Competenţa materială a Tribunalelor Specializate Argeș, Mureș și Cluj, raportat la considerentele Deciziei nr. 18/2016, pronunţată de ÎCCJ – complet RIL
10 ianuarie 2019 | Ciprian TIȚA
Ciprian Tița
Competența materială a unei instanțe este reprezentată de atribuţia de jurisdicţie a acesteia, acordată în mod expres de lege, de a proceda la judecarea unei cauze, iar cadrul legal privind competența materială a unei instanțe judecătorești este stabilit prin norme juridice imperative.
În acest sens, dispozițiile art. 122 din Codul de procedură civilă sunt relevante atunci când exprimă fără putință de tăgadă faptul că reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor Codului. Această dispoziție legală este o exprimare elocventă a principiului constituțional conținut de dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.
Competența materială a Tribunalelor Specializate Argeș, Mureș și Cluj (fostele tribunale comerciale, în continuare tribunalele specializate) se identifică în planul dreptului procesual civil sub două aspecte:
1. competența materială procesuală – fiind aceea care determină felul cauzelor ce pot fi rezolvate, în concret, de o anumită categorie a instanțelor judecătorești, și care se stabileşte în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecăţii;
2. competența materială funcțională – fiind aceea care determină și precizează funcția și rolul atribuite fiecăruia dintre categoriile instanțelor judecătorești, și care se stabileşte după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe (de exemplu, judecata în primă instanţă, în apel sau în recurs).
În ceea ce privește competența materială procesuală a Tribunalelor, dispozițiile art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă statuează, cu valoare de principiu, faptul că acestea judecă în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe.
În consecință, interpretarea literal-gramaticală a textului legal impune o regulă generală, și anume, aceea că Tribunalul va judeca, în primă instanță, în orice materie și, indiferent de calitatea părților ori de caracterul patrimonial sau nepatrimonial al cererii, ori de câte ori prin lege nu se prevede în mod expres competența materială a altei instanțe, în cadrul sintagmei ”alte instanțe” fiind incluse și tribunalele specializate.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 18/2016, pronunțată cu ocazia examinării recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Piteşti privind competenţa funcţională a tribunalelor specializate (Argeş, Cluj, Mureş) în soluţionarea litigiilor cu profesionişti, altele decât cele la care se referă art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, competenţă determinată exclusiv de calitatea de profesionist (fost comerciant) a părţilor procesului civil, în raport şi cu prevederile art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, a statuat că competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare.
Pentru a înțelege pe deplin statuările instanței supreme este necesar a examina noțiunile juridice de obiect al litigiului (al cauzei) și de natură a litigiului (a cauzei) prin raportare la considerentele deciziei menționate, pronunțate în Recurs în Interesul Legii, obligatorii pentru instanțele judecătorești, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
În doctrina juridică s-a stabilit că obiectul litigiului (al cauzei) este reprezentat de pretenția concretă a reclamantului, acesta fiind cel care declanșează demersul judiciar și care stabilește limitele cu care investește instanța de judecată. În acest sens, sunt relevante dispozițiile art. 30 alin. (1) din Codul de procedură civilă care stabilesc că are dreptul să facă o cerere înaintea instanţei competente oricine are o pretenţie împotriva unei alte persoane ori urmăreşte soluţionarea în justiţie a unei situaţii juridice.
Natura litigiului (a cauzei) este dat de felul (tipul) raportului juridic dintre părțile litigante, dedus judecății instanței prin cererea de chemare în judecată. În dreptul pozitiv, distingem între raporturi juridice de drept penal, de drept civil, de drept administrativ și fiscal, de dreptul muncii și al asigurărilor sociale, de dreptul familiei, de dreptul concurenței, de dreptul insolvenței, de drept societar ş.a.m.d.
În considerarea acestei distincții, prin art. 215 pct. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil s-a modificat și completat art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, astfel:
”(3) În cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, societăţi comerciale, registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale.”
Astfel cum a reținut Înalta Curte în considerentele deciziei menționate, în contextul abrogării Codului de comerţ (prin art. 230 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare), nu mai există suport în normele de drept material pentru o calificare a litigiilor în funcţie de natura comercială sau civilă a acestora, aptă să atragă o anumită competenţă în favoarea instanţelor specializate.
În ceea ce privește dreptul material care generează raporturi juridice pe care se grefează normele de drept procesual referitoare la competenţă, se constată că, potrivit art. 3 din Codul civil:
”(1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.
(2) Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere.
(3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.”
De asemenea, potrivit art. 8 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare:
”(1) Noţiunea «profesionist» prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil.
(2) În toate actele normative în vigoare, expresiile «acte de comerţ», respectiv «fapte de comerţ» se înlocuiesc cu expresia «activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii».”
Aşadar, Înalta Curte a reținut în considerentele deciziei sale că toţi profesioniştii, indiferent de statutul lor juridic (întreprinzător, persoană fizică sau juridică, ce desfăşoară o activitate organizată, cu sau fără caracter lucrativ, indiferent că este vorba despre regii autonome, societăţi, companii naţionale, asociaţii, fundaţii, societăţi agricole, liber-profesionişti ori societăţi profesioniste), sunt supuşi regulilor de drept civil, şi nu unor reguli speciale.
Drept consecință a adoptării noului Cod civil, prin Legea nr. 287/2009 s-a realizat, sub aspect procedural, o primă adaptare a legislaţiei prin abrogarea, conform art. 219 pct. 1 şi 2 din Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a Codului civil, a dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă anterior (competenţa materială în soluţionarea cererilor şi proceselor în materie comercială), precum şi a prevederilor art. 10 pct. 4 din acelaşi act normativ (competenţa teritorială în soluţionarea cererilor privitoare la obligaţii comerciale).
Instanța supremă a mai reținut cu această ocazie că dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, stabilesc drept criterii în funcţie de care se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii obiectul şi natura acestora, prezentând o enumerare exemplificativă a patru categorii de litigii. Se constată că textul art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările următoare, nu indică in terminis, în afară de natura şi obiectul litigiului, alte criterii în funcţie de care se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate ori, după caz, tribunale specializate.
În aceste condiții, a include de către anumite Tribunale, pe cale de interpretare, în cadrul noțiunii de natură a litigiului, a caracterului economic sau neeconomic al activității desfășurate de către părți, care a generat situația juridică litigioasă, a caracterului de activitate de exploatare a unei întreprinderi, și prin aceasta de atragere a competenței tribunalelor specializate în a judeca asemenea cauze (bazate probabil pe faptul că litigiile din materia insolvenței și a dreptului societar sunt generate de activitatea economică a părților, ori pornind de la exemplificarea dată de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011) nu are nicio acoperire în dreptul pozitiv și reprezintă o abatere de la raționamentul juridic expus în considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 18/2016 ale ÎCCJ.
În considerarea dispozițiilor art. 206 din Codul civil conform cărora:
”(1) Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice.
(2) Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.
(3) Actul juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1) şi (2) este lovit de nulitate absolută.”
Nu se poate stabili că există în dreptul substanțial o categorie specială a actelor încheiate de profesionist, toate actele încheiate, indiferent de calitatea emitentului, fiind acte juridice civile.
Totodată, astfel cum a reținut instanța supremă, textul art. 227 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie pus în legătură cu normele la care chiar acesta face trimitere, ale art. 225, respectiv art. 228 din aceeaşi lege, din care rezultă criteriile de care se ţine seama la stabilirea cauzelor de competenţa tribunalelor/secţiilor specializate.
Prin dispozițiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, s-a reglementat că:
”Prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul cauzelor, se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:
a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad hoc;
b) cererile în materia societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului;
c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei;
d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare.”
Deși enumerarea legiuitorului poate fi considerată exemplificativă, aceasta nu poate fi extrasă din circumstanțierea obiectului și naturii categoriilor de litigii, făcută prin textul legal menționat, litigii de dreptul concurenței, de dreptul insolvenței și de drept societar, prin includerea în această categorie a litigiilor cu profesioniști privind răspunderea civilă contractuală sau delictuală, a contestațiilor la executare (sau a validărilor de popriri) care derivă din executarea silită a unor titluri executorii emise în activitatea de exploatare a unei întreprinderi cu scop lucrativ, a cererilor în anularea clauzelor contractuale abuzive unde una dintre părți este un profesionist în exercitarea unei activități de exploatare a unei întreprinderi cu scop lucrativ etc.
În considerentele deciziei RIL, la finalul silogismului judiciar care a dezlegat problema de drept procesual civil reprezentată de competența materială procesuală a tribunalelor specializate, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele :
”173. Interpretarea în sens contrar, dată de instanţele de judecată care au calificat litigiile nu după obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, este fără nicio acoperire în dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 din Codul de procedură civilă, conform cărora „reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod”, şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.
174. În realitate, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, pentru determinarea competenţei materiale procesuale a tribunalelor/secţiilor specializate, se va ţine seama de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare.”
În concluzie, apreciez că se impune a fi reţinute următoarele:
Calitatea uneia dintre părţi, precum și activitatea de exploatare a unei întreprinderi prin exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, dacă are un scop lucrativ/economic, nu reprezintă un criteriu legal de atribuire a competenţei instanţelor judecătoreşti, deoarece competenţa acestora, precum şi procedura de judecată se stabileşte numai prin lege.
Distincţia între competenţa în soluţionarea litigiilor cu profesionişti în materie economică (foşti comercianţi) şi aceea în soluţionarea litigiilor cu alţi profesionişti nu are nicio bază legală în dreptul civil substanţial, care nu distinge între ”profesioniştii-comercianţi” şi ”profesioniştii-necomercianţi” şi nici nu poate furniza vreun criteriu raţional de stabilire a competenţei tribunalelor specializate.
Competenţa tribunalelor specializate presupune, prin ipoteză, existenţa unor materii specializate (societăţi, insolvenţă, concurenţă neloială etc.), iar nu simpla calitate a părţilor, caz în care competenţa ar deveni una generală, antrenând mărirea considerabilă a volumului de activitate a acestora, iar nicidecum una strict specializată.
În ceea ce privește competența materială funcțională a Tribunalelor, dispozițiile art. 95 pct. 2 și 3 din Codul de procedură civilă statuează ca acestea judecă ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă, și, ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege.
Și în acest caz, faptul că litigiul se poartă între profesioniști, că are drept obiect contestație la executare (sau validare de poprire) care derivă din executarea silită a unor titluri executorii emise în activitatea de exploatare a unei întreprinderi cu scop lucrativ, o cerere în anularea clauzelor contractuale abuzive unde una dintre părți este un profesionist în exercitarea unei activități de exploatare a unei întreprinderi cu scop lucrativ, în general, o situație juridică care se naște din activitatea de exploatare a unei întreprinderi prin exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, dacă are un scop lucrativ/economic etc., nu poate atrage competența de soluționare a apelului de către Tribunalul Specializat, neexistând în dreptul pozitiv vreo normă care să prevadă competența instanței specializate în soluționarea acestei căi de atac.
În considerarea principiului legalității căilor de atac, prevăzut de dispozițiile art. 457 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei, în lipsa unor prevederi legale exprese, nu se poate primi interpretarea potrivit căreia Tribunalele Specializate sunt competente în a soluționa apeluri sau recursuri în cauze soluționate de Judecătorii, în primă instanță, având ca obiect litigii între profesioniști, contestație la executare (sau validare de poprire) care derivă din executarea silită a unor titluri executorii emise în activitatea de exploatare a unei întreprinderi cu scop lucrativ, cereri în anularea clauzelor contractuale abuzive unde una dintre părți este un profesionist în exercitarea unei activități de exploatare a unei întreprinderi cu scop lucrativ, în general, o situație juridică care se naște din activitatea de exploatare a unei întreprinderi prin exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, dacă are un scop lucrativ/economic etc.
Judecător Ciprian Tiţa,
Preşedintele Tribunalului Specializat Argeş
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
