-ar dovedi conivența frauduloasă a terțului la încheierea actului.

În raporturile administratorului cu societatea, acesta va fi protejat în privința actelor încheiate după expirarea termenului doar dacă a fost de bună-credință, adică a încheiat actul cu convingerea că este necesar pentru societate, că evită astfel o pierdere, indiferent că acest act succede ori nu unui act încheiat înaintea expirării termenului. În aceste cazuri, societatea va fi obligată în mod valabil în raport cu terții.

Însă, dacă se face dovada relei-credințe a administratorului, a faptului că a acționat împotriva intereselor societății, că a încălcat obligațiile de onestitate, imparțialitate, loialitate, care au conturat buna sa credință în perioada mandatului, sau a încheiat cu intenție acte care aduc prejudicii societății, administratorul va suporta consecințele actelor sale. Obligată față de terți dacă nu le va putea dovedi conivența frauduloasă, societatea se va îndrepta împotriva administratorului pentru repararea prejudiciilor suferite.


[1] Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 24/2017 din 06/11/2017 (RIL),  pronunțată în Dosarul nr. 1699/1/2017,  a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 153 din 19/02/2018.
[2] Conform art. 209 alin. (2) C. civ. coroborat cu art. 1432 alin.(1) teza I din Legea nr. 31/1990, dreptul de reprezentare aparține consiliului de administrație, iar coroborat cu art. 1533 alin. (1) din aceeași lege, directoratul societății administrate în sistem dualist reprezintă societatea în raport cu terții și în justiție. În lipsa unei stipulații contrare în actul constitutiv, consiliul de administrație reprezintă societatea prin președintele său, respectiv directorii reprezintă societatea doar acționând împreună. Consiliul de administrație, respectiv directoratul, reprezintă societatea prin membrii acestor organe, dacă li s-a conferit drept de semnătură socială. Legea prezumă a avea calitatea de reprezentant legal președintele consiliului de administrație, însă actul constitutiv poate să stabilească altfel, conform art. 1432 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. Pentru analiza detaliată a problematicii reprezentării societăților, a se vedea S. Bodu, Organul administrativ și reprezentarea legală a societății comerciale, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 6/2017, Edit. Wolters Kluwer România, p. 56.
[3] A se vedea Decizia nr. 178/C/2014 a Curții de Appel Oradea, menținută prin Decizia nr. 1417/21.05.2015 a Înaltei curți de Casație și Justiție (nepublicată), care exclude acceptarea sau continuarea tacită a mandatului administratorului. A se vedea și P. Piperea, R. Dan, Expirarea mandatului administratorului are ca efect încetarea prerogativei reprezentării, disponibil aici.
[4] A se vedea Decizia nr. 920/25.03.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, prin care s-a hotărât că, în conformitate cu art. 72 din Legea nr. 31/1990 și art. 15541555 C. civ., încetarea  mandatelor administratorilor sociali anteriori nu poate interveni decât în caz de revocare sau de numire a unor noi mandatari, disponibilă aici.
[5] Depunerea de către reprezentantul legal al societății a specimenului de semnătură la registrul comerțului semnifică faptul că semnătura sa socială poate angaja răspunderea societății. La societatea administrată în sistem unitar, în lipsa unei stipulațiicontrare din actul constitutiv, se prezumă că semnătura aparține președintelui consiliului de administrație. Dacă, în afară de acesta, sunt și alți administratori-reprezentanți legali, fiecare dintre aceștia poate reprezenta singur societatea, semnătura individuală angajând contractual societatea. La societatea administrată în sistem dualist, prezumția legală este că semnătura socială aparține fiecăruia dintre membrii directoratului și că aceștia își exercită atribuția de reprezentare în mod colectiv. A se vedea S. Bodu, op.cit, p. 57. Speța analizată de noi vizează existența unui administrator unic, cu drept de semnătură pentru societate.
[6] Pentru argumentarea acestei opinii a se vedea D. Chirică, Considerații critice referitoare la Decizia ÎCCJ nr. 24/2017 de soluționare a recursului în interesul legii formând obiectul dosarului nr. 1699/1/2017,  disponibilă aici.
[7] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 258 din 1 octombrie 2009, p.11, modificată prin Directiva nr. 2012/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iunie 2012 de modificare a Directivei nr. 89/666/CEE a Consiliului și a Directivelor nr. 2005/56/CE și nr. 2009/101/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului în ceea ce  privește interconectarea registrelor centrale ale comerțului și ale societăților, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 156 din 16 iunie 2012.
[8] A se vedea L. Tec, Examenul jurisprudenței în materia reprezentării societății și răspunderii civile a administratorilor față de societate, Revista Română de Dreptul Afacerilor nr. 4/2016, p. 20-22.
[9] Cu privire la inopozabilitatea față de terți a neregularităților privind numirea administratorilor, a se vedea L. Tec, op.cit.,p. 26. În opinia autoarei, terții sunt imuni la orice neregularitate în procesul decizional intern privind numirile și încetările funcției de administrator, bazându-se pe înregistrările din  registrul comerțului. Terții nu au acces înăuntrul societății și, prin urmare,  nu pot verifica validitatea  și cauzele încetării funcției de administrator, aspecte care vizează raporturile juridice între societate și administrator/asociați/acționari. Singurul mijloc de informare cu privire la operațiunile interne ale societății, destinate publicului, este și rămâne registrul comerțului.
[10] Potrivit art. 2182C.civ. Quebec: Lorsque le mandat prend fin, le mandataire est tenu de faire ce qui est la suite nécessaire de ses actes ou ce qui ne peut être différé sans risque de perte.
[11] Conform art. 339C.civ.Quebec: La durée du mandat des administrateurs est d’un an; à l’expiration de ce temps, leur mandat se continue s’il n’est pas dénoncé.
[12] Administratorii provizorii, numiți de consiliul de administrație în caz de vacanță a unuia sau a mai multor posturi de administrator își vor exercita funcția până la întrunirea adunării generale ordinare, care poate decide să le acorde mandatul în mod definitiv sau nu. Situația este asemănătoare și în cazul decesului sau imposibilității fizice de exercitare a mandatului de către administratorul unic, când un administrator va fi numit provizoriu și va fi convocată de urgență adunarea generală ordinară pentru numirea definitivă a administratorului.  Mandatul administratorului provizoriu are în toate cazurile o durată incertă, care se va sfârși la data numirii administratorului definitiv. Și calitatea de administrator prvizoriu este necesar a fi făcută publică. Pe de altă parte, ca orice mandatar, administratorul provizoriu trebuie să își dezvăluie calitatea și limitele împuternicirii în raport cu terțul, astfel că acesta nu se va putea prevala de lipsa de publicitate a înregistrării, cât timp i-a fost adusă la cunoștință calitatea de administrator provizoriu al societății.
[13] A se vedea P. Piperea, R.Dan, nota critică la Decizia nr. 24/2017 a ICCJ în Expirarea mandatului administratorului are ca efect încetarea prerogativei reprezentării, disponibil aici.
[14] Conform art. 1846-1 C. civ. fr., ”Hors les cas visés a l’article 1844-7, la société prend fin par la dissolution anticipée que peut prononcer le tribunal à la demande de tout intéressé, lorqu’elle est dépourvue de gérant depuis plus d’un an”.
[15] Președintele Oficiului de revizuire a Codului civil din Quebec arăta, în raportul prezentat de către Comitetul responsabil, în 1976, că scopul principal urmărit prin introducerea acestei noi instituții a fost cel de a regrupa regulile comune referitoare la toate formele de administrare sub un singur titlu, în vederea evitării prezentării acelorași reglementări pentru fiecare tip de administrare. A se vedea, F. Raiville, De l’administration du bien d’autrui, în La réforme du Code Civil-personnes, succesions, biens, ed. La Presses de l’Université Laval, Quebec, 1993, p. 785; J.L. Baudouin, Y. Renaud, în Code civil du Québec annoté, tome 1, 12 e edition, Wilson&LafleurLtée, Montréal, 2009, p. XII, apud. I. Boți, V. Boți, Administrarea bunurilor altuia în noul Cod civil român, în Dreptul nr. 11/2010, p. 72.
[16] Preluarea fără rezerve a dispozițiilor din Codul civil din Quebec s-a făcut printr-o traducere neadaptată și care nu are corespondent în limbajul nostru juridic (beneficiarul ”împiedicat” este de fapt beneficiarul aflat în imposibilitatea de a acționa). A se vedea I. Boți, V. Boți, op.cit., p. 73.
[17] A se vedea M. Cantin Cumyn, L’administration du bien d’autrui, Edit.  Yvon Blais Inc, Cowansville, 2000,p. 4.
[18] A se vedea M. Cantin Cumyn, Le pouvoir juridique, McGill Law Journal,vol. 52/2007, p. 223 , idee reluată în L’administration des bien d’autrui dans le Code civil du Quebec,  Revista Catalană de Drept privat nr. 3/2004, p. 44, apud. A. Létourneau, op. cit., p. 67.
[19] A se vedea M. Cantin Cumyn, Le pouvoir juridique…,p. 229.
[20] A se vedea M. Cantin Cumyn, Le pouvoir juridique…, p. 229. În doctrina noastră, s-a subliniat că gestiunea socială se realizează prin contractul de administrație, menționat expres în art. 1441 alin.(6) din Legea nr. 31/1990, contract numit, măcar și prin faptul că legea stabilește anumite derogări de la mandatul din dreptul civil, căruia i se aplică în completare regulile de la care nu s-a derogat. A se vedea S. Bodu, op.cit., p. 60.
[21] A. Létourneau, Le contrat de service, le mandate et le régime de l’administration du bien d’autrui: similitudes, différences et incidences dans le contexte des services d’investissement, Université Laval,  Quebec, Canada, 2013, p.84.
[22] M. Cantin Cumyn, L’administration du bien d’autrui, nota 116, p. 93; M. Cantin Cumyn, L’administration du bien d’autrui dans le Code civil du Québec, nota 139, p. 20 .
[23] M. Cantin Cumyn, Le pouvoir juridique, McGill Law Journal,vol. 52/2007, p. 231.
[24] M. Cumyn, L’encadrement des conflits d’intéret par le droit commun québécois, în Entretiens Jacques Cartier 2012- colloque sur le conflit dinteret, Etelier: Representation et conflits d’intéret, apud. A. Létourneau, p. 115
[25] În cazul administratorului unic cu puteri de reprezentare socială, atribuțiile de gerare se cumulează cu cele de reprezentare a societății. În cazul când administratorul-reprezentant o faptă ilicită, cauzatoare de prejudiciu unui terț, se va angaja în mod direct răspunderea societății dacă fapta a fost săvârșită în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, în conformitate cu art. 219 C. civ. Dacă reprezentantul legal încheie un contract cu un terț, prin depășirea mandatului, urmare a încălcării dispozițiilor legale sau statutare, va răspunde personal față de terț, societății actul fiindu-i inopozabil. A se vedea T. Ionașcu, Organizațiile socialiste ca persoane juridice în România, Edit. Academiei Române, București, 1967, p.140, apud. S. Bodu, op.cit., p. 70.
[26] M. Cantin Cumyn, Le pouvoir juridique…, p. 234-235.
[27] A se vedea L. Tec, op.cit., p. 33.
[28] Potrivit art. 2182 Code civil du Quebec:” Lorsque le mandat prend fin, le mandataire est tenu de faire ce qui est la suite nécessaire de ses actes ou ce qui ne peut être différé sans risque de perte”.
[29] Conform art. 1362 Code civil du Quebec:”Les obligations contractées envers les tiers de bonne foi par l’administrateur, dans l’ignorance du terme de son administration, sont valides et obligent le bénéficiaire ou le patrimoine fiduciaire; il en est de même des obligations contractées après la fin de l’administration qui en sont la suite nécessaire ou sont requises pour prévenir une perte. Le bénéficiaire ou le patrimoine fiduciaire est aussi tenu des obligations contractées envers les tiers qui ignoraient la fin de l’administration”.
[30] Potrivit art. 846 C. civ. român ”Administrarea încetează:
a) prin stingerea dreptului beneficiarului asupra bunurilor administrate;
b) prin expirarea termenului sau împlinirea condiţiei stipulate în actul constitutiv;
c) prin îndeplinirea scopului administrării sau prin încetarea cauzei care a dat naştere administrării;
d) prin denunţarea de către beneficiar a actului de desemnare, ca urmare a solicitării comunicate administratorului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, de a restitui bunurile de îndată;
e) prin înlocuirea administratorului de către beneficiar sau de către instanţa judecătorească, la cererea altei persoane interesate;
f) prin decesul, punerea sub interdicţie judecătorească, renunţarea administratorului ori supunerea acestuia la procedura insolvenţei;
g) prin punerea sub interdicţie judecătorească a beneficiarului sau supunerea acestuia la procedura insolvenţei, în măsura în care aceasta afectează bunurile administrate”.


Prof. univ. dr. Irina Sferdian
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara

* Tema a fost susținută la Conferința Națională de Drept Comercial. Ediția a VIII-a: Decizia de afaceri: legalitate, oportunitate, eficacitate (Timişoara, 15-16 iunie 2018) și va fi publicată într-un număr viitor al Revistei Române de Drept Privat.


Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


 Abonare newsletter | Corporate | Membership

.