Studii, opinii, interviuri ⁞⁞ RNSJ ⁞⁞ ESSENTIALSPovestim cărţi
 
 
Opinii
Înregistrările video sunt accesibile pentru membri şi parteneri. Cheltuială deductibilă fiscal. Reducere 39,6 euro pentru avocaţii din barourile Bucureşti, Ilfov, Dolj, Timiş, Prahova şi Sibiu. Se acordă 20 de puncte de pregătire profesională. UNBR încurajează extinderea naţională, detalii aici. Reducere 19,8 euro pentru executorii Camerei Executorilor Bucureşti, membrii UNELM şi notarii Camerei Notarilor Publici Bucureşti.
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Compendiu al modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018

22.12.2018 | Vlad GROSU
Vlad Grosu

Vlad Grosu

Acest material nu își propune să fie o analiză exhaustivă a modificărilor aduse recent Codului de procedură civilă, el reprezintă doar viziunea unui tânăr practician asupra principalelor puncte atinse de Legea nr. 310/2018.

Considerații prealabile.

În Monitorul Oficial nr. 1074 din 18 decembrie 2018, a fost publicată Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative (în continuare „Legea nr. 310/2018”).

La o analiză prima facie a noii reglementări, în pofida dimensiunii extinse a actului normativ, se poate lesne observa faptul că nu avem de a face cu o reală reformă a procedurii civile, ci mai degrabă o punere în acord, pe de o parte, cu deciziile din ce în ce mai numeroase ale forului constituțional, iar, pe de altă parte, cu realitatea întâlnită în practica instanțelor judecătorești.

Cu toate acestea, cunoscând modul în care anumite instituții fuseseră inițial concepute în Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (în continuare „Codul de procedură civilă”), având onoarea să ascult, de pe băncile facultății, viziunea unora dintre autorii acestui act normativ, consider că unele modificări, ce tind la întoarcerea către prevederile vechii reglementări, sunt susceptibile de a fi regretabile, stagnând evoluția procedurii civile într-o „zonă de confort” pe care sistemul judiciar încă nu vrea să o părăsească (n.n. a se vedea considerațiile de mai jos privind procedura de filtrare a recursurilor și cercetarea procesului civil).

Constituirea instanței. Incompatibilitatea absolută.

În cazul articolului 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă, preluând punctul de vedere cristalizat de practica judiciară și de doctrină [1], legiuitorul aduce o clarificare a textului, în sensul excluderii exprese din cazul de incompatibilitate absolută pe acela al judecătorului care, după pronunțarea unei soluții de anulare/casare cu trimitere, este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs.

In concreto, această ipoteză este aceea în care judecătorul respinge cererea fără a intra în cercetarea fondului sau fără a analiza toate excepțiile invocate (e.g. dispunând soluția în baza admiterii unei excepții peremptorii, neanalizând restul excepțiilor/motivelor), iar, în calea de atac, instanța superioară dispune o soluție de anulare/casare (n.n. respingând excepția respectivă), trimițând cauza primei instanțe sesizate pentru rejudecare. În acest caz, însuși judecătorul care a fost inițial investit cu soluționarea cauzei rămâne compatibil să o judece în continuare, considerându-se că el nu și-a emis opinia cu privire la toate aspectele cererii.

Admiterea în principiu a cererii de intervenție

Din rațiuni practice, de scurtare a timpului de soluționare a cauzelor, legiuitorul a hotărât că inclusiv încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție (64 CPC) va putea fi atacată odată cu fondul, iar nu separat (n.n. cale de atac ce conducea la suspendarea de drept a judecății în litigiul principal).

Competența instanțelor judecătorești.

Analizând schimbările aduse normelor de competență materială, se poate observa cum, în cazul judecătoriei (art. 94 CPC), aceasta a devenit competentă să judece cauzele privind moștenirea și uzucapiunea, indiferent de valoare, precum și cererile în materia fondului funciar, fiind exceptate cele având competența stabilită prin legi speciale.

Din perspectiva acțiunilor privind moștenirea [2], unde, anterior, competența materială era stabilită în virtutea criteriului valoric, această modificare este de bun augur, vechea reglementare generând divergențe în practica, întrucât majoritatea cererilor în această materie erau însoțite de cereri de „împărțeală judiciară” (aflate în competența exclusivă a judecătoriei, indiferent de valoare), iar instanțele nu determinau într-un mod unitar care este cererea principală și cea accesorie (e.g. o cerere de anulare a unui testament, sau a unui certificat de moștenitor, alături de o cerere de partaj). Corelativ, a fost abrogat articolul 105 din Codul de procedură civilă, care reglementa modul de stabilire al valorii unei cereri privind moștenirea.

În ceea ce privește tribunalele (art. 95 CPC) și curțile de apel (art. 96 CPC), modificările vin să reașeze competența de soluționare a recursurilor, având în vedere efectele deciziilor Curții Constituționale [3] în această materie. Astfel, în oglinda vechii reglementări, unde tribunalele și curțile de apel puteau soluționa recursuri în situații de excepție (i.e. în cazurile anume prevăzute de lege), potrivit noilor modificări, tribunalele vor soluționa recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii (n.n. nesusceptibile de apelare), iar curțile de apel vor soluționa recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel sau în primă instanță (idem, nesusceptibile de apelare).

Astfel cum am anticipat în cuprinsul secțiunii „Considerații prealabile”, consider că această normă golește propriu-zis de conținut viziunea inițială a legiuitorului asupra căii de atac extraordinare a recursului, acesta oferind plenitudine de competență Înaltei Curți de Casație și Justiție (în continuare „ÎCCJ”) în asemenea cereri, tocmai pentru a genera o unitate în practica instanțelor inferioare. Astfel, va fi de observat, pe viitor, dacă noua reglementare își va atinge scopul propus (acela de a degreva ÎCCJ și a comprima timpul de soluționare a cauzelor), fără a sacrifica eforturile depuse pentru crearea unei constanțe a soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești.

În cazul ÎCCJ, singura competență „câștigată” prin Legea nr. 310/2018 (i.e. prin modificarea art. 142 CPC) este reprezentată de o specie restrânsă de cereri de strămutare, respectiv acelea pentru motiv de bănuială legitimă, dar numai cele vizând calitatea părții de judecător la o instanță din circumscripția curții de apel competente, precum şi a celor vizând calitatea de parte a unei instanțe din circumscripția aceleiași curți (cereri care, anterior, ar fi fost soluționate de Curțile de apel).

Reglementarea privind competență facultativă (art. 127 CPC) a fost modificată, adăugându-se în cuprinsul alineatelor (1) și (2) al art. 127 și cazurile în care judecătorul are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei inferioare față de instanța la care își desfășoară activitatea [n.n. în ceea ce privește alin. (1)], precum și cazul în care cererea introdusă împotriva unui judecător ar fi de competenţa instanţei inferioare față de instanța la care își desfășoară activitatea.

De asemenea, noua reglementare arată că art. 127 CPC se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât.

Modificarea a venit să clarifice, din perspectiva excepției de necompetență materială (art. 129 CPC), faptul că aceasta este incidentă nu numai când procesul este de competența unei alte instanțe, ci și a unui alt complet din cadrul aceleiași instanțe, cu referire la completele specializate. Această mențiune nu are consecințe practice evidente, cât timp, art. 136 CPC lămurea faptul că dispozițiile privitoare la excepția de necompetență se aplică prin asemănare și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe.

Pe de altă parte, în ceea ce privește momentul invocării excepției de necompetență, s-a preluat reglementarea din vechiul Cod de procedură civilă, adăugându-se condiția ca părțile să poată pune concluzii la termenul respectiv, devenind aplicabilă întreaga practică și doctrină [4] aferentă fostei reglementări:

„(2) Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

(3) Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Citarea și comunicarea actelor de procedură

În materia citării și a comunicării actelor de procedură, reglementarea adoptată pare a fi ceva mai receptivă la „nou”, fiind evidentă tendința legiuitorului de a facilita transmiterea actelor de procedură prin mijloace electronice și crearea unui cadru propice pentru acest mod de comunicare.

Astfel, se observă că articolul 154 CPC a suferit cele mai „de impact” modificări, arătându-se că, în cazul comunicării prin poștă a actelor de procedură, aceasta se va face prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, eliminându-se condiția „conținutului declarat”.

De asemenea, în legătură cu același articol 154 CPC, de data aceasta în ceea ce privește comunicarea prin mijloace electronice, s-a arătat că momentul la care un act se consideră comunicat este acela la care sistemul confirmă, prin mesaj către instanță, faptul că actele au ajuns la destinatar. În plus, s-a introdus obligația instanțelor de a dispune de semnătură electronică extinsă și de a aplica această semnătură pe actele de procedură comunicate.

Pe de altă parte, din perspectiva actelor de procedură comunicate către instanță (183 CPC), s-a clarificat momentul la care acestea se vor considera ca fiind comunicate, respectiv

menţiunea datei şi orei primirii faxului sau a e-mail-ului, astfel cum acestea sunt atestate de către calculatorul sau faxul de primire al instanței servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată.

Această modificare apare ca fiind de bun augur, cât timp, conform vechii reglementări, momentul depunerii putea fi considerat momentul la care personalul instanței înregistra actul respectiv (cu toate acestea, doctrina relevantă [5] era orientată în sensul adus prin prezenta modificare).

Regularizarea cererii de chemare în judecată.

Încă de la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, una dintre procedurile introduse ce a fost primită cu brațele deschise atât de către instanțe, cât și de justițiabili, a fost reprezentată de regularizarea cererii de chemare în judecată (art. 200 CPC), luând în considerare faptul că aceasta evita numeroasele amânări de la primul termen, în vederea completării cererii depuse de reclamant.

Cu toate acestea, în practică, s-a constatat că, în unele cazuri, instanțele erau mult prea „exigente” încă din procedura regularizării (n.n. aceasta permițând anularea cererii pentru o paletă foarte largă de motive [6]), motiv pentru care Legea nr. 310/2018 a stabilit în mod clar și echivoc (n.n. și mai restrâns), care sunt lipsurile pentru care poate fi anulată o cerere în procedura de regularizare.

Astfel, din economia modificărilor aduse art. 200 CPC, considerăm că instanța, în procedura regularizării, poate solicita reclamantului completarea cererii cu oricare dintre mențiunile cuprinse în art. 194-197 CPC, dar nu poate anula cererea decât pentru ignorarea completării următoarelor:
1. datele de identificare a părților și reprezentanților lor;
2. obiectul și valoarea cererii;
3. motivele de fapt;
4. numărul de exemplare;
5. obligația de timbrare.

De asemenea, s-a prevăzut expres faptul că reclamantului nu i se poate cere să completeze sau să modifice cererea de chemare în judecată cu date sau informaţii de care acesta nu dispune personal şi pentru obţinerea cărora este necesară intervenţia instanţei.

Fixarea primului termen de judecată.

Unul dintre elementele de noutate aduse prin Legea nr. 310/2018, element care, în fapt, reprezintă confirmarea legală a unei practici des-întâlnite, este reprezentată de eliminarea obligativității depunerii răspunsului la întâmpinare (art. 201 CPC), revenind la dispozițiile vechiului Cod de procedură civilă [7].

În conformitate cu vechea reglementare, acest act apărea ca fiind obligatoriu, dar mențiunea avea un caracter pur formal, întrucât nu se putea identifica în legislație o veritabilă sancțiune pentru nedepunerea sa.

Or, modificarea este cu atât mai oportună, grăbind fixarea prin rezoluție a primului termen de judecată (i.e. termenul va fi fixat fie în 3 zile de la depunerea întâmpinării, fie la expirarea termenului de depunere a întâmpinării).

Cercetarea procesului.

Cercetarea procesului în fața primei instanțe, în viziunea legiuitorului, la momentul conceperii noului Cod de procedură civilă, a fost aceea a unei activități dinamice între judecător și părți, cu termene foarte scurte, în camera de consiliu.

Cu toate acestea, motivând în sensul lipsurilor logistice ale instanțelor de judecată, art. 240 CPC privind cercetarea procesului în camera de consiliu a fost amânat de la aplicare, an de an, până în acest moment. Într-un final, s-a decis că este imposibil ca într-un viitor rezonabil de apropiat să se ajungă la aplicarea lui, astfel că Legea nr. 310/2018 stabilește în mod ferm:

Cercetarea procesului se desfăşoară în şedinţă publică, cu citarea părţilor, dacă legea nu prevede altfel. Dispoziţiile art. 154 sunt aplicabile.

În mod indubitabil, schimbarea sistemului într-o astfel de manieră (i.e. cercetarea procesului în cameră de consiliu) generează costuri ridicate, precum și numeroase dificultăți de aplicare. Cu toate acestea, nu pot să nu regret faptul că, încă o dată, se renunță la o normă ce ar fi generat beneficii concrete și indiscutabile, din perspectiva soluționării cauzelor în termene mult mai scurte, cel puțin în primă instanță, alegând întoarcerea către vechile concepții, motivat doar de dorința rămânerii în pasivitate.

Declarația martorului.

În ceea ce privește consemnarea declarației martorului (art. 323 CPC), Legea nr. 310/2018 aduce o modificare de substanță, în sensul în care, mărturia se va scrie de grefier, care va consemna întocmai și literal declarația martorului.

Astfel, se dorește o administrare cât mai fidelă a probei cu martori, considerându-se, probabil, că soluția prevăzută de fosta reglementare, respectiv consemnarea după dictarea președintelui sau a judecătorului delegat este susceptibilă de a denatura conținutul declarației (n.n. anterior, doctrina [8] admitea posibilitatea contestării modului în care declarația fusese dictată).

Suspendarea facultativă.

Au fost introduse două noi cazuri de suspendare facultativă a judecății (art. 413 CPC), respectiv:
– când, într-o cauză similară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară; (n. prin adăugarea unui punct, 11, în cuprinsul art. 413 CPC), precum și
cauzele similare aflate pe rolul instanţelor la data sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care soluţionarea acestora depinde de dezlegarea problemelor de drept ce fac obiectul recursului în interesul legii (n. prin completarea articolului 517 CPC).

Hotărârea judecătorească.

În materia hotărârii judecătorești, elementul de noutate, extrem de îmbucurător, adus prin Legea nr. 310/2018 este reprezentat de limitarea perioadei în care o hotărâre judecătorească trebuie să fie motivată. Astfel, conform noului articol 426 CPC, hotărârea judecătorească se redactează și semnează în cel mult 30 de zile de la data pronunțării, termen ce poate fi prelungit cu câte 30 de zile, de cel mult 2 ori. Astfel, se ajunge la o perioadă maximă de 90 de zile pentru motivarea hotărârilor de către instanțe. Sperăm doar ca această intenție a legiuitorului să se materializeze în practică și să nu fie privită cu reticență, nerămânând o simplă valoare declarată. Cu toate acestea, se remarcă faptul că nu, în acord cu vechea reglementare, nu există sancțiuni asupra hotărârii pentru nerespectarea termenului de motivare [9].

De asemenea, prin modificarea adusă articolului 398 CPC, s-a stabilit că, în cazul completelor de divergență, nu se va mai include în completul inițial președintele instanței/vicepreședintele/președintele de secție/alt judecător desemnat de președinte, ci un judecător din planificarea de permanență.

În plus, instituția completării hotărârii judecătorești (art. 444 CPC) beneficiază de o clarificare necesară, devenind în mod expres susceptibile de a fi completate hotărârile definitive pronunţate în apel sau în recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.

Căile de atac. Dispoziții generale.

Grație noilor modificări, partea care s-a bazat pe mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii (457 CPC) în ceea ce privește termenul de exercitare [10] a căii de atac constituie cauză de repunere în termenul de exercitare al respectivei căii de atac.

Astfel, apreciez că textul în discuție aduce o schimbare necesară, fosta reglementare acoperind expressis verbis doar situația în care însăși calea de atac indicată era eronată (n.n. conducând la respingerea ca inadmisibilă a căii de atac exercitate, urmată de repunerea în termenul de exercitare a căii de atac prevăzute de lege), iar nu termenul de exercitare al acesteia.

Recursul

În linie cu cele antamate anterior în subsecțiunea dedicată competenței instanțelor judecătorești, legiuitorul a modificat radical instituția recursului, aceasta fiind îndepărtată din ce în ce mai mult de viziunea inițială, din momentul conceperii noului Cod de procedură civilă.

Dacă recursul fusese imaginat ca reprezentând o adevărată cale extraordinară de atac, o cale de atac aflată, de principiu, în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, având rolul unificării practicii judiciare, fiind prevăzută o procedură restrictivă de filtrare a recursurilor, pentru ca magistrații instanței supreme să ajungă să analizeze numai acele cereri ce se impun a fi analizate, consider că, în momentul de față, ne aflăm în fața unei instituții bazate pe principii total diferite.

Astfel, în primul rând, se statuează în mod expres faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai are plenitudine de competență în materia recursului (483 CPC), aceste căi de atac fiind date, de plano, în competența instanței imediat superioare instanței care a pronunțat hotărârea.

De asemenea, tot prin prisma articolului 483 CPC sus-menționat, sunt stabilite hotărârile nesupuse recursului, respectiv hotărârile pronunțate în:
1. cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) – j3) (n. competența judecătoriei după materie);
2. cererile privind navigația civilă şi activitatea în porturi;
3. conflictele de muncă şi de asigurări sociale;
4. cererile în materie de expropriere;
5. cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor;
6. cererile în materia asigurărilor;
7. cererile ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată.

Suplimentar, se menționează că nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

Cu toate acestea, una dintre cele mai discutabile modificări aduse prin Legea nr. 310/2018 este reprezentată de abrogarea articolului 493 CPC, echivalând cu o renunțare completă la procedura de filtrare a recursurilor ajunse la ÎCCJ. Această schimbare a venit ca o consecință naturală a modului în care a fost aplicată procedura de filtru, care s-a dovedit ca fiind ineficace (n.n. sau aplicată mult mai lax față de modul în care aceasta fusese concepută [11]) de către instanța supremă.

Contestația în anulare specială.

Prin modificarea adusă articolului 503 CPC, s-a stabilit că, inclusiv cazul descris de alin. (2) pct. 3 al art. 503 (i.e. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen) se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.

Deși aparent inocentă, această modificare ridică anumite probleme și poate fi susceptibilă de generarea unor abuzuri de drept.

În primul rând, va fi interesant de examinat în ce mod acest caz de contestație în anulare specială este compatibil cu caracterul devolutiv al apelului [12]. Dacă în cazul unui recurs, se poate lesne observa când un motiv de casare invocat a fost sau nu analizat de către instanța de control judiciar, în cazul apelului, apreciez că norma poate genera dificultăți de aplicare.

În plus, privind într-un mod pragmatic modificarea survenită, aceasta poate genera foarte multe contestații în anulare promovate împotriva hotărârilor instanțelor de apel (n.n. în cazul în care hotărârile nu pot fi atacate cu recurs), bazate pe nemotivare/motivare insuficientă.

Revizuirea

Nu în ultimul rând, în materia căii de atac a revizuirii (509 CPC), în cazul de revizuire bazat pe hotărâri potrivnice (i.e. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat al primei hotărâri), a fost inclusă, în mod implicit, și încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat (soluție contestată pe tărâmul vechii reglementări [13]).

Astfel, în această ipoteză, instanța de revizuire, va anula cea din urmă hotărâre şi, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.


[1] Anghel Răzvan, Reglementarea incompatibilităţii absolute a judecătorului în Noul Cod de Procedură Civilă. Examen teoretic şi jurisprudenţial. Publicat în Studia Iurisprudentia cu numărul 1 din data de 28 februarie 2015.
[2] Zidaru Gheorghe Liviu, Consideraţii cu privire la normele de competenţă cuprinse în Noul Cod de procedură civilă. Competenţa materială (I). Revista Română de Drept Privat 3 din 2011.
[3] Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 25 mai 2017.
[4] Buta Gheorghe, Tabarca Mihaela, Codul de Procedură Civilă din 15 septembrie 2008, Universul Juridic.
[5] Colectiv, Boroi Gabriel, Codul de procedură civilă comentat din 15 martie 2016, Hamangiu.
[6] Zidaru Gheorghe Liviu, Unele aspecte privind regularizarea cererii de chemare în judecată şi noua reglementare a taxelor judiciare de timbru. Revista Română de Drept Privat nr. 3 din 2013.
[7] Colectiv, Boroi Gabriel, Codul de procedură civilă comentat din 15 martie 2016, Hamangiu.
[8] Colectiv, Boroi Gabriel,Codul de procedură civilă comentat din 15 martie 2016, Hamangiu.
[9] I. Leş, Noul Cod, vol. I, 2011, p. 551; I. Leş, Tratat, vol. I, 2014, p. 920.
[10] Colectiv, Boroi Gabriel, Codul de procedură civilă comentat din 15 martie 2016, Hamangiu.
[11] Terzea Viorel, Noul Cod de Procedură Civilă adnotat din 1 august 2016, Universul Juridic.
[12] Colectiv, Boroi Gabriel, Codul de procedură civilă comentat din 15 martie 2016, Hamangiu.
[13] Colectiv, Boroi Gabriel, Codul de procedură civilă comentat din 15 martie 2016, Hamangiu.


Vlad Grosu
Avocat colaborator în cadrul Reff și Asociații 


Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.