Scurte considerații cu privire la momentul nașterii obligației de întreținere a copiilor în sarcina părinților
14 ianuarie 2019 | Mihaela-Gabriela BERINDEI
Mihaela-Gabriela Berindei
Obligația de întreținere a părinților față de copiii lor minori este o obligație complexă, care rezultă din conținutul autorității părintești și care ridică probleme în ceea ce privește stabilirea momentului la care ia naștere această obligație.
Recunoașterea drepturilor copilului de la concepțiune reprezintă una dintre aceste probleme. Codul civil instituie o condiție specială pentru minorul care cere întreținere de la părinții săi. Aceasta este starea de nevoie provenită din neputința de a se întreține din munca sa. Necesitatea dovedirii stării de nevoie a copilului minor a stat la baza studiului nostru.
În ceea ce privește starea de nevoie a minorului care cere întreținere de la părinții săi, aceasta, credem, se interpretează într-un sens mai larg decât dacă s-ar cere întreținerea de la alte categorii de persoane decât părinții. În Codul civil, la articolul 525 alin. (1) se precizează că „Minorul care cere întreținere de la părinții săi se află în nevoie dacă nu se poate întreține din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri”. Minorul nu numai că se găsește în nevoie dacă nu are venituri din care să își acopere întreținerea, dar se află în starea de nevoie chiar și în situația în care ar avea bunuri ce ar putea fi vândute, pentru a face față cheltuielilor legate de întreținerea lui, precum și în situația în care realizează venituri din munca sa, dar nu sunt îndestulătoare.
Potrivit Codului civil, părinții sunt obligați, în mod solidar, să-i întrețină pe copiii lor minori până la vârsta majoratului, iar, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăși vârsta de 26 de ani[1]. Legiuitorul nu precizează în mod expres care este data la care începe obligația de întreținere a părinților față de copiii lor, dar prevede data la care încetează această obligație.
În acest context, ne-am pus întrebarea: Care este momentul nașterii obligației de întreținere a copiilor în sarcina părinților? Să reprezinte, oare, nașterea propriu-zisă a copilului, izvor de obligații în sarcina părinților, ori încă de la concepția lui se nasc drepturi în favoarea acestuia, și corelativ acestor drepturi, se nasc și anumite obligații pentru părinți?
Prin coroborarea articolului 499 din Codul civil (care instituie în sarcina părinților obligația de întreținere a copilului lor minor), cu articolul 35 (privitor la durata capacității de folosință[2], care începe la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia), am putea afirma că obligația de întreținere a părinților față de copiii lor există din momentul nașterii acestora[3]. Dar, regăsim, totodată, în dispozițiile Codului civil, în cuprinsul articolului 36, și reglementarea conform căreia „drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu[4]”.
În legislația din țara noastră, copilul încă nenăscut este considerat născut ori de câte ori este vorba despre drepturile sale, având de a face cu așa-zisa capacitate de folosință anticipată pe care un copil conceput, dar nenăscut încă, o dobândește cu condiția de a se naște viu. Această prevedere o regăsim în conținutul articolului 36 Cod civil care consacră, astfel, o excepție de la regula conform căreia persoana fizică dobândește capacitate de folosință la naștere, prin faptul că și se recunoaște copilului încă nenăscut această capacitate, atunci când este vorba despre drepturile sale.
Autorii francezi[5] susțin că nu doar nașterea, ci chiar concepția copilului reprezintă izvor de obligații pentru părinți, considerând că nu are însemnătate data sau momentul stabilirii filiației, sub oricare dintre formele în care s-ar realiza aceasta. Aceștia afirmă că este, însă, dificil de a distinge, înainte de naștere, între cheltuielile angajate în interesul copilului și cele angajate în interesul mamei. Astfel de cheltuieli ar putea fi plata taxelor unei vizite medicale, a unei consultații sau a unui examen de specialitate în interesul copilului. Dacă este necesar, poate fi vorba și de un eventual tratament al mamei pe perioada sarcinii. Desigur că, și acesta din urmă, ar putea avea la bază interesul superior al copilului.
În doctrina franceză[6], s-a încercat să se răspundă la întrebarea: Ce este un embrion uman? Un lucru? Un animal? O persoană? Răspunsul este următorul: embrionul nu poate fi un lucru atâta vreme cât este viu. Nu poate fi nici un animal, cu atât mai mult cu cât este fructul unei descendențe umane cu un patrimoniu genetic prezent care nu va trăi niciodată sub forma unei alte vietăți, spre exemplu, a unui scarabeu sau a unei broaște. S-ar putea afirma, deci, că embrionul reprezintă începutul unei ființe umane de la prima lui celulă. De altfel, această analiză a început din concluzia Curții europene de Justiție care rezultă din jurisprudența sa. Astfel, într-una din deciziile sale, Curtea europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg nu recunoaște în mod expres calitatea de persoană a embrionului, ori a fetusului uman, dar recunoaște că, având în vedere posibilitatea de a deveni în viitor o persoană, trebuie să i se recunoască drepturile asimilate ființei umane, în numele demnității umane.
Această concepție a Curții Europene a Drepturilor Omului este, de altfel, susținută de adagiul latinesc infans conceptus pro nato habetur, quoties de commodis ejus agitur, regulă transpusă și în legislația românească prin articolul 7 alin. (2) al Decretului nr. 31 din anul 1954, conform căruia drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, dacă el se naște viu. Această dispoziție presupune îndeplinirea cumulativă a două condiții, și anume, să fie vorba despre drepturile copilului, iar copilul să se nască viu.
Spre deosebire de legislația franceză, în legislația din țara noastră nu este impusă condiția viabilității. Simplul fapt că respiră o singură dată se recunoaște că s-a născut viu. Capacitatea de folosință anticipată are o semnificație juridică foarte precisă. Ea indică faptul că, copilul conceput poate să câștige deja anumite drepturi, dar acestea nu vor fi acordate decât dacă se naște viu. Per a contrario, aceste drepturi vor dispărea retroactiv dacă copilul nu se naște viu, embrionul fiind, practic, considerat că nu a existat niciodată din punct de vedere juridic, deci nu a fost niciodată titular de drepturi, ceea ce înseamnă că, în mod evident, nu poate nici să le transmită. Aici este vorba despre a recunoaște o personalitate juridică potențială sau condițională a copilului conceput, ceea ce se numește capacitate de folosință anticipată.
În concluzie, nașterea este momentul când embrionul trece de la capacitatea civilă potențială, embrionară, la capacitatea civilă completă[7].
În doctrina franceză[8], aceeași problemă controversată, a lipsei personalității juridice a copilului conceput, este dezbătută și încă de actualitate, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Copilul nu poate fi considerat subiect de drept dacă nu s-a născut, fiind imposibil de avea o viață independentă cât timp este legat de corpul mamei. S-a arătat că, dacă am recunoaște unui fetus aceeași personalitate juridică cu a unui copil născut, ar trebui să-i acordăm aceeași protecție penală. Or, acest lucru nu s-a întâmplat și nu o să se întâmple niciodată. Dacă ucidem o persoană, este o crimă sau un asasinat. Aceeași operațiune practicată înainte de naștere, nu reprezintă decât un avort. Nici incriminările, dar nici pedepsele nu sunt aceleași. Chiar și în perioada sancțiunii severe a avorturilor, cele două tipuri de infracțiuni au fost diferite.
Recunoscând, totuși, o eventuală capacitate juridică (potențială) a embrionului, dar nu o personalitate juridică deplină, deducem implicit că acesta beneficiază de drepturi patrimoniale și extrapatrimoniale. În categoria celor patrimoniale, este menționat dreptul la moștenire. Principiul infans conceptus pro nato habetur, quoties de commodis ejus agitur își găsește aplicare în materia succesiunilor, a capacității succesorale.
Potrivit articolului 654 din Codul civil român, pentru a moșteni, persoana trebuie să existe în momentul la care succesiunea este deschisă. Copilul conceput este considerat că există. Copilul născut mort este considerat că nu există. În categoria drepturilor nepatrimoniale, copilul conceput are, de asemenea, dreptul de a primi la naștere numele celui care îl recunoaște. Articolul 957 din Codul civil consacră capacitatea de a moșteni unei persoane dacă există la momentul deschiderii moștenirii și stă mărturie a aplicării principiului prin care i se permite copilului încă nenăscut să își moștenească tatăl care a decedat înainte de nașterea sa. Aceasta presupune determinarea momentului concepției copilului, pentru că numai astfel putem afla dacă respectivul copil putea fi considerat că exista la data când dreptul pe care urma să îl dobândească a luat naștere.
În doctrina românească, s-a susținut și faptul că un copil conceput poate face obiectul unei recunoașteri, cu condiția ca, la naștere, acesta să aibă situația unui copil născut din afara căsătoriei[9]. Copilul conceput are, de asemenea, dreptul la respect datorat fiecărei ființe umane. În acest sens, s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg[10].
În doctrina franceză[11], se discută chiar despre recunoașterea dreptului la viață privată a embrionului. Spre exemplu, părinții pot introduce o acțiune împotriva medicului care, fără să le ceară acordul, a făcut publică ecografia fătului sau modul de procreație.
În preambulul Convenției ONU cu privire la drepturile copilului din 1989, ratificată de România și intrată în vigoare din anul 1990, este precizat că, din cauza lipsei maturității psihice și intelectuale a copilului, acesta are nevoie de protecție și de grijă specială, și, în același timp, de o protecție juridică adecvată, atât înainte, cât și după nașterea sa. Recunoscând drepturile copilului, trebuie să fie recunoscut, de asemenea, faptul că acesta este un adult în devenire.
În multe țări din Uniunea Europeană există o altă perspectivă asupra copilului nenăscut încă, reflectată în practică și în legislație. Menționăm cazul Portugaliei[12], subiect de discuții al Uniunii Europene privind decizia Curții Supreme a acestei țări, care este calificată drept fără precedent pentru întreaga comunitate europeană, afirmându-se chiar că este o decizie istorică pentru întreaga omenire. Instanța portugheză a decis astfel: „copilul nenăscut nu este o masă biologică, nu este un obiect și nici parte componentă a corpului mamei, ci este un om viu în faza corespunzătoare a vieții lui, care se află în dezvoltare continuă, la fel ca și cei deja născuți”. Potrivit judecătorilor Curții Supreme a Portugaliei, embrionul are demnitate[13] și beneficiază de multe alte drepturi caracteristice omului[14]. Totuși, autorii portughezi vin cu precizarea că „faptul juridic al nașterii depinde de separarea fătului de pântecele matern”[15].
Pe de altă parte, doctrina portugheză[16], pe baza textelor exprese din Codigo Civil 1966, vorbește chiar despre drepturile celor neconcepuți încă, cu anumite rezerve, afirmând că, în acest caz, nu este vorba nici măcar despre un început de personalitate umană, ci este o situație în care ne aflăm în prezența unei personalități juridice fictive. Personalitatea juridică fictivă este în mod necesar provizorie și rezolubilă. Pentru a evita personalitatea juridică fictivă, alți autori vorbesc despre retroactivitatea personalității juridice[17]. În dreptul portughez, deși personalitatea juridică se dobândește doar odată cu nașterea persoanei, prin existența unei anumite devoluțiuni succesorale, personalitatea acoperă retroactiv drepturile, retroactivând până la momentul decesului lui de cujus. Pentru a nu se permite situația de a avea drepturi fără subiect, se creează, practic, un subiect fără drepturi sau o retroactivitate mai mult decât echivocă a condiției acestui subiect[18]. În orice formă s-ar prezenta personalitatea, a personalității fictive ori a retroactivității personalității, aceasta se face strict pentru explicarea acestor drepturi patrimoniale. În sprijinul acestor afirmații, stau principiile generale ale capacității succesorale din legislația civilă portugheză, printre care regăsim, la articolul 2033 alin. (1) din Codul civil în vigoare, că: „Au capacitate succesorală, în afară de stat, toate persoanele născute sau concepute la momentul deschiderii succesiunii, neexceptate de lege”[19].
Însă, există o excepție majoră de la această prevedere. Astfel, articolul 2033 alin. (2) prevede, în continuare, că, în succesiunea testamentară ori contractuală au, de asemenea, capacitate succesorală nu numai cei concepuți, dar și cei care ar trebui să se nască, dar nu sunt concepuți încă. Aceștia trebuie să fie persoane determinate și în viață, la momentul deschiderii succesiunii[20]. Este limpede că drepturile patrimoniale ale celor care trebuie să se nască sunt dependente de faptul nașterii „complete și cu viață”.
Sunt mai multe țări unde este discutat dreptul copilului nenăscut încă. Spre exemplu, în Republica Moldova copilul nenăscut are anumite drepturi patrimoniale, acesta putând fi un potențial moștenitor. Dar dreptul la viață, de facto, nu este fixat pentru el. Dreptul copilului nenăscut la viață, potrivit justiției europene, nu se deosebește cu mult de drepturile tradiționale ale unei persoane. Dacă legislatorii moldoveni ar urma practica Uniunii Europene, atunci legislația Republicii Moldova ar putea să sufere modificări în viitor. Anumite păreri susțin că viața unui copil nenăscut în Moldova este protejată. În mare parte, normele protejează mai mult sănătatea femeii și nu a vieții embrionului. În Moldova, persoana își intră în drepturi în momentul nașterii. În concluzie, dacă până la naștere persoana nu există, ca o consecință a acestei abordări, este și refuzul recunoașterii morții. Dacă nu a existat viață, înseamnă că nu a fost nici deces.
Totuși, această problemă este foarte controversată în Republica Moldova, consecințele juridice față de copil apar doar atunci când el se naște viu și viabil, adică să fie destul de robust spre a da speranța că va trăi – copil născut viabil. De altfel, este vorba despre condiția pe care o regăsim în legislațiile franceze și spaniole – vitae habilis – copilul sa fie în viață, capabil să trăiască, să supraviețuiască. Doar în acest caz copilului i se va elibera certificatul de naștere sau de deces. Convenția pentru drepturile copilului, la care a aderat și Republica Moldova, nu conține prevederi care să oblige statele în mod direct să garanteze viața copilului nenăscut, dar există anumite excepții în care embrionului i se garantează în mod indirect asigurarea dreptului la viață. Deocamdată, în Moldova predomină punctul de vedere în cadrul căruia embrionul nu poate fi confundat cu un om, iar dreptul la viață al copilului nenăscut depinde de dorința femeii, cel puțin în primele 12 săptămâni de sarcină[21].
În concluzie, embrionul uman sau fătul este o ființă în devenire, legată doar de nașterea sa din corpul mamei. Fără a fi, totuși, o persoană, până la momentul nașterii, embrionul uman nu are personalitate juridică distinctă de cea a mamei sale, chiar dacă, din analiza anterioară, rezultă că legea îi recunoaște, în anumite condiții, drepturi patrimoniale și extrapatrimoniale. Altfel spus, embrionul uman nu are o existență juridică reală și nu este un subiect de drept decât în momentul în care se naște viu.
[1] În sensul prevederilor legale privind protecția copilului, prin copil se înțelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit capacitatea deplină de serviciu, potrivit legii – art. 263 alin. (5) Cod civil.
[2] Aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile reprezintă capacitatea de folosință a acesteia. Capacitatea de folosință începe de la naștere și încetează odată cu moartea, așa cum este prevăzut în Codul civil, la articolul 35. Deci, prin dobândirea capacității de folosință în momentul nașterii persoanei, înțelegem că se nasc drepturi în favoarea copilului odată cu nașterea sa. Dar, prin coroborarea articolului 35 cu articolul 36 din Codul civil, prin care sunt recunoscute drepturile copilului de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu, considerăm că, în ceea ce-i privește pe părinți, se nasc obligații în sarcina acestora, încă din momentul concepției copilului.
[3] Faptul nașterii copilului coincide cu stabilirea filiației față de mamă, în timp ce filiația față de tatăl din căsătorie se stabilește prin efectul prezumției de paternitate. În schimb, filiația față de tatăl din afara căsătoriei se stabilește prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească. În acest sens, a se vedea dispozițiile articolului 408 din Codul civil cu privire la modurile de stabilire a filiației. De asemenea, filiația se mai poate stabili și prin efectul adopției. Adopția este o operațiune juridică prin care se creează atât legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legăturile de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.
Privitor la situația copilului în cazul introducerii unei acțiuni de stabilire a filiației, instanța, prin hotărârea de admitere a acțiunii, se pronunță și cu privire la stabilirea numelui copilului, exercitarea autorității părintești și obligația părinților de a-l întreține pe copil, astfel cum prevede articolul 438 alin. (1) din Codul civil.
Dreptul la acțiune în stabilirea maternității aparține copilului și se inițiază de către reprezentantul său legal, în numele acestuia, prevede articolul 423 din Codul civil. Dreptul la acțiune în stabilirea filiației este imprescriptibil, de aceea el nu se prescrie în timpul vieții copilului. Dacă, însă, copilul a decedat înainte de a introduce acțiunea, moștenitorii săi pot să o introducă în termen de un an de la data decesului. Aceleași dispoziții sunt valabile și în cazul stabilirii paternității din afara căsătoriei, doar că, în acest caz, acțiunea se pornește de către mamă, în numele copilului, chiar dacă aceasta este minoră, sau de către reprezentantul lui legal, prevede articolul 425 alin. (1). Ea poate fi pornită sau continuată și de moștenitorii copilului, așa cum poate fi pornită și împotriva moștenitorilor pretinsului tată, este prevăzut, în continuare, la articolul 425 alin. (2) și (3).
Codul civil, la articolul 428, prevede că, dacă mama a formulat o acțiune de stabilire a paternității, poate cere despăgubiri pretinsului tată constând în jumătate din valoarea cheltuielilor nașterii și ale lehuziei, precum și din acelea ocazionate de întreținerea acesteia în timpul nașterii și în perioada de lehuzie. Mama poate solicita aceste despăgubiri chiar atunci când copilul s-a născut mort ori a murit înainte de pronunțarea hotărârii privind stabilirea paternității. Mai mult decât atât, mama sau moștenitorii ei au dreptul la despăgubiri pentru orice alte prejudicii, potrivit dreptului comun; în acest caz, dreptul la acțiune al mamei se prescrie în termen de 3 ani de la nașterea copilului.
[4] Timpul legal al concepțiunii este cuprins între a trei suta și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului, și se calculează zi cu zi. Totodată, prin mijloace de probă științifice se poate face dovada concepțiunii copilului chiar în afara acestui interval, prevede articolul 412 din Codul civil.
[5] Fr. Terré, D. Fenouillet, Droit civil. La Famille, 8 édition, Dalloz, 2011, p. 863.
[6] Guy Raymond, Droit de lʼenfance et de lʼadolescence, 5 edition, Lexis Nexis, Paris, 2006, p. 38.
[7] În dreptul francez, se recunoaște și expresia personalității parțiale, care a fost utilizată de consiliul Național de Etică în avizul dat în anul 1984 cu privire la utilizarea embrionilor în scopuri terapeutice și științifice. Acest aviz nu are un conținut juridic precis, dar exprimă, pe de o parte, respectul acordat embrionului, iar, pe de altă parte, indică o anumită obligație de a permite acestei potențialități să se realizeze. El a servit pentru a se orienta în diverse proiecte sau rapoarte de lege privind statutul embrionului, dar care nu s-au concretizat până în prezent în nici un text de lege francez.
[8] Francoise Dekeuwer-Defossez, Les droits de lʼenfant, Editions Presses Universitaires de France, Paris, 1991, pp. 10-13.
[9] Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, ediția a 4-a, Ed. All Beck, București, 2006, p. 199.
[10] Ca un exemplu din afara Europei, în Coreea de Sud, fătul, imediat după naștere, este considerat ca având deja 9 luni de viață, mai precis 1 an. De aceea, studenții coreeni care sunt acceptați în America de Nord au vârsta cu un an mai mică acolo decât în Coreea.
[11] Guy Raymond, op. cit., p. 42.
[12] Portugalia este cunoscută drept una dintre țările europene unde avortul este considerat infracțiune și se pedepsește cu închisoarea. Întreruperea sarcinii este permisă numai în anumite situații, cum ar fi în cazul riscurilor care apar pentru mamă, în urma unui viol ori atunci când embrionul are anumite disfuncții.
[13] Despre demnitatea embrionului, a se vedea și Sorin Nicușor Bute, Ion Stoica, Demnitatea și statutul embrionului uman din perspectiva teologiei ortodoxe, în Revista Română de Bioetică, vol. 8, nr. 1/2010; Aurora Ciucă, Conceptul de „demnitate” a ființei umane în bioetică și drept, în Revista Română de Bioetică, vol. 7, nr. 2/2009; Ibidem, vol. 8, nr. 3/2010; Cristina Gavrilovici, Demnitatea umană și libertatea de a procrea, în Revista Română de Bioetică, vol. 1, nr. 4/2003; Ion Turcu, Cu imensă ipocrizie, despre protecția demnității ființei umane în noul Cod civil.
[14] Legislația portugheză în vigoare, respectiv Codul civil portughez din anul 1966, la secțiunea „Personalitate și capacitate juridică”, prevede, la articolul 66 alin. (1) cu privire la începutul personalității, că: „Personalitatea se dobândește la momentul nașterii complete și cu viață”. Observăm că existența completitudinii o precedă pe cea a vieții, deși ar trebui să fie invers, copilul să se nască în viață și să fie „complet”. De altfel, și Codul civil portughez mai vechi, din anul 1867, cerea ca fătul să aibă „viață și figură umană”. Exista pe atunci ideea legată de anumite superstiții, căzute în desuetudine, bazate pe așa-zisa teorie a monștrilor. Totodată, „drepturile pe care legea le recunoaște celor care trebuie să se nască depind de faptul nașterii”, se arată, în continuare, la articolul 66 alin. (2) din Codul civil portughez.
[15] Orlando de Carvalho, Teoria Geral do Direito Civil, Coimbra Editora, 2012, pp. 194-195.
[16] Orlando de Carvalho, op. cit., p. 194-195.
[17] Ibidem.
[18] Orlando de Carvalho, op. cit., p. 195.
[19] Aceleași prevederi le regăsim și în dreptul român, articolul 957 din Codul civil prevede că „O persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii moștenirii”.
[20] În dreptul nostru, o persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii moștenirii. Drepturile copilului la moștenire sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu, este prevăzut în Codul civil la articolul 36.
[21] Spre deosebire de Republica Moldova, în țara noastră, Codul penal român adoptat în anul 2009, prevede, la articolul 201, că întreruperea cursului sarcinii care a depășit 14 săptămâni, în anumite împrejurări, constituie infracțiune, cu excepția săvârșirii faptei în scop terapeutic efectuată de un medic de specialitate obstetrică-ginecologie, până la vârsta sarcinii de 24 de săptămâni, sau întreruperea ulterioară a cursului sarcinii, în scop terapeutic, în interesul mamei sau al fătului. Nu se pedespsește femeia însărcinată care își întrerupe cursul sarcinii.
Cercetător științific gr. III dr. Mihaela-Gabriela Berindei
Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
