Forma de participație a persoanei juridice în cazul unor infracțiuni din domeniul afacerilor
18 ianuarie 2019 | Mihai MAREȘ
Mihai Mareș
Rezumat
În contextul actual, al accentuări luptei împotriva fenomenului infracţional privind infracţiunile economico-financiare, în care persoanele juridice se regăsesc adesea acuzate pentru săvârşirea unor infracţiuni economice sau chiar de constituire a unui grup infracţional organizat, prezenta lucrare abordează într-o manieră integrată aspecte extrem de complexe și delicate, în contextul în care este de actualitate necesitatea identificării unor soluții teoretice și practice pentru atenuarea lacunelor legislative în materie.
I. Preliminarii
Tema abordată prezintă importanță în contextul actual, datorită tendinței de extindere nefirești a limitelor răspunderii penale cu scopul de a se obține indirect repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune. Examinând practica judiciară în materie, se poate observa amplificarea galopantă a răspunderii penale a persoanei juridice, la o gamă variată de infracţiuni, în contextul unei legislaţii permisive în materia răspunderii penale a persoanei juridice.
Nu dorim analiza teoriilor clasice cu privire la tragerea la răspundere penală a persoanei juridice sau a celor care susţin teoria societas delinquere non potest. Această teorie are ca fundament teoria ficţiunii specifică dreptului civil, potrivit căreia un subiect de drept nu ar putea fi decât o fiinţă umană, persoanele juridice simbolizând un subiect fictiv de drept, ficţiunea născută în scopul identificării unui titular al anumitor drepturi patrimoniale[1].
Deşi, dezbaterile create în jurul ideii răspunderii penale a persoanei juridice par foarte actuale, răspunderea penală a persoanei juridice „a devenit una dintre cele mai dezbătute tematici ale secolului XX-lea şi începutului de secol al XXI-lea”[2]. Aşadar, aceste dezbateri s-au născut cu mult timp în urmă şi nu par a fi aproape de sfârşit. Doctrina relevantă în materie a susţinut că „instituţia nu are în literatura juridică română nici adversari manifeşti, nici susţinători împătimiţi şi că o parte a doctrinei române române, la începutul anilor 1990, s-a arătat deschisă instituirii răspunderii penale a persoanei juridice”[3].
La momentul actual, constatăm cu ușurință că imperfecțiunile legii în materia răspunderii penale a persoanei juridice nu au fost corectate prin opinii doctrinare sustenabile și nici jurisprudenţa nu a reușit până în prezent să tranşeze anumite principii directoare cu privire la tragerea la răspundere penală a persoanei juridice în cazul anumitor tipuri de infracţiuni. Ci dimpotrivă, se poate constata din analiza jurisprudenţei în materie, o practică neunitară cu privire la această instituţie şi mai ales cu privire la argumentele organelor judiciare pentru care reţin anumite conduite cu valenţă penală în sarcina persoanelor juridice.
II. Condiţiile tragerii la răspundere penală a persoanei juridice raportat la formele participaţiei penale
Pentru a putea efectua un demers cu privire la participaţia penală a persoanei juridice este necesar a se porni de la condiţiile generale de tragere la răspundere a acesteia în corelare cu participaţia penală.
Potrivit actualei configuraţii a Codului penal, răspunderea penală a persoanei juridice este reglementată de art. 135 C. pen., text lipsit de o stricteţe terminologică, care permite tragerea la răspundere penală a persoanei juridice, în majoritatea speţelor în care acestea nu sunt străine de comiterea unei infracţiuni. Aceste modalităţi creează de multe ori dificultăţi de aplicare şi respectare a legii penale şi procesual penale.
Art. 135 C. pen. prevede doar că persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Largheţea textului nu trebuie sa conducă însă la aplicarea acestei instituţii fără a ţine seama de principiile fundamentale ale dreptului penal şi de corelațiile specifice dintre instituțiile juridice care aparţin unor ramuri diferite de drept. S-a argumentat că deşi aparent orice persoană fizică ar putea atrage răspunderea penală a persoanei juridice, totuşi trebuie delimitat dacă este necesar ca agentul să se afle în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau să acţioneze în interesul persoanei juridice, existând şi problema delimitării organelor de conducere faţă de cele de execuţie[4].
Extrem de relevant pentru analiza privind participaţia persoanei juridice este şi alin. (3) al aceluiaşi articol, care prevede că răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte. S-a statuat că simpla antrenare a răspunderii penale a persoanei fizice împreună cu persoana juridică, în aceeaşi calitate de autor, nu poate conduce la ideea unei participaţii penale sub forma coautoratului. S-a susţinut că nu vor fi îndeplinite condiţiile participaţiei penale şi nu se va putea reţine circumstanţa agravanta generală care agravează sancţiunea pentru infracţiunile comise de trei sau mai multe persoane împreună[5].
Cu privire la participaţia penală este necesar a fi avute în vedere mai multe dintre aspectele privind caracteristicile generale ale acesteia.
Una din condițiile participației penale presupune să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, care poate fi consumată sau rămasă în fază de tentativă pedepsibilă.
A doua condiţie presupune că la comiterea faptei să fi contribuit mai multe persoane decât era necesar potrivit naturii faptei ori voinței legiuitorului (acestea pot fizice sau juridice). Se consideră îndeplinită condiția și atunci când numai unul dintre făptuitori acționează cu intenție și îndeplinește condițiile generale pentru a fi subiect activ al infracțiunii. Este interesant de analizat situaţia participaţiei improprii, atunci când un participant este o persoană juridică. Deşi legea nu distinge în niciun fel sancţionarea diferită în cazul participaţiei privind persoanele juridice, faţă de persoanele fizice, s-a demonstrat adesea în practică că s-ar impune un astfel de regim diferit de reglementare.
În ceea ce priveşte contribuția făptuitorilor, chiar şi persoană juridică, poate fi de autor sau coautor prin acte de executare directă și nemijlocită, de complice prin acte de înlesnire, sprijinire morală sau materială sau de instigator prin acte de determinare. Simpla incriminare a persoanei juridice împreună cu persoana fizică nu reprezintă participaţie penală, aceştia fiind simpli autori. Cu privire la complicitate, aceasta este o formă de participaţie secundară care presupune îndeplinirea mai multor condiţii cumulative unanim recunoscute, aşa cum rezultă din art. 48 alin. (1) C. pen. Astfel, complicele este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Prima condiţie pentru existenţa complicităţii, astfel cum rezultă din textul legal, cât şi din analiza doctrinei[6], este ca o persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală în calitate de autor.
În cazul în care o persoană juridică ar fi complice la săvârşirea unei infracţiuni, autorul poate fi atât o persoană fizică cât şi o persoană juridică. O altă condiţie pentru atragerea răspunderii unei persoane juridice în calitate de complice se referă la săvârşirea de către complice a unor activităţi menite să înlesnească, să îl ajute pe autor la săvârşirea faptei[7]. Pentru a exista un caz de complicitate, o condiţie sine qua non în ceea ce priveşte activităţile de înlesnire este situarea acestora pe plan temporal anterior, iar in ce priveşte ajutorul situarea pe plan temporal concomitent cu momentul comiterii faptei, presupusă a întruni elementele tipicităţii infracţiunii. Astfel pentru a reţine existenţa complicităţii unei persoane juridice la o faptă comisă în calitate de autor de către o altă persoană fizică sau juridică trebuie să existe un ajutor sau o înlesnire efectivă e persoanei juridice cu o influenţă în planul dreptului penal. Deşi există cazuri şcoală privind complicele persoana juridică, există reale dificultăţi ale organelor de urmărire penală, de cele mai multe ori în a arăta in concreto contribuţia persoanei juridice la comiterea faptei.
Pe lângă îndeplinirea tuturor criteriilor este necesar să existe o legătură subiectivă între participanți, şi anume toți participanții trebuie să fie animați de aceeași voință comună de a săvârși fapta prevăzută de legea penală.
Nu există o analiză doctrinară care să surprindă în mod specific legătura subiectivă între persoana juridică şi alte persoane fizice sau juridice, în afara dezbaterilor clasice privind răspunderea directă a persoanei juridice sau potenţiala răspundere penală pentru persoana altuia.
Fără a pretinde realizarea unei analize exhaustive a participaţiei penale a persoanei juridice în cazul infracţiunilor economice considerăm necesar a puncta câteva aspecte de ordin teoretic şi practic care creează confuzii în practică în privinţa anumitor infracţiuni economice.
III. Analiza posibilei participaţii a persoanei juridice în cazul săvârşirii infracţiunilor de grup infracţional organizat, spălare de bani şi abuz în serviciu
A. Infracţiunea de grup infracţional organizat
Considerăm relevantă analiza participaţiei penale a persoanei juridice în cazul infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, infracţiune reţinută în majoritatea marilor dosare penale care vizează infracţiuni de economice şi de corupţie. În cazul infracţiunii de grup infracţional organizat este sancţionată penal chiar participaţia penală şi actele specifice instigatorului sau complicelui, dacă acestea se încadrează pe norma de incriminare prevăzută pentru grupul infracţional, fiind o formă atipică de participaţie penală.
Elementele constitutive ale infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat constau în faptul că orice grup infracţional organizat este definit printr-o anumită structură (piramidală sau orizontală), formată din (minimum) 3 membri, că fiecare membru al grupului trebuie să îndeplinească un anumit rol prestabilit şi continuu, conform unui plan agreat.
Mai mult, scopul grupului infracţional organizat este acela de a obţine profituri ilicite, iar activitatea grupului infracţional organizat este realizată sub supravegherea, conducerea, îndrumarea şi controlul unuia sau mai multor lideri, care are o imagine generală a activităţilor şi care orientează activitatea în sensul obţinerii scopului antemenţionat. Sub aspect subiectiv infracţiunea se raportează la existenţa intenţiei directe.
Preliminar analizei acestor caracteristici prin spectrul răspunderii penale a persoanei juridice, este necesar a menţiona argumentarea identică a instanţelor cu privire la incriminarea persoanei juridice pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat: „În referire la infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, conform literaturii de specialitate, subiect activ nemijlocit al infracţiunii prevăzute în art. 367 C.pen poate fi orice persoană fizică sau juridică responsabilă penal care iniţiază, constituie, aderă sau sprijină un grup infracţional organizat. Fiind vorba, însă, de o formă a pluralităţii constituite de făptuitori, subiectul activ al infracţiunii este plural. Legiuitorul condiţionează existenţa grupului infracţional organizat de un număr minim de participanţi, respectiv trei, număr multiplu apreciat ca fiind necesar constituirii unei organizaţii complexe, cu ierarhii şi roluri prestabilite. Reunirea voinţelor a cel puţin trei persoane dă naştere unui organism plural, apt să-şi impună voinţa colectivă în atingerea scopurilor, independent de voinţa individuală a fiecărui membru. În literatura de specialitate română şi străină a fost amplu dezbătută posibilitatea sancţionării unei persoane care face parte dintr-o organizaţie criminal şi pentru infracţiunile program, în situaţia în care în sarcina acesteia nu poate fi reţinut niciun act material al vreuneia dintre aceste infracţiuni”[8].
Se poate observa că instanţele nu realizează o analiză punctuală cu privire la contribuţia unei societăţi în sprijinirea sau aderarea la un grup infracţional organizat. Însă în practică se pot ivi o serie de controverse, spre exemplu cu privire la condiţia numărului de membri. Afectează cumva contorizarea numărului de voinţe existenţa unei persoane juridice inculpate?
Legea şi jurisprudenţa nu fac o astfel de discuţie, însă ar trebui să fie făcută o apreciere in concreto. Considerăm că, în această situaţie trebuie să se aplice principiul conform căruia inculparea persoanei juridice, cât şi a persoanei fizice care a acţionat în scopul persoanei juridice nu presupune ab initio existenţa unei participaţii penale.
Spre exemplu au existat cazuri când doua persoane fizice, au înfiinţat fiecare câte o societate cu răspundere limitată prin intermediul cărora au săvârşit mai multe infracţiuni împreună.
Deşi legea nu distinge, persoana vătămată a făcut plângere printre altele cu privire la constituirea de grup infracţional organizat. Ne punem întrebarea dacă o persoană fizică împreună cu o societate cu răspundere limitată la care aceasta este asociat şi administrator unic se numără ca două persoane în cazul infracţiunii de grup infracţional organizat?
Procurorul în acel caz a respins acest raţionament al persoanei vătămate, fără însă a motiva decizia luată. Constatăm astfel că legal nu există niciun impediment pentru ca o persoană fizică împreună cu persoana juridică controlată să formeze un grup infracţional organizat, însă sunt situaţii când nu se pot distinge două voinţe proprii între aceste două persoane, persoana juridică fiind doar un instrumentum în comiterea infracţiunii. În aceste situaţii nu ne regăsim în prezenţa întrunirii condiţiilor participaţiei penale pentru a putea fi atrase circumstanţa generală de agravare sau diverse circumstanţe speciale de agravare, deoarece autorul nu este un participant la săvârşirea infracţiunii[9].
Prezintă interes cu privire la analiza infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat o speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care aceasta reţinut că „în mod corect a constatat instanța de fond că repartizarea rolurilor în cadrul grupului infracțional s-a făcut în funcție de abilitățile specifice. (…). Din analiza probatoriului administrat rezultă că săvârșirea infracțiunilor pentru care sunt de condamnat inculpații a presupus o anumită organizare, o coordonare de atribuții, o interdependență și ritmicitate a actelor ilicite și alăturarea eforturilor într-un consens ilicit neechivoc, pentru o durată suficientă pentru a imprima stabilitate și durabilitate grupului, în vederea realizării unor scopuri infracționale comune. Astfel, instanța de fond a constatat că sunt îndeplinite condițiile art. 367 alin. (6) C. proc. pen. care definește grupul infracțional organizat ca grup structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni”[10]. Reiese din acest raţionament că ar trebui identificată o abilitate specifică a persoanei juridice, coordonare de atribuţii şi interdependenţă pentru ca aceasta să fie parte a unui grup infracţional organizat în sensul legii penale.
În aceeaşi decizie s-a mai reţinut că „pe teritoriul României au acționat cei trei inculpați, aflați în legătură în mod constant cu alte persoane aflate pe teritoriul altor state – „doamna”, „cel deștept”, „regele” și „religiosul cu zăpadă” și care le transmiteau instrucțiuni sau erau informate cu privire la activitățile inculpaților. Chiar în condițiile în care identitatea acestor persoane nu a putut fi stabilită cu certitudine, instanța de fond a apreciat corect că sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii întrucât, pe de o parte, textul de lege nu impune identificarea tuturor membrilor, iar în cauză a fost dovedită implicarea a cel puțin trei persoane, identificate în persoana celor trei inculpați, numărul minim necesar pentru existența acestei infracțiuni”[11]. Aşadar, nu este relevantă stabilirea exactă a identităţii fiecărui participant, ci delimitarea implicării a cel puţin trei persoane distincte care să formeze grupul, analiza care ar trebui făcută şi cu privire la persoana juridică membră a unui grup infracţional organizat.
Analiza infracţiunii de grup infracţional organizat, raportat la elementele constitutive, duce mai degrabă la ideea de coordonare între anumite persoane fizice fiind vorba de nişte legături de ierarhie şi disciplină foarte personale.
În acest sens, este relevant ceea ce a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei probleme de drept: „Acțiunea de a se asocia se înțelege intrarea în asociație chiar în momentul constituirii acesteia, în acest fel luând naștere pluralitatea constituită de făptuitori, o grupare de persoane care este supusă unei anumite discipline interne, unor anumite reguli privind ierarhia, rolurile membrilor și planurile de activitate (V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului penal Român, vol. IV, pag. 615), realizându-se, prin consensul mai multor persoane, un nucleu autonom, în scopul de a ființa în timp și de a pregăti, organiza și duce la îndeplinire săvârșirea de infracțiuni (T. Vasiliu, Codul penal român comentat și adnotat, Partea specială vol. II, pag. 455)”[12]. Este greu de imaginat în unele cazuri ca o persoană juridică să fie supusă acestor discipline şi sa aibă un contact direct cu o grupare de persoane fizice respectând o anumită ierarhie.
S-a mai statuat că „prin acțiunea de a iniția constituirea unei asocieri se înțelege efectuarea de acte menite să determine și să pregătească constituirea asocierii, aceasta putând fi săvârșită de o singură persoană sau mai multe, fiecare având calitatea de autori ai infracțiunii, indiferent dacă s-a ajuns sau nu la constituirea asocierii și indiferent dacă persoana sau persoanele care au inițiat constituirea au intrat sau nu în asociere”[13].Această acţiune este specifică instigatorului şi ar trebui analizat cazual când o persoană juridică având o voinţă proprie faţă de persoana fizică ar putea avea acte menite să determine constituirea asocierii.
Aceeaşi decizie menţionează că „prin aderarea la o asociere se înțelege intrarea în asociere ca membru al acesteia, iar acțiunea de sprijinire constă în înlesnirea sau ajutorul dat asociației în tot timpul existenței sale”[14]. Cu privire la aderare este discutabilă situaţia în care ar putea o persoană fizică administrator sau reprezentant al persoanei juridice să aibă o conduită diferită faţă de cea a persoanei juridice în sine, adică aceasta doar să adere, administratorul acesteia constituind grupul infracţional organizat?
B. Infracţiunea de spălare de bani
Cu privire la alte infracţiuni economice discuţiile se poartă în aceeaşi parametri, fiind necesar a se analiza prin ce conduită specifică o persoană juridică determină o altă persoană să comită o infracţiune sau este un sprijin moral sau fizic în comiterea infracţiunii.
Raportat la infracţiunea de spălare a banilor s-a reţinut prin Decizia nr. 2422/2009 a Înaltei Curţi de Casație și Justiție, Secția Penală, că „subiectul activ al infracțiunii de spălare de bani nu este circumstanțiat de text, el putând fi orice persoană fizică sau juridică – cel mai adesea chiar participantul la săvârșirea infracțiunii principale din care provine bunul supus operațiunii de spălare”[15]. Trecând peste discuţiile privind autospălarea, care nu fac obiectul acestei analize, instanţele în momentul în care condamnă o persoană juridică pentru faptul că a participat la un circuit infracţional ar trebui să menţioneze exact în ce a constat fapta care a dus la tragerea la răspundere penală a acesteia.
Aşa cum am menţionat, răspunderea cumulativ a persoanei fizice alături de persoanele juridice nu poate conduce automat la caracterizarea legăturii dintre acesteia drept participație, fiind vorba de două răspunderi care funcționează autonom. Însă, deoarece persoana juridică acţionează prin intermediul unei persoane fizice, de cele mai multe ori ar exista o legătură subiectivă între aceştia.
Potrivit art. 371 C. pr. pen., judecata se mărginește la faptele și persoanele arătate în actul de sesizare a instanței. În aceeași ordine de idei, Codul de procedură penală actual nu mai conține dispoziții privind extinderea obiectului judecății. Doctrina a statuat că posibilitatea extinderii procesului penal pentru alte fapte sau alte persoane ori chiar a acţiunii penale pentru alte acte materiale nu mai este o prerogativă recunoscută instanţei[16]. Astfel, dacă instanța a fost sesizată numai cu infracțiunea pretins comisă de persoana fizică nu are la dispoziţie nici un mecanism procedural ca să judece și fapta persoanei juridice.
Este important de amintit un principiu din dreptul civil şi anume că nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bună-credință calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice, dacă prin aceasta se urmărește ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice, principiu reglementat de art. 193 alin. (2) C. civ. Astfel, o persoană fizică nu se poate folosi de personalitatea juridică a unei persoane creată de aceasta pentru a se sustrage de răspundere penală. În această situaţie ar trebui să primeze identificarea persoanei fizice cu adevărat responsabile pentru comiterea infracţiunii şi tragerii la răspundere a acesteia, fiindu-i aplicată o pedeapsă prevăzută de lege.
C. Infracţiunea de abuz în serviciu
Cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu, regăsim relevantă o speţă prin care se reţine că: “fapta primarului unei comune de a încheia două acte adiționale la contractele de arendare prin care s-a diminuat cuantumul arendei stabilite în baza hotărârii consiliului local realizează elementul material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, în formă continuată, prevăzută în art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 248 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, constatându-se că acesta, în calitate de funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cu știință, și-a îndeplinit în mod defectuos îndatoririle ce-i reveneau, cauzând, astfel, o pagubă patrimonială Consiliului Local F., corelativ cu obținerea unui avantaj patrimonial necuvenit pentru Asociația F. a Crescătorilor de Animale, al cărei președinte era[17]. Această asociaţie a fost condamnată pentru instigare la infracţiunea de abuz în serviciu.
O decizie recentă a Curţii Constituţionale realizează o analiză cuprinzătoare cu privire la tragerea la răspundere penală a persoanei juridice. Este vorba de decizia nr. 156 din 27 martie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 135 alin. (1) din C. pen. Prin această decizie, Curtea Constituţională respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea E-ON Distribuție — S.A. din Târgu Mureș cu privire la neconstituţionalitatea dispozițiilor art. 135 alin. (1) din Codul penal. Prin considerentele acestei decizii, Curtea analizează reglementarea actuală privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice.
La par. 29 al acestei decizii se prevede că „în ce privește infracțiunile imputabile persoanei juridice, Curtea constată că nu orice infracțiune poate atrage răspunderea penală a persoanei juridice, iar criteriul convingător de delimitare îl constituie așa-numitele „infracțiuni de corporație”. Indiferent de modul în care poate fi concepută fapta, pentru a putea fi imputată persoanei morale (juridice) și a deveni astfel o „infracțiune de corporație” este necesar să existe o legătură între această faptă și persoana juridică trasă la răspundere penală pentru săvârșirea ei. Indiferent cum ar fi înțeleasă, legătura personală nu poate să justifice, singură, angajarea răspunderii penale a persoanei juridice, astfel că se impune ca ea să fie dublată de o legătură reală, obiectivă, în care, pe lângă cerința ca fapta să fi fost comisă de un prepus, apare și cerința ca fapta să fi fost săvârșită în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate”[18]. Considerăm relevant, de asemenea şi par. 30: „Ca o consecinţă, legislaţiile penale au consacrat soluţii diverse. Unele, cele mai multe, condiţionează răspunderea penală a persoanei juridice, atât de o legătură personală (in personam), cât şi de o legătură obiectivă (in rem). De exemplu, în Olanda, infracţiunea poate atrage răspunderea penală a persoanei juridice numai dacă ea s-a săvârşit de către un prepus al persoanei juridice şi numai dacă ea are legătură cu obiectul său de activitate. În schimb, alte legislaţii condiţionează răspunderea penală a persoanei juridice de o serie de circumstanţe personale, de pildă art. 121-2 alin. (1) din Codul penal francez prevede, pe de o parte, ca infracţiunea să fi fost comisă „pe seama“ persoanei morale (juridice) – formulă din care doctrina franceză a desprins două concluzii, şi anume că răspunderea penală a persoanei morale (juridice) va fi angajată ori de câte ori infracţiunea s-a comis în interesul (profitul) ei, indiferent dacă este financiar ori de altă natură, şi că răspunderea penală a persoanei morale (juridice) nu va fi angajată atunci când persoana fizică a acţionat în interes personal ori în interesul unui terţ”[19].
Astfel obligaţia de a găsi şi proba o legătură de cauzalitate între o infracţiune şi o persoană juridică revine organelor judiciare, care sunt obligate să prezinte şi să analizeze conduita persoanei juridice care ar putea avea o valenţă penală pentru a se dispune o soluţie de condamnare a persoanei juridice. Găsim extrem de interesant de analizat în ce măsură unele infracţiuni, precum constituirea unui grup infracţional organizat sunt în măsură să fie comise de o persoană juridică, datorită caracterului personal în comiterea lor (ierarhie, coordonare, rol prestabilit etc.).
Curtea prin aceeaşi decizie a reţinut că „răspunderea penală a persoanei juridice este generală, putând fi atrasă de orice activitate a ei în care se poate identifica un element subiectiv propriu acesteia, diferit de cel al persoanei fizice care execută în concret actul material”[20].
Din nou, raportat la susţinerile anterioare, constatăm că ar trebui identificat un element subiectiv propriu al persoanei juridice, diferit de cel al persoanei fizice care a executat actul material. Per a contrario, în măsura în care nu se identifică şi analizează un element subiectiv caracteristic persoanei juridice, acesta confundându-se cu cel al persoanei fizice care execută actul material, nu poate fi trasă la răspundere penală o persoană juridică.
IV. Concluzie
Observăm că neajunsurile legislative în ceea ce privește răspunderea penală a persoanei juridice, pot conduce în practică la situaţii în care răspunderea penală a persoanei juridice să fie atrasă nejustificat şi fără o argumentaţie clară a organelor judiciare fundamentată, bazată pe un probatoriu solid.
Este adevărat că legiuitorul a avut în vedere la momentul reglementării, o răspundere penală directă a persoanei juridice și cu caracter general, însă această reglementare nu trebuie să conducă la apariția unor tendințe periculoase în practica judiciară.
Întrucât legiuitorul însuși nu și-a clarificat motivele pentru care a optat pentru o reglementare în termeni atât de generali a răspunderii penale a persoanei juridice, în practică, organele judiciare au constatat că răspunderea penală directă a persoanei juridice prezintă marele avantaj de ordin pragmatic de a-și asigura repararea prejudiciul produs prin infracţiune sau plata amenzii.
În scopul corijării modalității în care organele judiciare au înțeles să aplice această instituție, apreciem că acest scop pragmatic ar putea fi atins și fără aplicarea unor artificii juridice în lipsa unui suport probator, prin intermediul instituţiei măsurilor asigurătorii şi confiscării penale.
În acest sens este relevant următorul raţionament: „măsurile asigurătorii pot fi dispuse asupra bunurilor aflate în proprietatea unei societăţi controlate de inculpat, dacă din actele dosarului rezultă că bunurile sunt, în realitate, ale inculpatului”[21].
Aplicând raţionamentul acestei hotărâri curajoase, considerăm suficientă instituirea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor unei persoane juridice, dacă este un instrumentum al persoanei fizice, fără a fi nevoie de a introduce în cauza persoana juridică ca suspect sau inculpat. În mod corect în situaţia în care nu se distinge o voinţă şi conduită proprie a persoanei juridice faţă de cea a unei persoane fizice sau altei persoane juridice care deţine persoana juridică nu ar trebui trasă la răspundere penală persoana juridică în mod artificial.
[1] F. Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, Editura C.H. Beck, București, 2007, p. 72.
[2] L. M. Stănilă, Răspunderea penală a persoanei juridice, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 2.
[3] D. M. Costin, Răspunderea penală a persoanei juridice în dreptul penal român, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 19.
[4] G. Antoniu, T. Toader coord., Explicaţiile Noului Cod Penal, vol. II, Ed. Universul Juridic, 2015, p. 393.
[5] A.-R. Ilie, Angajarea răspunderii penale a persoanei juridice, Editura C.H. Beck, București, 2011, p. 141.
[6] I. Pascu ş.a. – Noul Cod Penal Partea Generală, Edit. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 340.
[7] C. Mitrache, C. Mitrache – Drept penal român Partea generală, Edit. Universul Juridic, Bucuresti, 2014, p. 375.
[8] Î.C.C.J. decizia nr. 1/2016 din 23.02.2016.
[9] I. Pascu (coord.), Noul Cod Penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 324.
[10] Decizia nr. 416/A/2016 din 27 octombrie 2016 a Înaltei Curţi de Casație și Justiție, Secția Penală.
[11] Idem.
[12] Decizia nr. 12/2014 privind examinarea sesizării formulate de către Curtea de Apel Brașov, Secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 790/62/2014 prin care, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei probleme de drept.
[13] Idem.
[14] Ibidem.
[15] Decizia nr. 2422/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție Secția Penală.
[16] N. Volonciu coord.Noul Cod de procedură penală, Editura Hamangiu, Bucureşti, pag. 942.
[17] I.C.C.J., Secţia Penală, Decizia nr. 3113 din 9 decembrie 2014, dosar nr. 5865/1/2013. Această asociaţie a fost condamnată pentru instigare la infracţiunea de abuz în serviciu.
[18] Decizia nr. 156 din 27 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 135 alin. (1) din Codul penal.
[19] Idem.
[20] Par. 32 decizia nr. 156 din 27 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 135 alin. (1) din Codul penal.
[21] Încheierea nr. 630 din 14 noiembrie 2017, pronunţată de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect contestaţie măsuri asigurătorii.
Avocat drd. Mihai Mareș
Managing Partner, MAREȘ DANILESCU MAREȘ în asociere cu DAN LUPAȘCU
*Prezentul articol va fi publicat în Revista română de drept penal al afacerilor nr. 2/2019.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
