« Secţiuni « Articole « RNSJOpiniiPovestim cărţi
Opinii

Dreptul – de la divin la juridic. Partea I: Dreptatea în filosofia antică
18.01.2019 | Maia Cristina MOROSANU

JURIDICE - In Law We Trust
Maia Cristina Moroșanu

Maia Cristina Moroșanu

„A cunoaşte evoluţia dreptului societăţilor trecute
nu înseamnă a face arheologie juridică,
ci înseamnă a fi adânc pătruns de caracterul ştiinţei ce practicăm,
a avea sub ochi în orice moment proba
că dreptul e o ştiinţă a vieţii.”
(Nicolae Titulescu – diplomat, jurist, profesor şi om politic român, 1882-1941)

De la psysis – natură (fizică), până la nomos – lege, obicei, e cale lungă. La fel ca de la gândirea antică, prejuridică, până la ordinea socială actuală, concepută abia în timpul gândirii clasice. Cum este anticipat dreptul în filosofia antică? Iată câteva teze, pe scurt, ale gândirii pretins juridice din Antichitate!

DEMOCRIT (filosof grec, c. 460-c. 370 î. Hr.) milita pentru respectarea normelor din convingere şi nu din constrângere, pentru un drept fundamentat etic, pentru libertate şi demnitate.

Sofiştii (presocratici din sec. al V-lea î. Hr.) disting între dreptul natural şi cel pozitiv, în sensul în care cel din urmă ar fi întemeiat de cetate şi de oamenii acesteia, însă pe fundamentele celui dintâi.

Conform viziunii sofistului grec Protagoras (c. 490-420 î. Hr.), atât timp cât cei care iniţiază şi votează legile sunt oameni, iar aceştia nu au alte noţiuni despre dreptate şi nedreptate decât cele edictate de propria cogniţie, este firesc ca dreptul natural să fie fundamentul celui pozitiv.

Antiphon Sofistul, scriitor atenian (sf. sec. al V-lea î. Hr.) afirmă că din natură cu toţii suntem întru totul egali, fie barbari, fie greci”[1].

Hippias din Elis, sofist elen contemporan cu Socrate –  unul din cei mai importanţi filosofi greci (469/470-399 î. Hr.), opinează că legalitatea şi dreptatea reprezintă o convenţie a cetăţenilor, care poate fi sau nu benefică cetăţii, în funcţie de alcătuirea legilor. Acceptă, însă, existenţa şi utilitatea normelor nescrise, universal valabile, despre care consideră că ar fi stabilite de către zei pentru oameni.

Un alt adept al ideii de drept natural, Lykophron, scriitor antic elen, discipol al lui Gorgias (sofist de origine italiană, c. 480-c. 375 î. Hr.), consideră că cei cu naştere obscură şi cei cu naştere nobilă nu se deosebesc deloc potrivit adevărului[2], manifestându-se, astfel, împotriva titlurilor nobiliare atribuite aristocraţilor.

Alkidamas, sofist şi retor grec (sec. al IV-lea î. Hr.), elev al aceluiaşi Gorgias, crede într-o egalitate inclusiv în rândul sclavilor, admiţând că dreptul natural, fiind superior celui pozitiv, trebuie să reprezinte un model al acestuia din urmă.

SOCRATE este, de asemenea, adeptul fundamentării dreptului pozitiv pe legile nescrise, pe care le consideră ca fiind de sorginte divină. El crede în egalitatea naturală şi în necesitatea unor legi care să asigure scopul suprem al dreptului, binele general. Astfel, respectarea legilor de către cetăţean reprezintă însăşi înfăptuirea binelui propriu şi atingerea, în acest mod, a fericirii personale.

Filosoful crede că acest lucru este valabil în măsura în care legile se supun raţiunii şi nu contravin dreptăţii, în caz contrar Socrate adoptând o poziţie critică şi sprijinind respingerea lor.

Din opera lui PLATON[3] (428/427-348/347 î.Hr.) – important filosof grec şi întemeietorul Academiei din Atena, discipol al lui Socrate şi profesor al lui Aristotel, se pot extrage teze opuse egalitarismului, cum ar fi cea a retorului grec Thrasimachos, care consideră că dreptatea trebuie folosită în avantajul celui mai puternic, defavorizându-i, astfel, pe cei slabi: nedreptatea este mai puternică şi mai potrivită omului liber şi stăpânului decât dreptatea[4].

Callikles, un alt personaj al lui Platon, consideră că dreptul natural se traduce printr-un drept al forţei, în viziunea sa dreptatea îmbrăcând forma stăpânirii celui mai slab de către cel mai puternic. Dezaprobă legile democratice, considerând că acestea sunt iniţiate de slabi, dar numeroşi, pentru a-i împiedica pe cei mai tari să-i întreacă în avuţie. El face, astfel, o confuzie între principiul egalităţii în faţa legii şi egalitatea socială.

Platon a fost un idealist în privinţa noţiunii de stat. În concepţia sa, binele înseamnă aceeaşi dreptate pentru toţi într-un stat în care dreptul se întemeiază pe morală. Oamenii sunt egali de la Dumnezeu prin cele trei capacităţi ale sufletului: raţiunea, voinţa şi dorinţa. Prin analogie, filosoful grec dezvoltă ideea unui stat structurat pe trei clase: filosofii, gardienii, respectiv agricultorii şi meşteşugarii.

Conform gândirii lui Platon, în sufletul fiecărui individ predomină una sau două dintre cele trei facultăţi. Astfel, clasa agricultorilor şi a meşteşugarilor este stăpânită de dorinţe ce au sau trebuie să aibă ca remediu cumpătarea; gardienii au ca trăsătură dominantă voinţa, iar filosofii, pentru a conduce societatea, se impune să fie ei înşişi guvernaţi de raţiune.

Din acest raţionament, Platon deduce semnificaţia dreptăţii, şi aceasta presupune ca elementele cetăţii să se afle în concordanţă, fiecare cetăţean punându-şi în valoare calităţile principale, ceea ce ar conduce la armonizarea societăţii. Orice schimbare survenită în această structură generează nedreptate.

Optica filosofului implică aspecte legate de educaţie şi moralitate. Deşi respinge existenţa clasei sociale aristocratice, Platon propune, în statul său ideal, o aristocraţie a virtuţilor. Concepţia gânditorului grec nu atinge, însă, perfecţiunea, din pricina faptului că există şi alţi factori care influenţează atât omul, cât şi societatea, relevant fiind cel reprezentat de educaţie.

Omul e o fiinţă socială (zoon politikon) de la natură, afirmă ARISTOTEL[5]– important filosof al Greciei Antice, fondator al şcolii peripatetice (384-322 î. Hr.). Mai mult, statul fiinţează în om în mod natural. Cât despre dreptate, ea nu se manifestă în acelaşi mod pentru toţi, astfel că din natură unii sunt liberi şi alţii sclavi[6].

Filosoful elen consideră că statul se compune din oameni virtuoşi, care devin conducători şi militari, respectiv din sclavi, care asigură munca fizică. Aceştia din urmă trebuie să fie supuşi, din punctul său de vedere, în timp ce guvernanţii trebuie să se manifeste eminamente prin prudenţă.

Aristotel nu se abate prea mult de la concepţiile predecesorilor săi, Socrate şi Platon, admiţând, la rândul său, că fiecare cetăţean trebuie să desfăşoare o activitate potrivită trăsăturilor cu care l-a înzestrat natura. În acest mod se poate realiza dreptatea socială, considerată, în sens general, o virtute deasupra celorlalte.


[1] Apud Ioan N. Roşca, Introducere în filosofie;
[2] Apud Ioan N. Roşca, idem;
[3] Philippe Malaurie, Antologia gândirii juridice;
[4] Apud Ioan N. Roşca, idem;
[5] Disponibil aici;
[6] Apud Ioan N. Roşca, idem.


Maia Cristina Moroşanu

 
Secţiuni: Life, Opinii | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD