Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Dreptul Uniunii Europene
DezbateriCărţiProfesionişti
Înregistrările video sunt accesibile pentru membri şi parteneri. Cheltuială deductibilă fiscal. Reducere 39,6 euro pentru avocaţii din barourile Bucureşti, Ilfov, Dolj, Timiş, Prahova şi Sibiu. Se acordă 20 de puncte de pregătire profesională. UNBR încurajează extinderea naţională, detalii aici. Reducere 19,8 euro pentru executorii Camerei Executorilor Bucureşti, membrii UNELM şi notarii Camerei Notarilor Publici Bucureşti.
Abonare gratuită newsletter JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Receptarea dreptului Uniunii Europene prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României. Selecţie de decizii pronunţate în perioada 1 ianuarie 2017  –  31 decembrie 2018  

09.01.2019 | Marieta SAFTA
Marieta Safta

Marieta Safta

1. Prioritatea Tratatului de aderare faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, Competența autorităților administrative cu atribuții în domeniu, precum și instanțelor judecătorești. (Decizia nr. 160 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 248 din 11 aprilie 2017)

Curtea Constituțională a fost sesizată cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 17/2010 pentru completarea titlului XI „Renta viageră agricolă” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, excepție ridicată direct de Avocatul Poporului.

În motivarea excepției de neconstituționalitate s-a  susținut, în esență,  că dispozițiile legale criticate, reglementând acordarea rentei agricole viagere numai persoanelor care au solicitat obținerea calității de rentier până la data de 31 decembrie 2009 inclusiv, contravin principiului neretroactivității legii, prevăzut de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție. S-a  susținut că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 17/2010 a intrat în vigoare la data de 5 martie 2010, însă reglementează situația juridică a unor persoane la nivelul anului 2009, mai exact 31 decembrie 2009 inclusiv. Printr-o asemenea abordare, subiectului de drept i se solicită practic, la data de 5 martie 2010, să aibă o anumită conduită, încă înainte de intrarea în vigoare a ordonanței de urgență, conduită care nu era prevăzută de norma existentă la acea dată, și anume să fi depus cererea pentru obținerea rentei viagere agricole până la data de 31 decembrie 2009 inclusiv.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea a constatat, mai întâi, că noile prevederi ale art. 19 din titlul XI al Legii nr. 247/2005, astfel cum acestea au fost introduse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 17/2010 la data de 5 martie 2010, stabilesc că renta viageră agricolă se acordă numai persoanelor care au solicitat obținerea calității de rentier până la data de 31 decembrie 2009 inclusiv. Prin urmare, persoanele care au solicitat renta viageră agricolă în perioada 1 ianuarie – 4 martie 2010, respectiv de după 5 martie 2010 sunt excluse de la beneficiul acestui drept legal. Curtea a mai reținut că, în preambulul ordonanței de urgență analizate, se arată că aceasta a fost adoptată având în vedere prevederile Tratatului dintre Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) și Republica Bulgaria și România privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005, ratificat prin Legea nr. 157/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 1 iunie 2005, referitoare la ajutoarele de stat existente care trebuie încetate sau modificate pentru a respecta reglementările comunitare în domeniu, precum și faptul că renta viageră agricolă face parte din categoria ajutoarelor de stat existente și comunicate Comisiei Europene conform Tratatului de aderare, anexa V, capitolul 3, punctul (b) „Agricultură”. În consecință, „ținând seama de faptul că ajutoarele de stat existente au putut fi acordate pe o perioadă de tranziție de 3 ani, se impune reglementarea drepturilor celor 95.147 de persoane care au solicitat obținerea calității de rentier până la 31 decembrie 2009, prin continuarea acordării sprijinului aferent, precum și aprobarea în regim de urgență, deoarece conform prevederilor legale beneficiarii au obligația de a se prezenta la vizarea carnetului de rentier în primele 6 luni ale anului, pentru acordarea efectivă a sprijinului”. Rezultă că Guvernul a adoptat ordonanța de urgență criticată pentru a se conforma Tratatului de aderare, în condițiile art. 148 alin. (4) din Constituție, și a limitat astfel dobândirea calității de rentier agricol pe o perioadă de 3 ani de la data aderării, respectiv 31 decembrie 2009. Cu alte cuvinte, depunerea cererilor în această perioadă îndreptățește acordarea calității de rentier agricol, fără a se încălca prevederile Tratatului de aderare; odată dobândită calitatea de rentier agricol, renta viageră plătită de stat se acordă până la data decesului rentierului agricol sau a depășirii cotei de 10 ha prescrise de lege, chiar și după 31 decembrie 2009.

În acest context, Curtea a constatat că ordonanța de urgență a intrat în vigoare la data de 5 martie 2010, așadar ulterior datei de 31 decembrie 2009, și, pentru ca statul român să se conformeze obligațiilor rezultate din Tratatul de aderare, a blocat accesul la dobândirea calității de rentier agricol cu începere de la 1 ianuarie 2010, fără ca, până la intrarea în vigoare a ordonanței de urgență, să fi existat, din punct de vedere normativ, condiționări temporale exprese sau implicite cu privire la depunerea solicitării de către persoanele îndreptățite, acestea, prin urmare, având vocația de a dobândi calitatea de rentier agricol. În consecință, Curtea a reținut  că în perioada 1 ianuarie – 4 martie 2010, persoanele care au solicitat acordarea rentei viagere aveau o vocație pentru obținerea acesteia, însă, în urma intrării în vigoare a ordonanței de urgență criticate, nu au mai putut dobândi calitatea de rentier agricol, întrucât legiuitorul delegat a operat o modificare esențială în privința acordării calității anterior menționate, iar în temeiul acestei modificări persoanele în cauză au fost în mod retroactiv lipsite de vocația pe care o aveau la momentul depunerii solicitării. În aceste condiții, Curtea a constatat că actul normativ criticat a depășit, în mod nepermis, domeniul său propriu de aplicare din punct de vedere temporal, încălcându-l pe cel propriu Legii nr. 247/2005. Rezultă astfel că actul normativ criticat modifică în mod esențial regimul juridic aplicabil cererilor depuse în perioada 1 ianuarie – 4 martie 2010, așadar, într-un interval de timp anterior intrării sale în vigoare, în condițiile în care ordonanța de urgență criticată nu putea modifica regimul juridic creat prin depunerea cererii decât cu încălcarea principiului tempus regit actum și a dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii [a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008, precitată]. În consecință, Curtea a constatat  că soluția legislativă cuprinsă în articolul unic al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 17/2010 pentru completarea titlului XI „Renta viageră agricolă” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente care exclude aplicarea prevederilor titlului XI al Legii nr. 247/2005 în privința persoanelor care au solicitat obținerea calității de rentier agricol în perioada 1 ianuarie – 4 martie 2010 încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție.

Curtea a conchis în sensul că decizia sa ”redă vocația persoanelor în cauză de a dobândi calitatea de rentier agricol în condițiile respectării Tratatului de aderare, însă, dacă există neconcordanțe între Legea nr. 247/2005 și Tratatul de aderare, va avea prioritate cel din urmă, revenind autorităților administrative cu atribuții în domeniu, precum și instanțelor judecătorești competența de a decide în acest sens [art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție]”.

2. Soluție legislativă contrară Directivei 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale. Invocarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene. Principiului interpretării conforme. (Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr.  175 din 23 februarie 2018)   

Curtea Constituțională a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 352 alin. (11) și alin. (12) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție — Direcția Națională Anticorupție,  într-un dosar al Înaltei Curți de Casație și Justiție — Secția penală – Camera preliminară.

În motivarea excepției de neconstituționalitate s-a susținut, în esență, că normele legale a căror neconstituționalitate a fost invocată au legătură cu soluționarea cauzei deduse judecății instanței, întrucât prin excluderea probelor clasificate în condițiile aplicării art. 352 alin. (11) și alin. (12) din Codul de procedură penală, pe de o parte, ar fi afectat dreptul părții civile la un proces echitabil, care presupune dreptul de a propune probe și de a-i fi admise cererile de administrare a unor probe pe latura penală a cauzei și, pe de altă parte, ar fi create premisele unei situații inegale a inculpaților în fața legii, care ar putea fi achitați sau condamnați în funcție de avizul unei autorități administrative. Procedura privind mijloacele de probă clasificate, prevăzută de art. 352 alin. (11) și alin. (12) din Codul de procedură penală, nu a avut în vedere respectarea drepturilor celorlalte părți din proces, în afara inculpatului, și nici inegalitatea inculpaților în fața legii penale, pe baza hotărârii discreționare a unei autorități administrative. Or, restrângerea dreptului de acces la probele cauzei într-un mod discreționar de către o autoritate administrativă încalcă dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea a reținut, mai întâi, că probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, iar informațiile clasificate, apreciate „esențiale pentru soluționarea cauzei”, au valoare probatorie în procesul penal, pe de o parte, și că principiul contradictorialității este un element al principiului egalității armelor și al dreptului la un proces echitabil, iar legalitatea administrării probelor are o influență directă asupra desfășurării și echității procesului penal, pe de altă parte, singura concluzie care se desprinde este că inculpatul trebuie să aibă acces la informațiile clasificate în vederea combaterii sau a susținerii, în mod contradictoriu cu acuzatorul, a legalității administrării acestor probe. Consecința acestei constatări este că, până cel târziu la finalizarea procedurii de cameră preliminarăprobele care constau în informații clasificate și pe care se întemeiază actul de sesizare a instanței de judecată trebuie să fie accesibile inculpatului în vederea asigurării posibilității contestării legalității acestora, în acord cu obiectul procedurii în camera preliminară, prevăzut de art. 342 din Codul de procedură penală. Numai într-o atare situație acestea pot fundamenta o soluție de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, adoptată ca urmare a parcurgerii unui proces penal echitabil. Așa fiind, nu instanța de fond — așa cum arată locul reglementării, dispozițiile art. 352 fac parte din titlul III — Judecata din Codul de procedură penală — este aceea care trebuie să solicite, din oficiu, de urgență, după caz, declasificarea totală, declasificarea parțială sau trecerea într-un alt grad de clasificare și permiterea accesului la acestea de către apărătorul inculpatului. Problema informațiilor clasificate, esențiale pentru soluționarea cauzei, respectiv verificarea legalității administrării unor astfel de probe, trebuie să fi fost deja soluționată în camera preliminară, deci înainte de a se trece la faza procesuală a judecății în fond, întrucât, în această din urmă fază a procesului penal, nu au cum să mai existe probe constând în informații clasificate inaccesibile părților, fără a se încălca dispozițiile art. 324—347 din Codul de procedură penală și jurisprudența Curții Constituționale în materia procedurii camerei preliminare. Pentru toate aceste argumente, Curtea a constatat că excepția de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 352 alin. (11) și alin. (12) din Codul de procedură penală are legătură cu cauza în care a fost invocată, respectiv soluționarea procedurii de cameră preliminară.

Analizând pe fond normele criticate, Curtea a constatat că o atare soluție legislativă, care condiționează folosirea informațiilor clasificate, calificate de judecător ca fiind esențiale pentru soluționarea procesului penal și cu privire la care apreciază incidența dreptului de informare a inculpatului, deci pe care judecătorul le califică drept probe în dosarul cauzei, de permisiunea autorității publice administrative emitente de a le accesa, este susceptibilă de a împiedica organele judiciare să-și îndeplinească obligația prevăzută de art. 5 alin. (1) din Codul de procedură penală, aceea de „a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului”. Mai mult, prevederile art. 352 alin. (11) și alin. (12) din Codul de procedură penală lipsesc de efecte juridice și dispozițiile art. 1 alin. (2) din cod, potrivit cărora „Normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuțiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părților și ale celorlalți participanți în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituției, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum și ale pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.”. Soluția legislativă criticată rupe justul echilibru între interesele generale și cele particulare, prin aceea că atribuie decizia de refuz al accesării informațiilor clasificate cu valoare probatorie în procesul penal unei autorități administrative, ceea ce echivalează cu un impediment în calea dreptului de informare al inculpatului, cu consecințe directe asupra dreptului său la un proces echitabil, impediment care nu este supus niciunei forme de control judiciar. Într-o atare ipoteză, accesul la informațiile clasificate nu este condiționat doar de parcurgerea unor pași procedurali în vederea obținerii unei autorizații prevăzute de lege, ci, după parcurgerea procedurii legale și obținerea autorizațiilor necesare, apărătorul inculpatului poate fi pus în situația unui refuz al autorității emitente, care are ca efect blocarea efectivă și absolută a accesului la informațiile clasificate. Consecințele juridice sunt cu atât mai grave cu cât solicitarea de acces la aceste informații nu aparține inculpatului/apărătorului inculpatului, ci chiar judecătorului cauzei, care, în prealabil, a constatat caracterul esențial pentru soluționarea procesului penal a acestor informații, atribuindu-le valoare probatorie. Or, în măsura în care, în procesul penal, se utilizează probe care nu pot fi cunoscute de inculpat și avocatul său, chiar dacă, în final, acestea nu pot servi la pronunțarea unei soluții de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, dar care au fost reținute în actul de sesizare al instanței, fundamentând acuzația penală, este evident că nu se mai poate discuta despre o egalitate a armelor și, implicit, despre un proces echitabil. Mai mult, Curtea  a constatat că dispozițiile legale criticate sunt de natură a crea discriminări chiar în cadrul categoriei inculpaților dintr-o cauză, autoritatea emitentă a actului clasificat având posibilitatea de a permite selectiv accesul apărătorilor acestora la probele clasificate, astfel încât, în funcție de decizia autorității administrative, inculpații aflați în situații identice sau similare, în același dosar penal, ar putea fi unii condamnați, iar alții achitați, pe baza unor criterii care, potrivit legii, nu pot face obiectul unui control judecătoresc.

Accesul la anumite informații/materiale/documente poate fi refuzat, în cazul în care un astfel de acces ar putea conduce la periclitarea gravă a vieții sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important, ca, de exemplu, în cazurile în care accesul poate prejudicia o anchetă în curs sau poate afecta grav securitatea națională. Pentru această ipoteză, Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale a prevăzut la art. 7 alin. (4), dispoziție care nu a fost încă transpusă în legislația internă, că „Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispozițiile dreptului intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale în conformitate cu prezentul alineat este luată de o autoritate judiciară sau poate face, cel puțin, obiectul controlului judiciarOr, soluția legislativă criticată prevede contrariul celor statuate în norma de drept european, în sensul că accesul/refuzul accesului la informațiile esențiale pentru soluționarea cauzei penale este dispus de o autoritate administrativă, iar refuzul nu poate face obiectul controlului judiciar.

O atare soluție este contrară și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care, așa cum s-a precizat în prealabil, a statuat că, pentru pregătirea apărării în cadrul unei proceduri penale, inculpatul trebuie să ia cunoștință de toate elementele dosarului. Deși a admis faptul că acest drept nu este absolut, excepțiile trebuie să fie justificate și trebuie să existe o compensare pentru aceste dificultăți procedurale create (Hotărârea din 24 iunie 2003, pronunțată în Cauza Dowsett împotriva Regatului Unit, paragrafele 41, 42). Pentru a fi respectate prevederile convenționale referitoare la dreptul la un proces echitabil, instanța europeană a statuat cu privire la necesitatea examinării, sub toate aspectele, de către o instanță judecătorească, a interesului păstrării confidențialității informațiilor clasificate, pe de o parte, și a interesului public de a lua cunoștință de acestea, pe de altă parte, și, în urma examenului efectuat, instanța să dispună cărui interes acordă prevalență.

În concluzie, Curtea a apreciat că protecția informațiilor clasificate nu poate avea caracter prioritar față de dreptul la informare al acuzatului și față de garanțiile dreptului la un proces echitabil ale tuturor părților din procesul penal, decât în condiții expres și limitativ prevăzute de lege. Restrângerea dreptului la informație poate avea loc doar atunci când are la bază un scop real și justificat de protecție a unui interes legitim privind drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor sau siguranța națională, decizia de refuz a accesului la informațiile clasificate aparținând întotdeauna unui judecător.

De altfel cu referire la art. 7 alin. (4) din Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, mai sus citat, Curtea a mai reșinut că, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, obligația de interpretare conformă are un caracter primar și principal, judecătorul sau autoritatea publică având obligația, înainte de oricare alta, de a interpreta conform norma de drept intern cu directiva incidentă. „În această privință, trebuie amintit că principiul interpretării conforme impune în plus ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuție și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta” (a se vedea Hotărârea Marii Camere din 24 ianuarie 2012, pronunțată în cauza C-282/10Maribel Dominguez împotriva Centre informatique du Centre Ouest Atlantique și Préfet de la Région Centre, paragraful 27).

Curtea a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție — Direcția Națională Anticorupție și a constatat că sintagma „instanța solicită” cu raportare la sintagma „permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului” din cuprinsul dispozițiilor art. 352 alin. (11) din Codul de procedură penală este neconstituțională. De asemenea, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat  că sintagma „autoritatea emitentă” din cuprinsul dispozițiilor art. 352 alin. (12) din Codul de procedură penală este neconstituțională.

3. Jurisprudență a Curții de Justiție a Uniunii Europene vizând condițiile de pensionare și condițiile de încetare a contractului de muncă. Considerente reținute de instanța europeană aplicabile, mutatis mutandis, în cauza soluționată de Curtea Constituțională. (Decizia nr. 387 din 5 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 642 din 24 iulie 2018)

Curtea Constituțională a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 53 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice potrivit cărora „Vârsta standard de pensionare este de 65 de ani pentru bărbați și 63 de ani pentru femei. Atingerea acestei vârste se realizează prin creșterea vârstelor standard de pensionare, conform eșalonării prevăzute în anexa nr. 5.” Analizând motivarea excepției de neconstituționalitate, Curtea a  observat că, în realitate, critica de neconstituționalitate vizează doar dispozițiile tezei întâi a art. 53 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, care stabilesc vârsta de pensionare diferită pentru femei în raport cu bărbații. De asemenea, Curtea a constatat că autoarea excepției critică textul de lege în coroborare cu dispozițiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 — Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, dispoziții potrivit cărora: „(1) Contractul individual de muncă existent încetează de drept: c) la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare; la data comunicării deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate de gradul III, pensiei anticipate parțiale, pensiei anticipate, pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare; la data comunicării deciziei medicale asupra capacității de muncă în cazul invalidității de gradul I sau II.”

Curtea a apreciat că este necesară sublinierea distincției dintre problematica vizând condițiile de pensionare de cea referitoare la încetarea de drept a contractului individual de muncă. Departajarea acestor problematici nu rezultă doar din sediul diferit al reglementărilor naționale — Legea nr. 263/2010, în ceea ce privește stabilirea condițiilor de pensionare, și Legea nr. 53/2003, referitor la situațiile în care încetează contractul individual de muncă —, dar și din reglementarea diferită a acestor instituții la nivel european.

A considerat că este relevantă, în acest sens, distincția pe care Curtea de Justiție a Uniunii Europene o face între condițiile de pensionare (care permit stabilirea unor vârste diferite între bărbați și femei) și condițiile de încetare a contractului de muncă, care trebuie să fie uniforme pentru bărbați și femei. Astfel, atât prin Hotărârea din 26 februarie 1986, pronunțată în Cauza M. H. Marshall împotriva Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority (Teaching), paragrafele 32 și 36, cât și prin Hotărârea din 18 noiembrie 2010, pronunțată în Cauza Pensionsversicherungsanstalt împotriva Christine Kleist, paragraful 24, instanța europeană a subliniat că „problema condițiilor de acordare a pensiei pentru limită de vârstă, pe de o parte, și cea a condițiilor de încetare a raportului de muncă, pe de altă parte, sunt distincte”. În acest sens a făcut o departajare clară între dispozițiile Directivei 76/207/CEE a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește accesul la încadrarea în muncă, la formarea și la promovarea profesională, precum și condițiile de muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 39 din 14 februarie 1976, dispoziții care prevedeau aplicarea principiului egalității de tratament în privința condițiilor de muncă, inclusiv a celor care reglementează concedierea și care presupuneau ca bărbaților și femeilor să li se garanteze aceleași condiții, fără discriminare pe criterii de sex [art. 5 alin. (1), respectiv art. 3 alin. (1) lit. c)] și dispozițiile Directivei Consiliului 79/7/CEE din 19 decembrie 1978 privind aplicarea treptată a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în domeniul securității sociale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 6 din 10 ianuarie 1979, prevederi legale potrivit cărora puteau fi excluse din câmpul de aplicare al acestei din urmă directive reglementările naționale referitoare la stabilirea vârstei de pensionare în vederea acordării pensiei pentru limită de vârstă, astfel că statele membre puteau stabili vârste de pensionare diferite pentru femei în raport cu bărbații [art. 7 alin.(1) lit. a)]. În acest sens, instanța europeană, în Cauza M. H. Marshall împotriva Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority (Teaching), paragraful 37, sublinia că „în timp ce excepția prevăzută la art. 7 din Directiva 79/7 are în vedere consecințele care decurg din limita de vârstă pentru prestațiile de securitate socială, prezenta cauză vizează problema concedierii în sensul articolului 5 din Directiva 76/207.” Aceleași considerente au fost reținute și prin Ordonanța din 7 februarie 2018, pronunțată de Curtea de la Luxembourg în cauzele conexate Manuela Maturi, Laura Di Segni, Isabella Lo Balbo, Maria Badini, Loredana Barbanera împotriva Fondazione Teatro dell’Opera di Roma, și Fondazione Teatro dell’Opera di Roma împotriva Manuela Maturi, Laura Di Segni, Isabella Lo Balbo, Maria Badini, Loredana Barbanera, Luca Troiano, Mauro Murri (C-142/17), și Catia Passeri împotriva Fondazione Teatro dell’Opera di Roma (C-143/17), paragrafele 25 și 26, raportat la prevederile actuale ale art. 14 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/54/CE a Parlamentului european și a Consiliului din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalității de șanse și al egalității de tratament între bărbați și femei în materie de încadrare în muncă și de muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 204 din 26 iulie 2006, dispoziții care interzic orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sectoarele public sau privat, inclusiv organismele publice, în ceea ce privește „condițiile de încadrare în muncă și de muncă, inclusiv condițiile de concediere, precum și remunerația, astfel cum este prevăzut la articolul 141 din tratat”, înlocuind, astfel, dispozițiile abrogate ale Directivei 76/207, mai sus amintite. Prin urmare, Curtea Constituțională a considerat că jurisprudența sa anterioară referitoare la reglementarea care stabilește vârste diferite de pensionare pentru femei în raport cu bărbații nu este aplicabilă și cu privire la prevederile de lege care stabilesc condițiile încetării de drept a contractului individual de muncă, aceasta impunând o analiză separată.

Examinând, în consecință, criticile de neconstituționalitate Curtea a apreciat că încetarea raportului de muncă al femeii la o vârstă mai redusă decât a bărbatului poate și trebuie să rămână o opțiune a acesteia, în contextul social actual. Transformarea acestui beneficiu legal într-o consecință asupra încetării contractului individual de muncă ce decurge ope legis dobândește valențe neconstituționale, în măsura în care ignoră voința femeii de a fi supusă unui tratament egal cu cel aplicabil bărbaților. Curtea a considerat că această interpretare este în sensul reglementărilor europene, așa cum reiese din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, Curtea reține că, potrivit art. 14 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/54/CE, „se interzice orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sectoarele public sau privat, inclusiv organismele publice, în ceea ce privește: [….] c) condițiile de încadrare în muncă și de muncă, inclusiv condițiile de concediere, precum și remunerația, astfel cum este prevăzut la articolul 141 din tratat.” Așa cum s-a reținut și mai sus, o reglementare asemănătoare s-a regăsit și în Directiva 76/207/CEE. Prin Hotărârea din 26 februarie 1986, pronunțată în Cauza M. H. Marshall împotriva Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority (Teaching), paragraful 38, Hotărârea din 18 noiembrie 2010, pronunțată în Cauza Pensionsversicherungsanstalt împotriva Christine Kleist, paragraful 28, și Ordonanța din 7 februarie 2018, pronunțată de Curtea de la Luxembourg în cauzele conexate Manuela Maturi, Laura Di Segni, Isabella Lo Balbo, Maria Badini, Loredana Barbanera împotriva Fondazione Teatro dell’Opera di Roma, și Fondazione Teatro dell’Opera di Roma împotriva Manuela Maturi, Laura Di Segni, Isabella Lo Balbo, Maria Badini, Loredana Barbanera, Luca Troiano, Mauro Murri (C-142/17), și Catia Passeri împotriva Fondazione Teatro dell’Opera di Roma (C-143/17)paragraful 28, instanța europeană a statuat că o politică generală de concediere care presupune concedierea unei salariate doar pentru motivul că a atins sau a depășit vârsta de la care aceasta are dreptul la pensie pentru limită de vârstă, care, potrivit legislației naționale este diferită pentru bărbați și pentru femei, constituie discriminare pe criterii de sex, interzisă de prevederile directivelor amintite. Pronunțându-se în acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a avut în vedere reglementări naționale comparabile cu cele analizate de Curtea Constituțională în prezenta cauză. Astfel, spre exemplu, în hotărârea pronunțată în Cauza Pensionsversicherungsanstalt împotriva Christine Kleist, instanța europeană a avut în vedere compatibilitatea reglementărilor naționale din Austria referitoare la stabilirea unor vârste diferite de pensionare pentru femei în raport cu bărbații, respectiv la posibilitatea persoanelor de a fi concediate atunci când au dobândit dreptul la pensie pentru limită de vârstă.

Curtea Constituțională a reținut că, chiar dacă în spețele adresate Curții de Justiție a Uniunii Europene încetarea raportului de muncă era rezultatul concedierii și nu opera de drept, aceasta era fundamentată pe reglementările legale naționale și nu reprezenta un simplu act discreționar al angajatorului, astfel încât considerentele reținute de instanța europeană sunt aplicabile, mutatis mutandis, și în ceea ce privește dispozițiile supuse controlului de constituționalitate în prezenta cauză.

În concluzie, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 — Codul muncii și a constatat că acestea sunt constituționale în măsura în care sintagma „condiții de vârstă standard” nu exclude posibilitatea femeii de a solicita continuarea executării contractului individual de muncă, în condiții identice cu bărbatul, respectiv până la împlinirea vârstei de 65 de ani. De asemenea, a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 53 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, constatând  că acestea sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

4. Neîndeplinirea condițiilor stabilite în jurisprudența Curții Constituționale pentru folosirea unei norme de drept al Uniunii Europene în cadrul controlului de constituționalitate. Critici privind  lipsa de concordanță a unei  legi cu prevederi ale  Directivei (UE) 2017/541 a Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2017 privind combaterea terorismului și de înlocuire a Deciziei-cadru 2002/475/JAI a Consiliului și de modificare a Deciziei 2005/671/JAI a Consiliului (Decizia nr. 451 din 28 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 646 din 25 iulie 2018)

Curtea Constitutțională a fost sesizată cu obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 [cu referire la art. 1]; pct. 26 [cu referire la art. 32, partea introductivă a alin. (1) și lit. b) și c)]; pct. 28 [cu referire la art. 32, partea introductivă a alin. (3) și lit. b)]; pct. 31 [cu referire la art. 33, partea introductivă a alin. (1) și lit. a)] și pct. 43 [cu referire la art. 40] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului. În motivarea obiecției de neconstituționalitate, Înalta Curte de Casație și Justiție — Secțiile Unite a formulat critici  de neconstituționalitate prin raportare la prevederile art. 148 alin. (4) din Constituție, cu referire la Directiva (UE) 2017/541 a Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2017 privind combaterea terorismului și de înlocuire a Deciziei-cadru 2002/475/JAI a Consiliului și de modificare a Deciziei 2005/671/JAI a Consiliului, precum și la prevederile art. 1 alin.(5) din Constituție, în componenta sa referitoare la calitatea legii.

Cât privește raportarea la art. 148 din Constituție, s-a susținut, în esență, că dispozițiile art.I pct.1, 26 și 28 din legea criticată nu sunt în concordanță cu prevederile art. 3 alin. (1) din Directiva (UE) 2017/541 a Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2017 privind combaterea terorismului și de înlocuire a Deciziei-cadru 2002/475/JAI a Consiliului și de modificare a Deciziei 2005/671/JAI a Consiliului, având următorul conținut: „(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că următoarele acte săvârșite cu intenție, astfel cum sunt definite ca infracțiuni în dreptul intern, care, prin natura sau contextul lor, pot aduce atingere gravă unei țări sau unei organizații internaționale, sunt definite drept infracțiuni de terorism atunci când sunt săvârșite într-unul dintre scopurile enumerate la alineatul (2): (a) atingerile aduse vieții unei persoane care pot cauza moartea; (b) atingerile aduse integrității fizice a unei persoane; (c) răpirea sau luarea de ostatici; (d) cauzarea de distrugeri masive unui edificiu guvernamental sau public, unui sistem de transport, unei infrastructuri, inclusiv unui sistem informatic, unei platforme fixe situate pe platoul continental, unui loc public sau unui bun privat, susceptibile să pună în pericol vieți umane sau să producă pierderi economice considerabile; (e) capturarea de aeronave, de nave sau de alte mijloace de transport de pasageri sau de mărfuri; (f) fabricarea, posesia, achiziționarea, transportul, furnizarea sau utilizarea de explozivi sau de arme, inclusiv arme chimice, biologice, radiologice sau nucleare, precum și cercetarea și dezvoltarea de arme chimice, biologice, radiologice sau nucleare; (g) eliberarea de substanțe periculoase sau provocarea de incendii, inundații sau explozii care ar avea drept efect punerea în pericol a vieților umane; (h) perturbarea sau întreruperea aprovizionării cu apă, electricitate sau orice altă resursă naturală fundamentală care ar avea drept efect punerea în pericol a vieților umane; (i) afectarea ilegală a integrității sistemelor, astfel cum se prevede la articolul 4 din Directiva 2013/40/UE a Parlamentului European și a Consiliului (19), în cazurile în care se aplică articolul 9 alineatul (3) sau articolul 9 alineatul (4) literele (b) sau (c) din respectiva directivă, precum și afectarea ilegală a integrității datelor, astfel cum se prevede la articolul 5 din respectiva directivă, în cazurile în care se aplică articolul 9 alineatul (4) litera (c) din respectiva directivă; (j) amenințarea de a săvârși oricare dintre actele enumerate la literele (a)—(i).” Potrivit art.3 alin.(2) din Directiva (UE) 2017/541, „Scopurile menționate la alineatul (1) sunt: (a) de a intimida grav o populație; (b) de a constrânge nelegitim un guvern sau o organizație internațională să îndeplinească sau să se abțină de la a îndeplini oricare act; (c) de a destabiliza grav sau de a distruge structurile politice, constituționale, economice sau sociale fundamentale ale unei țări sau ale unei organizații internaționale.”

Referitor la interpretarea art. 148 din Constituție, prin Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, prin Decizia nr. 921 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 21 septembrie 2011, și prin Decizia nr. 64 din 14 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 26 aprilie 2018, Curtea a statuat că „folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituționalitate ca normă interpusă celei de referință implică, în temeiul art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, o condiționalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă și neechivocă prin ea însăși sau înțelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis și neechivoc de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției — unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate. Într-o atare ipoteză, demersul Curții Constituționale este distinct de simpla aplicare și interpretare a legii, competență ce aparține instanțelor judecătorești și autorităților administrative, sau de eventualele chestiuni ce țin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz.”

Aplicând aceste considerente de principiu la cauza de față, Curtea a reținut  că norma de drept european interpusă în cadrul controlului de constituționalitate celei de referință, consacrate de art. 148 alin. (4) din Constituție, o reprezintă art. 3 alin.(1) din Directiva (UE) 2017/541 a Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2017 privind combaterea terorismului și de înlocuire a Deciziei-cadru 2002/475/JAI a Consiliului și de modificare a Deciziei 2005/671/JAI a Consiliului. Norma de drept european interpusă în cadrul controlului de constituționalitate celei de referință trebuie supusă examenului dublei condiționalități: pe de o parte, reglementarea să fie suficient de clară, precisă și neechivocă prin ea însăși sau înțelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis și neechivoc de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare a Constituției de către dispozițiile din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, criticate.

Cu privire la prima condiție necesară pentru folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituționalitate, Curtea a reținut că norma de drept european invocată întrunește condițiile de claritate și precizie. Astfel, ea stabilește fără echivoc că statele membre vor lua măsurile necesare pentru a defini, în dreptul intern, drept infracțiuni de terorism, actele enumerate în cuprinsul său [la lit. a)—j)], care, prin natura sau contextul în care sunt săvârșite, pot aduce atingere gravă unei țări sau unei organizații internaționale, fiind săvârșite cu intenție și într-unul dintre scopurile enumerate la alineatul (2) al art.3 din Directiva (UE) 2017/541. În ceea ce privește cea de-a doua condiție, și anume aceea ca norma de drept european interpusă în cadrul controlului de constituționalitate să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției — unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate, Curtea a  constatat că această condiție nu este întrunită. Astfel, aspectele legate de reglementarea de către statele membre, în dreptul intern, a infracțiunilor de terorism (cum sunt, spre exemplu, obiectul juridic special, latura obiectivă cu elementul material și urmarea imediată, respectiv latura subiectivă cu scopul special sau mobilul, ca elemente constitutive ale infracțiunii de terorism) nu au în sine o relevanță constituțională, nefiind circumscrise principiilor și normelor fundamentale constituționale, cum ar fi, spre exemplu, cele care consacră drepturi, libertăți și îndatoriri fundamentale sau cele privind autoritățile publice, reglementate de textele constituționale. Având în vedere acestea, Curtea a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituționalitate, astfel că nu poate fi primită critica de neconstituționalitate privind încălcarea dispozițiilor art. 148 alin. (4) din Constituție.

Curtea a reținut însă caracterul întemeiat al unora dintre criticile formulate în raport de art. 1 alin. (5) din Constituție, astfel încât soluția pronunțată este, după cum urmează:

”Admite obiecția de neconstituționalitate formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, și constată că sintagma „ansamblul relațiilor sociale” din cuprinsul dispozițiilor art. I pct. 1 (cu referire la art. 1), precum și dispozițiile art. I pct. 26 [cu referire la art. 32, partea introductivă a alin.(1)], pct. 28 [cu referire la art. 32, partea introductivă a alin. (3)] și pct. 31 [cu referire la art. 33, partea introductivă a alin. (1)] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului sunt neconstituționale.

Respinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate formulată de aceeași autoare și constată că sintagmele „factorii materiali”, „relațiile internaționale ale statelor” și „securitatea națională sau internațională” din cuprinsul dispozițiilor art.I pct.1 (cu referire la art. 1), dispozițiile art. I pct. 43 (cu referire la art. 40), precum și celelalte dispoziții criticate din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului sunt constituționale în raport cu criticile formulate.”

5. Inadmisibilitatea cererii referitoare la sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară formulată în cadrul controlului de constituționalitate a priori, al legilor înainte de promulgare. Situație pur internă, care nu aduce în discuție dreptul Uniunii Europene. Statuarea Curții Constituționale în sensul că ”în cadrul controlului a priori nu se poate formula o întrebare preliminară potrivit art. 267 din Tratat, nefiind în discuție un litigiu. Cauză în care Curtea Constituțională nu a fost legal sesizată(Decizia nr. 533 din 18 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 673 din 02 august 2018)

Curtea Constituțională a fost sesizată cu obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, obiecție formulată de un număr de 93 de deputați.

În prealabil motivării obiecției de neconstituționalitate autorii acesteia au solicitat Curții Constituționale formularea unei întrebări preliminare în baza art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, după cum urmează: „Art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, art. 4 din Tratatul privind Uniunea Europeană, art. 19 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare Carta) și principul supremației dreptului Uniunii se opun adoptării și intrării în vigoare a unor măsuri naționale de ordin legislativ care ar avea ca efect violarea gravă a unor valori dintre cele prevăzute de art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, art. 4 din Tratatul privind Uniunea Europeană, art. 19 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, art. 47 din Cartă, respectiv violarea statului de drept în ordinea juridică națională a unui stat membru al Uniunii Europene prin crearea unor grave deficiențe în funcționarea sistemului judiciar ce ar avea ca efect știrbirea independenței magistraților [măsurile prevăzute de art. I pct. 142 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, adoptată de Parlament prin modificarea art.82 alin.(2) din Legea nr. 303/2004, prin care legiuitorul a creat posibilitatea pensionării la cerere, înaintea împlinirii vârstei de 60 de ani, a magistraților, precum și a personalului de specialitate juridică asimilat acestora cu o vechime de cel puțin 20 de ani în profesie]?” De asemenea, s-a solicitat suspendarea judecății cauzei până la pronunțarea Curții de Justiție a Uniunii Europene asupra prezentei întrebări preliminare propuse.

Verificând mai întâi admisibilitatea sesizării, Curtea a constatat că nu a fost legal sesizată pentru a soluționa pe fond obiecția de neconstituționalitate, aceasta fiind soluția pronunțată în cauză.

În ceea ce privește solicitarea autorilor obiecției de neconstituționalitate referitoare la sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, potrivit art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Curtea Constituțională a constatat că aceasta este, de asemenea, inadmisibilă.

Curtea a reținut mai întâi că art. 3 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene reglementează competența exclusivă a Uniunii Europene în următoarele domenii: (a) uniunea vamală; (b) stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării pieței interne; (c) politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro; (d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul; (e) politica comercială comună. De asemenea, competența Uniunii este exclusivă în ceea ce privește încheierea unui acord internațional în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act legislativ al Uniunii ori este necesară pentru a permite Uniunii să își exercite competența internă sau în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora. Art. 4 din același tratat reglementează competența partajată a Uniunii Europene cu statele membre în cazul în care tratatele îi atribuie o competență care nu se referă la domeniile menționate la articolele 3 și 6. Competențele partajate între Uniune și statele membre se aplică în următoarele domenii principale: (a) piața internă; (b) politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat; (c) coeziunea economică, socială și teritorială; (d) agricultura și pescuitul, cu excepția conservării resurselor biologice ale mării; (e) mediul; (f) protecția consumatorului; (g) transporturile; (h) rețelele transeuropene; (i) energia; (j) spațiul de libertate, securitate și justiție; (k) obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite în prezentul tratat. În domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice și spațiului, Uniunea dispune de competență pentru a desfășura acțiuni și, în special, pentru definirea și punerea în aplicare a programelor, fără ca exercitarea acestei competențe să poată avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-și exercita propria competență. În domeniile cooperării pentru dezvoltare și ajutorului umanitar, Uniunea dispune de competență pentru a întreprinde acțiuni și pentru a duce o politică comună, fără ca exercitarea acestei competențe să poată avea ca efect lipsirea statelor membre de posibilitatea de a-și exercita propria competență. Curtea Constituțională a reținut că art. 4 alin. (1) lit. j) din tratat, referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție, vizează politicile privind controlul la frontiere, dreptul de azil și imigrarea, cooperarea judiciară în materie civilă, cooperarea judiciară în materie penală și cooperarea polițienească. Pensionarea magistraților ține de competența exclusivă a statelor membre, fiind o situație pur internă, care nu aduce în discuție dreptul Uniunii Europene. Curtea a mai reținut că nici chiar interpretarea extensivă dată art.19 din Tratatul privind Uniunea Europeană de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Hotărârea din 27 februarie 2018, pronunțată în cauza C-64/16 — Associação Sindical dos Juízes Portugueses împotriva Tribunal de Contas paragrafele 38, 40 și 43), în sensul că independența justiției intră sub protecția sa din moment ce instanțele judecătorești, pentru a putea formula întrebări preliminare și a aplica/interpreta dreptul Uniunii Europene, trebuie să fie independente, nu acoperă situația de față. Astfel, problema de drept antamată prin solicitarea autorilor obiecției de neconstituționalitate nu vizează independența justiției, ci reglementarea unei modalități opționale de ieșire la pensie a magistraților, la cererea exclusivă a acestora. Rezultă că, din punctul de vedere al dreptului Uniunii Europene, construcția autorilor obiecției de neconstituționalitate este una forțată, întrucât nu ține cont de sfera de aplicare a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și de competența exclusivă a statului membru în această materie. Prin urmare, cererea privind întrebarea preliminară este vădit inadmisibilă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene nefiind competentă ratione materiae.

Curtea a mai reținut că, pe lângă acest motiv de inadmisibilitate, dirimant ca natură, în cadrul controlului a priori nu se poate formula o întrebare preliminară potrivit art. 267 din Tratat, nefiind în discuție un litigiu. Astfel, în Hotărârea din 16 decembrie 2008, pronunțată în cauza C-210/06 Cartesio Oktató és Szolgáltató bt, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că, potrivit unei jurisprudențe constante, pentru a aprecia dacă organismul de trimitere are trăsăturile unei „instanțe” în sensul textului antereferit, aspect care ține doar de dreptul Uniunii Europene, Curtea ia în considerare un ansamblu de elemente, precum originea legală a organismului, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al competenței sale, natura contradictorie a procedurii, aplicarea de către organism a normelor de drept, precum și independența acestuia. Cu toate acestea, în privința naturii contradictorii a procedurii la instanța de trimitere, art. 267 din Tratat nu condiționează sesizarea Curții de caracterul contradictoriu al acestei proceduri. În schimb, din acest articol rezultă că instanțele naționale au competența să sesizeze Curtea numai dacă există un litigiu pendinte și dacă sunt chemate să se pronunțe în cadrul unei proceduri destinate să se finalizeze printr-o decizie cu caracter jurisdicțional (paragrafele 55 și 56). Or, controlul a priori nu presupune nici chiar lato sensu un litigiu pendinte, respectiv stabilirea unui raport juridic, din moment ce o lege care nu este în vigoare nu poate genera un litigiu, spre deosebire de ipoteza controlului a posteriori de constituționalitate pe cale de excepție. Susținerea autorilor obiecției de neconstituționalitate cu privire la faptul că, în precedent, Curtea Constituțională a sesizat Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care a pronunțat Hotărârea din 5 iunie 2018, în cauza C-673/16 Relu Adrian Coman și alții împotriva Inspectoratului General pentru Imigrări și a Ministerului Afacerilor Interne, și, prin urmare, și în această cauză Curtea Constituțională poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, este inexactă. Această măsură a fost dispusă în cadrul soluționării unei excepții de neconstituționalitate, respectiv în cadrul controlului a posteriori, concret de constituționalitate. Însă, în cauza de față, Curtea exercită un control abstract anterior intrării în vigoare a legii, la sesizarea anumitor subiecte de drept expres prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție. Prin urmare, având în vedere diferențele semnificative de regim juridic existente între cele două forme de control al constituționalității legilor prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi și lit.d) teza întâi din Constituție, Curtea a constatat că în cadrul controlului a priori de constituționalitate nu poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

De asemenea, Curtea a mai reținut că „întrebările referitoare la dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Respingerea de către Curte a unei cereri formulate de o instanță națională este posibilă numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale ori atunci când problema este de natură ipotetică sau Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i-au fost adresate (…) Funcția conferită Curții în cadrul trimiterilor preliminare este aceea de a contribui la administrarea justiției în statele membre, iar nu de a formula opinii consultative cu privire la întrebări generale sau ipotetice” [Hotărârea din 15 septembrie 2011, pronunțată în cauza C-197/10 Unió de Pagesos de Catalunya împotriva Administración del Estado, paragrafele 17 și 18; a se vedea și Hotărârea din 6 iulie 2017, pronunțată în cauza C-392/16 Dumitru Marcu împotriva Agenției Naționale de Administrare Fiscală (ANAF) și Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București, paragraful 38]. Or, întrebarea formulată are un caracter de generalitate și vizează, la momentul de față, o situație ipotetică, aspect ce indică faptul că, în realitate, se dorește consultarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cadrul procedurii de adoptare a legilor. Întrucât Curtea Constituțională nu a fost legal sesizată cu privire la această obiecție de neconstituționalitate, aspect care atrage inadmisibilitatea acesteia, întrebarea preliminară nu este necesară pentru soluționarea cauzei. Întrebarea preliminară propusă vizează fondul obiecției de neconstituționalitate, care, însă, nu poate fi antamat în prezenta cauză. Astfel, aceasta nu poate produce efecte utile cauzei, care să determine, eventual, reevaluarea soluției de inadmisibilitate rezultate din nelegala sesizare a Curții Constituționale.

De aceea, indiferent de modul de soluționare a întrebării preliminare, soluția în cauza de față nu poate fi alta decât inadmisibilitatea obiecției de neconstituționalitate, sens în care, de altfel, Curtea Constituțională s-a pronunțat.

6. Admisibilitatea cererii referitoare la sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară formulată în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori – soluționarea unei excepții de neconstituționalitate. Dialog judiciar – prima întrebare preliminară la CJUE formulată de Curtea Constituțională a României. Pornind de la cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Curtea Constituțională a aplicat  în cadrul controlului de constituționalitate  cu privire la dispozițiile art. 277 alin. (2) și alin. (4) din Codul civil normele de drept european cuprinse în articolul 21 alineatul (1) TFUE și cele ale articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2004/38. (Decizia nr. 534 din 18 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 842 din 03 octombrie 2018)

Curtea Constituțională a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 277 alin. (2) și (4) din Codul civil, având următorul cuprins:„(2) Căsătoriile dintre persoane de același sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România.[…] (4) Dispozițiile legale privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European rămân aplicabile.”

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii au susținut  că nerecunoașterea căsătoriilor între persoane de același sex, legal încheiate în străinătate, reprezintă o încălcare a dreptului la viață intimă, familială și privată, și o discriminare pe criteriul orientării sexuale. Reclamanții au construit împreună o viață intimă și de familie care a fost recunoscută legal de statul belgian. Mutarea în România nu poate schimba nici realitatea de fapt a vieții lor intime și de familie, și nici realitatea juridică a căsătoriei lor legale în Belgia. Soții, însă, nu își pot continua, pe teritoriul României, relația lor de familie în condiții egale cu persoanele heterosexuale aflate în situații similare, întrucât reclamantul Robert Clauborn Hamilton este obligat, în acord cu practica Inspectoratului General pentru Imigrări, să părăsească teritoriul României, pe motiv că art. 277 din Codul civil interzice recunoașterea în România a căsătoriilor între persoane de același sex încheiate în străinătate. Or, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, și relațiile stabilite într-un cuplu format din persoane de același sex sunt tot relații intime și de familie, ca și în cazul cuplurilor heterosexuale, astfel că nu există o justificare rezonabilă care să permită crearea unei diferențieri prin lege, inclusiv sub aspectul libertății de circulație a persoanei. Prin urmare, autorii excepției apreciază că reglementările interne vin în contradicție cu prevederile constituționale care apără viața intimă, de familie și privată, și cu cele care consacră egalitatea între cetățeni, și constituie o încălcare a art. 14, coroborat cu art.8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea a reținut că prezenta cauză se referă strict la recunoașterea efectelor unei căsătorii legal încheiate în străinătate între un cetățean al Uniunii Europene și soțul său de același sex, resortisant al unei țări terțe, în raport cu dreptul la viață de familie și cu dreptul la liberă circulație, din perspectiva interdicției discriminării pe motiv de orientare sexuală. În acest context, Curtea a reținut  lipsa de certitudine privind interpretarea care trebuie dată mai multor noțiuni utilizate de Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE(2), coroborate cu Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și cu jurisprudența recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la dreptul la o viață de familie. Astfel, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38 definește destinatarii acestei directive ca fiind „orice cetățean al Uniunii care se deplasează sau își are reședința într-un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum și membrii familiei sale, conform definiției de la articolul 2 punctul 2, care îl însoțesc sau i se alătură”. Fiind cetățean al unui stat care nu este membru al Uniunii Europene, Robert Clabourn Hamilton nu poate invoca, așadar, directiva în favoarea sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene stabilind, în Hotărârea din 12 martie 2014, pronunțată în Cauza O. și B. (C-456/12, EU:C:2014:135, punctul 37), că „rezultă dintr-o interpretare literală, sistematică și teleologică a dispozițiilor Directivei 2004/38 că acestea nu pot constitui temeiul unui drept de ședere derivat în favoarea resortisanților unor state terțe, membri ai familiei unui cetățean al Uniunii, în statul membru al cărui resortisant este acest cetățean”. Pe de altă parte, prin aceeași hotărâre, punctul 54, instanța europeană a statuat că, „atunci când, cu ocazia unei șederi efective a cetățeanului Uniunii în statul membru gazdă, în temeiul și cu respectarea condițiilor prevăzute la articolul 7 alineatele (1) și (2) din Directiva 2004/38, a început sau s-a consolidat o viață de familie în acest stat membru, efectul util al drepturilor pe care respectivul cetățean al Uniunii le are în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE impune ca viața de familie a acestui cetățean în statul membru gazdă să poată fi urmată la întoarcerea sa în statul membru al cărui resortisant este, prin acordarea unui drept de ședere derivat membrului de familie respectiv, resortisant al unui stat terț. Într-adevăr, în lipsa unui asemenea drept de ședere derivat, acest cetățean al Uniunii ar fi descurajat să părăsească statul membru al cărui resortisant este pentru a-și exercita dreptul de ședere, în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE, pe teritoriul altui stat membru, din cauza lipsei certitudinii că poate continua în statul membru din care este originar o viață de familie alături de rudele sale apropiate astfel începută sau consolidată în statul membru gazdă”. Mai mult, prin Hotărârea din 25 iulie 2008, pronunțată în Cauza Metock și alții (C-127/08, EU:C:2008:449), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38 trebuie interpretat în sensul că „resortisantul unei țări terțe, soț al unui cetățean al Uniunii care locuiește într-un stat membru a cărui cetățenie nu o deține, care însoțește sau se alătură acestui cetățean al Uniunii, beneficiază de dispozițiile directivei menționate, oricare ar fi locul și data căsătoriei lor, precum și oricare ar fi modul în care acest resortisant al unei țări terțe a intrat în statul membru gazdă”. Curtea a mai reținut că, în detrimentul obligației pozitive care decurge din articolul 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, implicit, din articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, de a oferi cuplurilor homosexuale posibilitatea de a obține o recunoaștere legală și protecția juridică a cuplului lor,   România nu oferă nicio formă de recunoaștere oficială și juridică a relațiilor de cuplu stabilite între persoane de același sex (în aceeași situație mai sunt doar cinci state membre ale Uniunii Europene: Republica Bulgaria, Republica Letonia, Republica Lituania, Republica Polonă și Republica Slovacă).

În acest context normativ și jurisprudențial, Curtea Constituțională a României a hotărât să suspende judecarea cauzei având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor din Codul civil român și să solicite Curții de Justiție a Uniunii Europene să se pronunțe cu titlu preliminar. Astfel, prin Încheierea din 29 noiembrie 2016, Curtea Constituțională a adresat instanței europene următoarele întrebări preliminare:

„1) «Soț» din articolul 2 punctul 2 litera (a) din Directiva 2004/38, coroborat cu articolele 7, 9, 21 și 45 din cartă, include soțul de același sex, dintr-un stat care nu este membru al Uniunii, al unui cetățean european cu care cetățeanul s-a căsătorit legal conform legii dintr-un stat membru, altul decât statul gazdă?

2) Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ, atunci articolul 3 alineatul (1) și articolul 7 alineatul [2] (3) din Directiva 2004/38, coroborate cu articolele 7, 9, 21 și 45 din cartă, cer ca statul membru gazdă să acorde dreptul la rezidență pe teritoriul său pe o perioadă mai lungă de 3 luni unui soț de același sex al unui cetățean european?

3) Dacă răspunsul la prima întrebare este negativ, soțul de același sex, dintr-un stat care nu este membru al Uniunii, al unui cetățean european, cu care cetățeanul s-a căsătorit legal conform legii dintr-un stat membru, altul decât statul gazdă, poate fi calificat ca fiind «orice alt membru de familie, […]» în sensul articolului 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2004/38 ori «partenerul cu care cetățeanul Uniunii are o relație durabilă, atestată corespunzător» în sensul articolului 3 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2004/38, cu obligația corelativă a statului gazdă de a facilita intrarea și șederea acestuia, chiar dacă statul gazdă nu recunoaște căsătoriile între persoane de același sex și nici nu prevede vreo altă formă alternativă de recunoaștere juridică, de tipul parteneriatelor înregistrate?

4) Dacă răspunsul la a treia întrebare este afirmativ, atunci articolul 3 alineatul (2) și articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2004/38, coroborate cu articolele 7, 9, 21 și 45 din cartă, cer ca statul membru gazdă să acorde dreptul la rezidență pe teritoriul său pe o perioadă mai lungă de 3 luni unui soț de același sex al unui cetățean european?”

Prin Hotărârea din 5 iunie 2018, pronunțată în cauza C-673/16, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) a răspuns afirmativ primelor două întrebări formulate.

Astfel, cu privire la prima întrebare s-a statuat că, în situația în care un cetățean al Uniunii a făcut uz de libertatea sa de circulație, deplasându-se și locuind efectiv, în conformitate cu condițiile prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, într-un alt stat membru decât cel a cărui cetățenie o deține și a întemeiat sau a consolidat cu această ocazie o viață de familie cu un resortisant al unui stat terț, de același sex, de care este legat printr-o căsătorie legal încheiată în statul membru gazdă, articolul 21 alineatul (1) TFUE trebuie să fie interpretat în sensul că se opune ca autoritățile competente ale statului membru a cărui cetățenie o deține cetățeanul Uniunii să refuze acordarea unui drept de ședere pe teritoriul acestui stat membru resortisantului menționat, pentru motivul că dreptul statului membru menționat nu prevede căsătoria între persoane de același sex. Articolul 21 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, resortisantul unui stat terț, de același sex ca cetățeanul Uniunii, a cărui căsătorie cu acesta din urmă a fost încheiată într-un stat membru conform dreptului acestui stat, dispune de un drept de ședere pe o perioadă mai mare de trei luni pe teritoriul statului membru a cărui cetățenie o deține cetățeanul Uniunii. Acest drept de ședere derivat nu poate fi supus unor condiții mai stricte decât cele prevăzute la articolul 7 din Directiva 2004/38. Pentru pronunțarea acestei soluții, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a avut în vedere că noțiunea „soț”, prevăzută de articolul 2 pct.2 lit.(a) din Directiva 2004/38, desemnează o persoană legată de o altă persoană prin căsătorie și este o noțiune neutră din punctul de vedere al genului fiind, așadar, susceptibilă să înglobeze soțul de același sex al cetățeanului Uniunii în cauză. În ceea ce privește persoana care deține calitatea de „soț”, Curtea a constatat că, în aplicarea directivei menționate, un stat membru nu poate invoca dreptul său național pentru a se opune recunoașterii pe teritoriul său, exclusiv în scopul acordării unui drept de ședere derivat unui resortisant al unui stat terț, a căsătoriei încheiate de acesta cu un cetățean al Uniunii de același sex într-un alt stat membru în conformitate cu dreptul acestuia din urmă (punctul 36 din hotărâre).

Cu privire la cea de-a doua întrebare formulată, instanța europeană a dispus că „articolul 21 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, resortisantul unui stat terț, de același sex ca cetățeanul Uniunii, a cărui căsătorie cu acesta din urmă a fost încheiată într-un stat membru conform dreptului acestui stat, dispune de un drept de ședere pe o perioadă mai mare de trei luni pe teritoriul statului membru a cărui cetățenie o deține cetățeanul Uniunii” (punctul 2 din dispozitivul hotărârii). Curtea a arătat că, astfel cum reiese din cuprinsul articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2004/38, dreptul de ședere prevăzut la alineatul (1) al acestui articol se extinde asupra membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru, în cazul în care ei însoțesc ori se alătură cetățeanului Uniunii în statul membru gazdă, dacă cetățeanul Uniunii îndeplinește condițiile menționate la alineatul (1) litera (a), (b) sau (c) a aceluiași articol.

Având în vedere răspunsurile date primei și celei de-a doua întrebări, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a apreciat că nu este necesar să se răspundă la a treia și la a patra întrebare, acestea rămânând fără obiect.

Pornind de la aceste statuări, Curtea Constituțională a aplicat  în cadrul controlului de constituționalitate al  dispozițiilor art. 277 alin. (2) și alin. (4) din Codul civil, normele de drept european cuprinse în articolul 21 alineatul (1) TFUE și cele ale articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2004/38. Apreciind că acestea  au atât un înțeles precis și neechivoc, stabilit în mod clar de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, cât și relevanță constituțională, întrucât vizează un drept fundamental, respectiv dreptul la viață intimă, familială și privată.

În această lumină, aplicând cele dispuse de instanța europeană în interpretarea normelor europene, Curtea Constituțională a constatat că relația pe care o are un cuplu format din persoane de același sex intră în sfera noțiunii de „viață privată”, precum și a noțiunii de „viață de familie”, asemenea relației stabilite într-un cuplu heterosexual, fapt ce determină incidența protecției dreptului fundamental la viață privată și de familie, garantat de art. 7 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, de art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de art. 26 din Constituția României. Bucurându-se de dreptul la viață privată și de familie, persoanele de același sex, care formează cupluri stabile, au dreptul de a-și exprima personalitatea în interiorul acestor relații și de a beneficia, în timp și prin mijloacele prevăzute de lege, de o recunoaștere legală și judiciară a drepturilor și îndatoririlor corespunzătoare (a se vedea, în acest sens, și hotărârea Curții Constituționale din Italia — Ordinanza n.4/2011, publicată în Gazzetta Ufficiale nr. 2 din 12 ianuarie 2012). Prin urmare, dispozițiile art. 277 alin. (2) din Codul civil, potrivit cărora „căsătoriile dintre persoane de același sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România” nu pot constitui temeiul pentru autoritățile competente ale statului român de a refuza acordarea dreptului de ședere, pe teritoriul României, soțului — resortisant al unui stat membru al Uniunii Europene și/sau a unui stat terț, persoană de același sex, care este legat printr-o căsătorie, legal încheiată pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, cu un cetățean român, cu domiciliul ori reședința în România, sau cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene, care are dreptul de rezidență în România, pentru motivul că dreptul intern român nu prevede/recunoaște căsătoria între persoane de același sex. Astfel, în condițiile în care prevederile art. 277 alin. (4) din Codul civil statuează că „Dispozițiile legale privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European rămân aplicabile”interdicția recunoașterii căsătoriei nu se aplică în situația în care cetățeanul unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat terț, persoană de același sex, căsătorită cu un cetățean român sau al unui stat membru al Uniunii Europene, în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE și al articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2004/38, solicită acordarea dreptului de ședere, pentru o perioadă mai mare de trei luni, pe teritoriul statului român, în scopul reîntregirii familiei. . Curtea a reiterat  cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, potrivit cărora, ori de câte ori, cu ocazia unei șederi efective a cetățeanului Uniunii într-un stat membru (în speța de față, în Regatul Belgiei), altul decât cel al cărui resortisant este (în speță, România), în temeiul și cu respectarea condițiilor prevăzute de Directiva 2004/38, a fost întemeiată sau consolidată o viață de familie în acest din urmă stat membru, efectul util al drepturilor pe care respectivul cetățean al Uniunii le are, în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE, impune ca viața de familie a acestuia să poată fi continuată la întoarcerea sa în statul membru al cărui resortisant este, prin acordarea unui drept de ședere derivat membrului familiei, resortisant al unui stat terț (recte, Statele Unite ale Americii).

Pentru aceste considerente, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 277 alin. (2) și (4) din Codul civil sunt constituționale în măsura în care permit acordarea dreptului de ședere pe teritoriul statului român, în condițiile stipulate de dreptul european, soților — cetățeni ai statelor membre ale Uniunii Europene și/sau cetățeni ai statelor terțe — din căsătoriile dintre persoane de același sex, încheiate sau contractate într-un stat membru al Uniunii Europene.

7. Reglementări în sens contrar Directivei 2012/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului. Încălcarea  prevederilor art. 148 alin. (2) din Constituție. (Decizia nr. 633 din 12 ocrombrie 2018, Publicată în Monitorul Oficial nr. 1.020 din 29 noiembrie 2018)

Curtea Constituțională a fost sesizată cu trei obiecții de neconstituționalitate vizând Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Având în vedere faptul că obiectul celor trei sesizări îl constituie dispoziții ale aceluiași act normativ, pentru o bună administrare a actului de justiție constituțională, în temeiul art. 139 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, s-a dispus  conexarea celor trei cauze, urmând ca instanța constituțională să pronunțe o singură decizie prin care să efectueze controlul de constituționalitate a priori asupra dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în ansamblul său, precum și a dispozițiilor art. I pct. 4, pct. 5, pct. 6, pct. 7, pct. 8, pct. 9, pct. 11, pct. 14, pct. 16, pct. 18, pct. 25, pct. 29, pct. 30, pct. 39, pct. 40, pct. 41, pct. 44, pct. 47, pct. 48, pct. 49, pct. 51, pct. 52, pct. 53, pct. 55, pct. 56, pct. 57, pct. 61, pct. 64, pct. 68, pct. 69, pct. 70, pct. 71, pct. 72, pct. 73, pct. 74, pct. 76, pct. 79, pct. 81, pct. 83, pct. 84, pct. 85, pct. 89, pct. 91, pct. 93, pct. 95, pct. 99, pct. 103, pct. 104, pct. 105, pct. 107, pct. 109, pct. 112, pct. 113, pct. 120, pct. 121, pct. 123, pct. 126, pct. 130, pct. 133, pct. 139, pct. 140, pct. 154, pct. 158, pct. 172, pct. 179, pct. 181, pct. 183, pct. 188, pct. 189, pct. 190, pct. 192, pct. 193, pct. 195, pct. 204, pct. 205, pct. 213, pct. 219, pct. 227, pct. 229, pct. 232, pct. 235, pct. 236, pct. 238, pct. 239, pct. 240, pct. 243, pct. 244, pct. 245, pct. 257, pct. 259 și pct. 266, precum și ale art. II și art. III, în special.

Autorii sesizărilor au susținut că dispozițiile criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3), alin. (4) și alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16, art. 21, art. 22 alin. (1), art. 23 alin. (1) și alin. (11), art. 24 alin. (1), art. 30 alin. (1) și alin. (2), art. 31 alin. (1) și alin. (2), art. 52 alin. (3), art. 61 alin. (2), art. 69 alin. (2), art. 75, art. 79 alin. (1), art. 124, art. 131 alin. (1) și alin. (3), art. 132 alin. (1), art. 147 alin. (4), precum și ale art. 148 alin. (2) din Constituție.

Între altele, Curtea Constituțională a reținut încălcări ale art. 148 alin. (2) din Constituție, după cum urmează.

Astfel, cât privește art. I pct. 41, referitor la art. 83 lit. b) din Codul de procedură penală, potrivt căruia «La articolul 83, după litera b) se introduce o nouă literă, lit. b1), cu următorul cuprins: „b1) dreptul de a fi încunoștințat de data și ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi și libertăți. Încunoștințarea se face prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Absența sa nu împiedică efectuarea actului.”, autorii sesizării au susținut că posibilitatea suspectului sau inculpatului de a asista la audierile celorlalte persoane îngreunează urmărirea penală, întrucât persoanele audiate vor fi intimidate de prezența autorului infracțiunii, afectându-se astfel dreptul cetățenilor la un sistem de justiție funcțional. Noua reglementare prevede dreptul inculpatului de a fi încunoștințat de data și ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi și libertăți și, implicit, posibilitatea acestuia de a participa personal la efectuarea oricărui act de urmărire penală, acest drept rezultând din teza finală a articolului criticat, potrivit căreia „absența sa nu împiedică efectuarea actului”.

Analizând critica de neconstituționalitate, Curtea a constatat că, acordând acest drept inculpatului, legiuitorul ignoră efectele pe care prezența acestuia la efectuarea oricărui act de urmărire penală, deci inclusiv la audieri, le-ar putea avea asupra cercetării penale. Astfel, prezența acestuia, de exemplu, la audierea unor martori sau a persoanelor vătămate poate avea un caracter intimidant, de natură a-i face pe aceștia să fie reținuți în declarațiile lor și să nu declare tot ceea ce știu în legătură cu fapta cercetată, destabilizând caracterul echitabil al procesului penal. De asemenea, legiuitorul ignoră și prevederile Directivei 2012/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului, a cărei transpunere în dreptul intern este obligatorie, potrivit art. 148 din Constituție. Această directivă instituie pentru statele membre obligația să reglementeze procedurile penale, astfel încât „să se evite contactele dintre victimă și membrii familiei acesteia, pe de o parte, și autorul infracțiunii, pe de altă parte”. În ceea ce privește aplicarea în practică a acestei dispoziții, reglementarea europeană exemplifică cea mai frecventă situație care poate fi întâlnită în practică și oferă soluția concordantă cu scopul propus, respectiv „citarea victimei și a autorului infracțiunii la audieri în momente diferite”. De asemenea, „un număr cât mai mare de măsuri ar trebui puse la dispoziția practicienilor pentru a se preveni suferința victimelor în cursul procedurilor judiciare, în special ca urmare a contactului vizual cu autorul infracțiunii, cu membrii familiei sale, cu asociații săi sau cu persoanele din public” (paragraful 53 al Preambulului directivei). Astfel, paragraful 55, reiterând că anumite victime sunt extrem de expuse în cursul procedurilor penale riscului de victimizare secundară și repetată sau de intimidare și răzbunare din partea autorului infracțiunii, stabilește că „un astfel de risc poate fi identificat eficient numai prin evaluări individuale, realizate în cel mai scurt termen posibil” și că „respectivele evaluări ar trebui realizate pentru toate victimele, pentru a stabili dacă acestea sunt expuse riscului de victimizare secundară și repetată sau de intimidare și răzbunare și care sunt măsurile de protecție speciale necesare”. În mod evident și necesar, această obligație de evaluare a riscului de victimizare secundară incumbă organelor statului și nu poate depinde de inițierea demersului procedural de către victimă. Mai mult, paragraful 57 al Preambulului directivei stabilește că „Victimele traficului de persoane, ale terorismului, ale criminalității organizate, ale violenței în cadrul relațiilor apropiate, ale violenței sexuale sau exploatării, ale violenței bazate pe gen, ale infracțiunilor inspirate de ură, victimele cu dizabilități și victimele-copii tind să facă obiectul unei rate ridicate a victimizării secundare și repetate sau a intimidării și răzbunării. Ar trebui acordată o atenție specială evaluării riscului de victimizare ulterioară la care sunt sau nu supuse victimele și ar trebui să existe o prezumție puternică referitor la faptul că respectivele victime vor beneficia de măsuri de protecție speciale”.   În aplicarea principiilor enunțate în preambul, dispozițiile art. 18, intitulat Dreptul la protecție, prevăd că „Fără a aduce atingere dreptului la apărare, statele membre garantează adoptarea unor măsuri de protecție a siguranței victimelor și a membrilor familiilor acestora împotriva victimizării secundare și repetate și a intimidării și răzbunării, inclusiv împotriva riscului unor vătămări emoționale sau psihologice, și de protecție a demnității victimelor pe durata audierilor și în momentul depunerii mărturiei. După caz, astfel de măsuri includ și proceduri instituite în temeiul dreptului intern pentru protecția fizică a victimelor și a membrilor familiilor acestora”. Prin consacrarea dreptului la protecție, legiuitorul european a instituit o prezumție a stării de vulnerabilitate a victimei, rezultat al stresului post-traumatic, relației de dependență sau subordonare, sau chiar de frică raportate la puterea, controlul sau amenințarea exercitate de autorul infracțiunii sau rezultat al altor cauze, inclusiv autoînvinovățirea (chiar și în lipsa oricărei contribuții la ceea ce i s-a întâmplat); victima nu poate conștientiza uneori nici măcar statutul său de victimă, nu are capacitatea de a înțelege conținutul obiectiv al drepturilor sale și efectul lor practic, nici demersurile procedurale concrete care trebuie făcute și nici rolul lor, nu poate decela din complexul afectiv pe care îl trăiește motivele de temere, astfel încât să le aducă la cunoștința procurorului sau judecătorului prin formularea unei solicitări pentru acordarea statutului de persoană amenințată sau protejată, în temeiul art.130 din Codul de procedură penală care reglementează acest drept. Tocmai de aceea obligația de evaluare a riscului de victimizare secundară incumbă organelor statului și, în primul rând, legiuitorului, care trebuie să adopte măsurile adecvate, inclusiv „proceduri instituite în temeiul dreptului intern pentru protecția fizică a victimelor și a membrilor familiilor acestora”. În acest sens, dispozițiile art.19, intitulat Dreptul la evitarea contactului dintre victimă și autorul infracțiunii, prevăd că „(1) Statele membre stabilesc condițiile necesare pentru a se permite evitarea contactului dintre victime și, după caz, membrii familiei acestora și autorul infracțiunii în incinta în care se desfășoară procedurile penale, în afară de cazul în care acest lucru este impus de procedurile penale” și că „(2) Statele membre se asigură că noile clădiri ale instanțelor judecătorești beneficiază de săli de așteptare separate pentru victime.” Având în vedere prevederile de drept european din conținutul directivei, pe care statul român este obligat să le transpună și să le aplice, Curtea a constatat că legiuitorul nu numai că le-a ignorat, dar a reglementat în sens contrar, acordând un drept procesual suplimentar inculpatului, în condițiile în care dreptul la apărare al acestuia este asigurat de dispozițiile art. 92 alin. (1) din cod, în vigoare, care stabilesc dreptul avocatului suspectului sau inculpatului de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală.

Prin urmare, Curtea a reținut că dispozițiile art.I pct.41, referitoare la art. 83 lit. b1) teza finală din cod, sunt neconstituționale, întrucât încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Cononstituție, și prevederile art. 148 alin. (2), care stabilesc caracterul obligatoriu al dreptului european.

Tot astfel, Curtea s-a pronunțat asupra dispozițiilor art. I pct. 47 având  următorul conținut: La articolul 92, alineatele (2) și (7) se modifică și vor avea următorul cuprins: „(2) Avocatul suspectului sau inculpatului poate solicita să fie încunoștințat de data și ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi și libertăți. Încunoștințarea se face prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace. Suspectul sau inculpatul poate participa la efectuarea oricărui act de urmărire penală sau la orice audiere, la solicitarea acestuia. În cazul în care martorii sau subiecții procesuali consideră că au motive de temere în legătură cu aceste împrejurări pot solicita, potrivit legii, procurorului sau judecătorului statut de persoană amenințată sau protejată, după caz, atât în faza de urmărire penală, cât și de judecată. […] (7) În cursul judecății, avocatul are dreptul să consulte actele dosarului, să îl asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepții și obiecțiuni.” În prezent, norma are următorul conținut: „(2) Avocatul suspectului sau inculpatului poate solicita să fie încunoștințat de data și ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi și libertăți. Încunoștințarea se face prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. […](7) În cursul procedurii de cameră preliminară și în cursul judecății, avocatul are dreptul să consulte actele dosarului, să îl asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepții și obiecțiuni.”

Criticile formulate au vizat, la fel ca în cazul dispozițiilor art. I pct. 41 din lege, posibilitatea suspectului sau inculpatului de a participa la efectuarea oricărui act de urmărire penală sau la orice audiere, la solicitarea acestuia.

În primul rând, Curtea a remarcat modul defectuos al redactării textului „efectuarea oricărui act de urmărire penală sau la orice audiere”, întrucât audierea este un procedeu probatoriu și, prin urmare, un act de urmărire penală, astfel că textul este unul repetitiv și redundant, încălcând cerințele de calitate a normei.. În ceea ce privește criticile expres formulate, Curtea a reținut că analiza de constituționalitate mai sus enunțată  este valabilă și în cazul art. 92 alin. (2) din cod, astfel că, pentru aceleași argumente, extinse și în cazul suspectului, Curtea a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. I pct. 47, referitoare la art. 92 alin.(2) teza a treia din Codul de procedură penală prin raportare la prevederile constituționale ale art. 21 alin. (3) și art. 148.

Soluția pronunțată de Curte, urmare examnării tuturor criticilor de neconstituționalitate este, după cum urmează:

”Admite obiecțiile formulate de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, de un număr de 94 de deputați aparținând grupurilor parlamentare al Partidului Național Liberal și al Uniunii Salvați România, precum și de Președintele României și constată că următoarele dispoziții din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară sunt neconstituționale: art. I pct. 5 referitor la art. 8 alin. (2) în ceea ce privește sintagma „sau procurori” din conținutul tezei a doua a acestei norme, art. I pct. 6 referitor la art. 10 alin. (2), art. I pct. 9 referitor la art. 10 alin. (51), art. I pct. 11 referitor la art. 15 în ceea ce privește sintagma „din care rezultă indicii temeinice”, art. I pct. 16 referitor la art. 25 alin. (4), art. I pct. 24 referitor la art. 40 alin. (41), art. I pct. 29 referitor la art. 61 alin. (1), art. I pct. 30 referitor la art. 64 alin. (5), art. I pct. 39 referitor la art. 77 în ceea ce privește sintagma „probele sau”, art. I pct. 40 referitor la art. 81 alin. (1) lit. d) și lit. g2) teza a doua, art. I pct. 41, referitor la art. 83 lit. b1) teza finală, art. I pct. 47, referitor la art. 92 alin. (2) teza a treia, art. I pct. 48, referitor la art. 94 alin. (7), art. I pct. 49 referitor la art. 97 alin. (4), art. I pct. 51 referitor la art. 102 alin. (2), art. I pct. 52 referitor la art. 103 alin. (2), art. I pct. 53 referitor la art. 103 alin. (4), art. I pct. 55 referitor la art. 110 alin. (1), art. I pct. 56 referitor la art. 110 alin.(11), art. I pct. 57 referitor la art. 110 alin. (5), art. I pct. 61 referitor la art. 116 alin. (21), art. I pct. 72 referitor la art. 140 alin. (2), art. I pct. 73 referitor la art. 143 alin. (41), art. I pct. 74 referitor la art. 145 alin. (1) și (5), art. I pct. 76 referitor la art. 1451 alin. (1) în ceea ce privește sintagma „potrivit acestei legi și pentru care au existat suspiciunile care au fundamentat solicitarea, sub sancțiunea nulității absolute” și alin. (2), art. I pct. 81 referitor la art. 148 alin.(1) lit. a), art. I pct. 83 referitor la art. 150 alin. (1) lit. a), art. I pct. 84 referitor la art. 152 alin. (1) lit. a), art. I pct. 89 referitor la art. 158 alin. (2) lit. a) și b), art. I pct. 91 referitor la art. 159 alin.(81), art. I pct. 95 referitor la art. 162 alin. (4) în ceea ce privește sintagma „sau pentru care a fost obținut ulterior mandat de percheziție”, art. I pct. 99 referitor la art. 168 alin. (151) în ceea ce privește sintagma „se șterg definitiv din copiile efectuate în baza alin. (9) și”, art. I pct. 103 referitor la art. 1711 alin. (1) și (2), art. I pct. 104 referitor la art. 172 alin. (4), art. I pct. 107 referitor la art. 172 alin. (12), art. I pct. 109 referitor la art. 175 alin. (1), art. I pct. 112 referitor la art. 178 alin. (5), art. I pct. 121 referitor la art. 211 alin. (2), art. I pct. 123 referitor la art. 214 alin.(1), art. I pct. 126 referitor la art. 2151 alin. (7) și (8), art. I pct. 133 referitor la art. 220 alin.(1), art. I pct. 139 referitor la art. 223 alin. (2), art. I pct. 154 referitor la art. 249 alin. (4), art. I pct. 158 referitor la art. 2501 alin. (1) și (2), art. I pct. 179 referitor la art. 276 alin. (51), art. I pct. 190 referitor la art. 292 alin. (2), art. I pct. 192 referitor la art. 305 alin. (1), în ceea ce privește sintagma „nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1)”, art. I pct. 193 referitor la art. 305 alin. (11), art. I pct. 195 referitor la art. 307, art. I pct. 213 referitor la art. 335 alin. (1), art. I pct. 219 referitor la art. 341 alin. (6) lit. c), art. I pct. 229 referitor la art. 386 alin. (3), art. I pct. 232 referitor la art. 396 alin. (2)—(4), art. I pct. 235 referitor la art. 406 alin. (2), art. I pct. 238 referitor la art. 4252art. I pct. 239 referitor la art. 426 alin. (1) lit. i) teza a doua, art. I pct. 240 referitor la art. 426 alin. (2), în ceea ce privește referirea la lit. i), și alin. (4), art. I pct. 243 referitor la art. 438 alin. (11)—(14), art. I pct. 244 referitor la art. 453 alin. (1) lit. f), art. I pct. 245 referitor la art. 453 alin. (1) lit. g) și h), art. I pct. 257 referitor la art. 538 alin. (21), art. I pct. 259 referitor la art. 539 alin. (3), art. I pct. 266 referitor la art. 598 alin. (1) lit. d), precum și art. II.

Respinge, ca neîntemeiate, obiecțiile de neconstituționalitate și constată că următoarele dispoziții din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt constituționale în raport cu criticile formulate: art. I pct. 4 referitor la art. 4 alin. (3), (4) și (6), art. I pct. 7 referitor la art. 10 alin. (41), art. I pct. 8 referitor la art. 10 alin. (5), art. I pct. 14 referitor la art. 21 alin. (1), art. I pct. 18 referitor la art. 31, art. I pct. 25 referitor la art. 47, art. I pct. 44 referitor la art. 90 lit. c), art. I pct. 48 referitor la art. 94 alin. (1) și (4), art. I pct. 52 referitor la art. 103 alin. (3), art. I pct. 64 referitor la art. 125, art. I pct. 68 referitor la art. 138 alin. (12), art. I pct. 69 referitor la art. 139 alin. (1) lit. a), art. I pct. 70 referitor la art. 139 alin. (3), art. I pct. 71 referitor la art. 139 alin. (31), art. I pct. 79 referitor la art. 1461 alin.(5), art. I pct. 85 referitor la art. 153 alin. (1), art. I pct. 93 referitor la art. 159 alin. (14) lit. b) și c), art. I pct. 105 referitor la art. 172 alin. (81), art. I pct. 120 referitor la art. 209 alin.(11), art. I pct. 130 referitor la art. 218 alin. (11), art. I pct. 140 referitor la art. 223 alin.(3), art. I pct. 172 referitor la art. 265 alin. (13) și (14), art. I pct. 181 referitor la art. 281 alin.(1) lit.b), art. I pct. 188 referitor la art. 2871art. I pct. 189 referitor la art. 290 alin. (11), art. I pct. 204 referitor la art. 318 alin. (151), art. I pct. 205 referitor la art. 318 alin. (16), art. I pct. 227 referitor la art. 3705art. I pct. 232 referitor la art. 396 alin. (1), art. I pct. 236 referitor la art. 421 alin. (2), precum și art. III.

3. Respinge, ca inadmisibile, obiecțiile de neconstituționalitate cu privire la următoarele dispoziții din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară: art. I pct. 113 referitor la art.1811alin.(3), și art. I pct. 183 referitor la art. 282 alin. (2) și alin. (4) lit. a).”

8. Neîndeplinirea condițiilor stabilite în jurisprudența Curții Constituționale pentru folosirea unei norme de drept al Uniunii Europene în cadrul controlului de constituționalitate.  Critici  privind  încălcarea  dispozițiilor art. 288 din TFUE , referitor la scopul urmărit prin adoptarea Directivei 2015/849, cu raportare la art. 148 alin. (2) din Constituția României. (Decizia nr. 790 din 5 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. nr. 1.086 din 21 decembrie 2018)

Curtea Constituțională a fost sesizată cu obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, obiecție formulată de 90 de deputați.

În motivarea obiecției de neconstituționalitate s-au formulat atât critici de neconstituționalitate extrinsecă, vizând nerespectarea procedurii de vot asupra legilor, cât și critici de neconstituționalitate intrinsecă, vizând  încalcarea mai multor texte constituționale, precum și a dispozițiilor art. 288 din TFUE (Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), referitor la scopul urmărit prin adoptarea Directivei 2015/849, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 148 alin. (2) din Constituția României.

Examinând obiecția de neconstituționalitate, Curtea a constatat că critica de neconstituționalitate extrinsecă nu poate fi primită, deoarece aceasta vizează, în realitate, un act de aplicare a dispozițiilor art. 127 din Regulamentul Camerei Deputaților, și anume faptul că reluarea votului s-a făcut în aceeași modalitate, respectiv cea a votului electronic, iar nu în altă modalitate. Or, pretinsa nerespectare a regulamentului nu reprezintă o problemă de neconstituționalitate care să conducă la vicierea procedurii de vot și care să determine neconstituționalitatea legii adoptate.

Cât privește critica de neconstituționalitate intrinsecă potrivit căreia dispozițiile art. 4 alin. (2) lit. c) pct. 4 și art. 5 alin. (1) lit. i) din legea supusă controlului de constituționalitate încalcă dispozițiile art. 288 din TFUE, referitor la scopul urmărit prin adoptarea Directivei nr .2015/849, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 148 alin. (2) din Constituție, Curtea a reținut  că autorii sesizării susțin, în esență, că excedează cadrului Directivei includerea în legea supusă controlului de constituționalitate atât a asociațiilor și fundațiilor în rândul entităților raportoare, întrucât acestea nu fac obiectul de reglementare al actului european, cât și includerea în definiția „beneficiarului real” a „persoanelor fizice sau, în cazul în care acestea nu au fost identificate, categoria de persoane fizice în al căror interes principal asociația sau fundația a fost înființată sau funcționează”, în ceea ce privește asociațiile și fundațiile.

Referitor la interpretarea art. 148 din Constituție, Curtea a amintit jurisprudența sa consolidată potrivit căreia „folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituționalitate ca normă interpusă celei de referință implică, în temeiul art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, o condiționalitate cumulativă.

Aplicând aceste considerente de principiu la cauza de față, Curtea a reținut că norma de drept european interpusă în cadrul controlului de constituționalitate celei de referință, consacrate de art. 148 alin. (4) din Constituție, o reprezintă art. 2 alin. (1) pct. 3 lit. b) și c), precum și art. 3 pct. 6 din Directiva 2015/849.

Cu privire la prima condiție necesară pentru folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituționalitate, Curtea a reținut că norma de drept european invocată întrunește condițiile de claritate și precizie. Astfel, art. 2 alin. (1) pct. 3) și c) din Directivă stabilește fără echivoc că prevederile sale se aplică „următoarelor persoane fizice sau juridice, în exercitarea activităților lor profesionale: b) notari și alte persoane care exercită profesii juridice liberale, atunci când participă, în numele și pe seama clientului, la orice tranzacție financiară sau imobiliară, sau când acordă asistență pentru planificarea sau efectuarea tranzacțiilor pentru client referitoare la: cumpărarea și vânzarea de bunuri imobile sau entități comerciale; gestionarea banilor, a valorilor mobiliare sau a altor active ale clientului; deschiderea sau gestionarea de conturi bancare, conturi de economii sau conturi de valori mobiliare; organizarea contribuțiilor necesare pentru crearea, funcționarea sau administrarea societăților; crearea, funcționarea sau administrarea de fiducii, societăți, fundații sau structuri similare;”; c) „furnizori de servicii pentru fiducii sau societăți care nu fac obiectul literei (a) sau (b)”. De asemenea, potrivit art.3 pct.6 din Directivă, „beneficiar real înseamnă orice persoană (persoane) fizică (fizice) care dețin(e) sau controlează în ultimă instanță clientul și/sau persoana fizică (persoanele fizice) în numele căreia (cărora) se realizează o tranzacție sau o activitate […]”..

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, și anume aceea ca norma de drept european interpusă în cadrul controlului de constituționalitate să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției — unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate, Curtea a constatat că această condiție nu este întrunită. Aspectele legate de reglementarea de către statele membre a cadrului legal privind entitățile obligate să raporteze tranzacțiile neobișnuite și suspecte și identificarea și verificarea beneficiarului real al unei persoane juridice sau al unei construcții juridice nu au în sine o relevanță constituțională, nefiind circumscrise principiilor și normelor fundamentale constituționale, cum ar fi, spre exemplu, cele care consacră drepturi, libertăți și îndatoriri fundamentale sau cele privind autoritățile publice reglementate de textele constituționale. . Cu privire la susținerea potrivit căreia excedează cadrului Directivei includerea în legea supusă controlului de constituționalitate a asociațiilor și fundațiilor, se reține că, potrivit art. 5 și art. 7 alin. (1) din Directiva 2015/849, statele membre pot adopta sau menține în vigoare dispoziții mai stricte în domeniul reglementat de prezenta directivă pentru a preveni spălarea banilor și finanțarea terorismului, în limitele dreptului Uniunii” și „fiecare stat membru ia măsurile corespunzătoare pentru identificarea, evaluarea, înțelegerea și atenuarea riscurilor de spălare a banilor și de finanțare a terorismului la care se expune […]”. Având în vedere acestea, Curtea a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituționalitate, astfel că nu poate fi primită critica de neconstituționalitate privind încălcarea dispozițiilor art. 148 alin. (2) din Constituție.

Curtea a constatat însă că dispozițiile criticate, contrar prevederilor constituționale ale art. 16, creează un privilegiu pentru organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, membre ale Consiliului Minorităților Naționale, excluzându-le atât din sfera de aplicare a noțiunii de „beneficiar real”, prevăzută de art. 4 alin. (2) lit. c), cât și din rândul entităților raportoare, prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. c) din legea criticată. Ca urmare, a constatat că sintagma „cu excepția organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale, membre ale Consiliului Minorităților Naționale” din cuprinsul art. 4 alin. (2) lit. c) și art. 5 alin. (1) lit. i) din Legea pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative contravine art. 16 din Constituție. Astfel fiind, soluția pronunțată de Curte este, după cum urmează:

”Admite obiecția de neconstituționalitate (…)și constată că sintagma „cu excepția organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale, membre ale Consiliului Minorităților Naționale” din cuprinsul art. 4 alin. (2) lit. c) și art. 5 alin. (1) lit. i) din Legea pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative este neconstituțională.

Respinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate (…) și constată că celelalte dispoziții din Legea pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative sunt constituționale în raport cu criticile formulate”.

Conf. univ. dr. Marieta Safta

*Mulțumim Revistei Afaceri Juridice Europene, nr. 1-2/2019


Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.