JURIDICE SELECTED
Print Friendly, PDF & Email

Dreptul – de la divin la juridic. Partea a II-a: Legea divină şi legea umană. Liberul arbitru

21.01.2019 | Maja Cristina MOROȘANU
Maja Cristina Moroșanu

Maja Cristina Moroșanu

„A cunoaşte evoluţia dreptului societăţilor trecute
nu înseamnă a face arheologie juridică,
ci înseamnă a fi adânc pătruns de caracterul ştiinţei ce practicăm,
a avea sub ochi în orice moment proba
că dreptul e o ştiinţă a vieţii.”
(Nicolae Titulescu – diplomat, jurist, profesor şi om politic roman, 1882-1941)

De la psysis – natură (fizică), până la nomos – lege, obicei, e cale lungă. La fel ca de la gândirea antică, prejuridică, până la ordinea socială actuală, concepută abia în timpul gândirii clasice. După o succintă analiză a tezelor din Antichitate, în prima parte a lucrării, expunem, în continuare, evoluţia filosofiei dreptului prin reprezentanţi de seamă ai Evului Mediu.

1. Legea divină şi legea umană

Filosofia medievală subordonează dreptul uman celui divin. Această concepţie este anticipată încă din Antichitate de către Marcus Aurelius (Antoninus Augustus – împărat roman, 121-180 d. Hr.), care considera că ordinea cosmică este un produs al Divinităţii. Universul şi omul se află în armonie, iar acesta din urmă trebuie să-şi urmeze sensul existenţei, acela al desăvârşirii.

Cel a cărui filosofie a influenţat perioada Evului Mediu este Fericitul Augustin (Augustin din Hippo – teolog creştin originar din Algeria, 354-430 d. Hr.), care a formulat ideea că există o dreptate universală care nu provine de la natura umană, ci de la Dumnezeu. El consideră că oamenii sunt schimbători şi subiectivi, iar factorul care îi influenţează în a fi drepţi sau nedrepţi îl constituie dreptatea divină. Aceasta este însuşită de individ prin conştientizare, însă respectarea şi aplicarea sa variază în funcţie de liberul arbitru pe care Dumnezeu l-a dăruit omului.

În opinia teologului, există două cetăţi care se întrepătrund şi, uneori, chiar colaborează: Civitas Dei (Cetatea lui Dumnezeu) şi Civitas terrena (Cetatea pământească)[1]. Civitas Dei este întemeiată pe credinţă, fiind călăuzită de Biserică, iar Civitas terrena reprezintă statul, care este condus de diavol, având ca unic ţel atingerea fericirii pe pământ. Cele două pot avea în comun membri care aparţin statului, dar urmează şi calea credinţei.

Apariţia creştinătăţii şi a papei ca lider spiritual (sec. al X-lea d. Hr.) determină unificarea bisericii cu poporul şi chiar identificarea conducătorului statului cu cel al bisericii (sec. al XII-lea). Toma d’Aquino atestă autoritatea puterii spirituale, opinând că sfetnicii principelui nu pot fi alţii decât teologii.

Dante (Durante degli Alighieri – poet italian, c. 1265-1321), dezvoltă ideea unei duble fericiri: cea terestră, axată pe filosofia valorilor morale şi intelectuale, respectiv fericirea celestă, urmărită de teologie prin intermediul credinţei, al speranţei şi al milei. El separă, în acest sens, atribuţiile împăratului de cele ale suveranului Pontif. Astfel, papa conduce oamenii în vederea obţinerii fericirii cereşti, iar împăratul urmăreşte dobândirea fericirii terestre, acordând, însă, respectul cuvenit părintelui spiritual; autoritatea ambilor lideri provine de la Dumnezeu.

3. Liberul arbitru

Omul depinde de Dumnezeu. Dar, în acelaşi timp, el este înzestrat cu libertatea de a cunoaşte prin gândire şi de a decide prin voinţă, susţine filosofia medievală. Excluderea ideii de liber arbitru ar anula, implicit, necesitatea şi raţiunea educaţiei. Problema care intervine este dacă răul este de sorginte divină sau umană.

Toma d’Aquino crede în predestinare şi, în acelaşi timp, îi recunoaşte omului libertatea, însă în anumite limite.

Metodiu de Olimp (episcop, sec. al III-lea – al IV-lea d. Hr.), face deosebirea între omul înzestrat cu liberul arbitru, având conştiinţă morală, şi celelalte vieţuitoare, care se supun poruncii divine[2]. El consideră că omul nu s-a născut imoral, ci dimpotrivă, a primit de la Divinitate imboldul de a realiza binele, însă el poate ajunge să aleagă răul în virtutea liberului arbitru, caz în care Dumnezeu ar fi eliberat de responsabilitatea apariţiei răului în lume.

Ioan Damaschin (preot şi filosof bizantin c. 676-749 d. Hr.) socoteşte că liberul arbitru este izvorul faptelor umane, argumentând printr-o comparaţie a acestora cu fenomenele naturale. Astfel, actele specifice omului nu sunt dirijate de Dumnezeu, atât timp cât pot fi şi nedrepte; nu ţin nici de natură sau destin, fiindcă nu sunt supuse evoluţiei şi decăderii ori necesităţii, cum e cazul plantelor şi al animalelor, nici de întâmplare, depinzând doar de individ.

Nominalistul[3] Abélard (filosof şi teolog francez, 1079-1142) analizează teza păcatului originar, considerând că imoralitatea nu este intrinsecă individului. Astfel, omul nu a moştenit de la Adam şi Eva păcatul în sens concret, ci, mai degrabă, conştiinţa existenţei acestuia.

(Va urma – Partea a III-a: Drept natural şi drept pozitiv)


[1] Apud Ioan N. Roşca, Introducere în filosofie;
[2] Apud Ioan N. Roşca, Introducere în filosofie;
[3] Filosofia nominalistă susţinea individualitatea, în detrimentul generalităţii.


Maja Cristina Moroşanu


Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Newsletter
Publicitate
Corporate
Membership