Judecata – teatru judiciar, lumea penitenciară şi cea a lui Cehov, alte transcendenţe şi nu numai…
20 ianuarie 2019 | Răzvan CONSTANDACHE
Răzvan Constandache
Motto-uri posibile:
„Ce… ce-ai spus? Ce? La puşcărie? D-aia te-am ales judecător? Pentru ca să mă condamni?” *** „Ce fel de judecător poate să fie el când am jucat cărţi, am băut şi dracu ştie ce n-am mai făcut împreună?” *** „Ia nu-mi vorbi mie de legi! Legea o-ntorci cum vrei. Un judecător nu se sperie de lege, se joacă cu ea ca mâţa cu şoricelul.” *** „Dac-ar fi reuşit să dea ticălosului măcar o lună de puşcărie merita să-l avansăm judecător la curtea de apel. Nu? Ce zici?” (replici ale boierului Pomoev din piesa „Judecata” după A.P. Cehov)
„(…) apoi să hotărască judecătorul care din noi minte. Că el are legea şi acolo stă scris despre toate… Astăzi suntem toţi egali…” (replică a bijutierului Hriukin din povestirea „Cameleonul” de A.P. Cehov)
„Doamne, Dumnezeule, livada de vişini e a mea! Spuneţi-mi, sunt beat, sunt în toate minţile mele, nu mi se năzare? Nu râdeţi de mine! Dacă tata şi bunicul s-ar scula din mormintele lor să vadă ce s-a întâmplat, cum Ermolai al lor, cel bătut, care abia ştia să citească, care umbla desculţ iarna, a cumpărat cea mai frumoasă proprietate din lume! Eu am cumpărat moşia unde bunicul şi tata au fost robi, unde nu erau lăsaţi nici în bucătărie… Visez… aiurez, poate că mi se pare… E o scornire a închipuirii voastre, învăluită de întunecimea necunoscutului. (…) Am să vă chem pe toţi să priviţi cum Ermolai Lopahin va izbi cu toporul în livada de vişini şi cum vor cădea pomii la pământ. Vom construi vile, şi nepoţii şi strănepoţii noştri vor apuca aici o viaţă nouă… Să cânte muzica!” (monologul lui Ermolai Alexeevici Lopahin din drama cehoviană „Livada de vişini” – 1904[1])
„(…) Acum nu mai sunt ca atunci… Sunt o actriţă adevărată: joc cu plăcere, cu entuziasm. Scena mă îmbată şi simt că sunt frumoasă. Şi acum, de când sunt aici, am mers mult pe jos şi, tot umblând, m-am gândit şi am simţit cum cu fiecare zi ce trece cresc puterile sufletului meu. Acum ştiu, înţeleg, Kostea, că în ceea ce facem noi, ori că am juca pe scenă, ori că am scrie, principalul nu e gloria, nu e strălucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastră de a îndura. Să ştii să-ţi porţi crucea şi să-ţi păstrezi credinţa. Eu cred şi sufăr mai puţin. Şi atunci când mă gândesc la chemarea mea, nu mai simt durerile şi nu mă mai tem de viaţă.” (fragment memorabil al monologului Ninei Zarecinaia, „Sunt un pescăruş”, din capodopera dramatică cehoviană „Pescăruşul” – 1895[2])
Vă propunem să vă destindeţi şi să vă distraţi copios la acest final de week-end cu genialul şi savurosul spectacol de teatru scurt radiofonic subtitrat :
„Judecata”, dramatizare de Mihail Drumeş după schiţa „Tare de cap” de Anton Pavlovici Cehov (1860-1904), publicată în anul 1885.
În rolurile principale: Alexandru Giugaru, Florin Scărlătescu, Cornel Vulpe, Sandu Sticlaru, Octavian Cotescu.
În această piesă, marele prozator şi dramaturg rus de dimensiune universală[3] ne relatează cu umor, parţial negru, şi amară ironie o întâmplare deloc singulară petrecută acum mai bine de un secol, într-o perioadă de declin a aristocraţiei epocii ţariste[4], neadaptabilă noilor valori democratice ce încercau cu timiditate să se înfiripeze într-o societate autarhică şi revolută, autorul evocând şi satirizând acele vremuri judiciare triste, inechitabile şi nu demult, ne place să sperăm, apuse, în care justiţia era profund aservită şi vădit părtinitoare…
Acţiunea relatată de A.P. Cehov se desfăşoară pe fondul atmosferei grele, vetuste, de marasm şi suspiciune, ce a urmat după înfiinţarea de către ţarul Alexandru al II-lea a Ohranei (1878), cea mai opresivă poliţie politică din acele timpuri, şi mai ales după asasinarea ţarului (1881), care a declanşat în Rusia, practic, o adevărată teroare împotriva tuturor celor consideraţi oponenţi, ostili ori nealiniaţi regimului autocratic, anunţând parcă premonitoriu crimele, ororile şi marile abuzuri staliniste şi NKVD-iste de mai târziu…
Potrivit prezentării piesei „Judecata” – postată pe site-ul teatrale.blogspot.com, în „Rusia, secolul 19 spre sfârşit, oameni cu idealuri luminoase vor să introducă justiţia universală şi egalitatea în drepturi peste tot, chiar şi în cele mai mici cătune. Dar cum înţelege justiţia un boier al pământului obişnuit de zeci de ani să facă ce vrea el cu mujicii lui? Un om bătrân, obişnuit cu obiceiurile lui vechi şi care nu înţelege ce e cu egalitatea asta ba, mai mult, e şi încuscrit cu judecătorul de pace. Ce va face bietul judecător tânăr în faţa acestui om de modă veche care se crede stăpân absolut pe oameni mai ales când omul vine la judecată şi îl ia la rost de faţă cu toţi martorii cum că de ce a îndrăznit să îl deranjeze? Se va face justiţie sau vechile obiceiuri vor triumfa? O mică piesă despre greutăţile nespuse pe care oamenii le-au avut întotdeauna când au încercat să impună idealuri nobile şi generoase societăţilor patriarhale şi tradiţionaliste.”
Amintim că la 15 iulie anul curent se vor împlini 115 ani de la mare trecere a lui A.P. Cehov iar la 29 ianuarie anul viitor se vor celebra 160 de ani de la naşterea scriitorului… Ca atare, practic, peste o săptămână se va intra într-un An Cehov în care va fi comemorat Omul, Dramaturgul şi Prozatorul, va fi valorificată Opera sa şi, mai ales, vor fi redescoperite, cu certitudine, noi dimensiuni şi valenţe ale acesteia…
În acest sens, radiografiind monumentala tetralogie a lui A.P. Cehov, dr. George Banu, profesor de studii teatrale la Sorbonne Nouvelle-Paris şi membru de onoare al Academiei Române, remarca, între altele: „Cehov nu se rezumă la discursul despre Rusia vremii sale (…). El oferă multiple informaţii privitoare la agricultură şi cultură, la exploatările forestiere şi la dezvoltarea căilor ferate, la sistemul şcolar şi la ştirile naţionale şi internaţionale, la reţeaua de bănci şi la pătrunderea capitalului străin… dar textul nu se reduce la asemenea constatări. Ele sunt disparate, nu vizează reconstituirea fidelă a unui context, acordând realului un statut elementar, dar în niciun caz primordial. Ele slujesc drept suport concret pentru un discurs despre viaţă, în dimensiunea ei imaginară şi mentală.”[5]
Despre caracteristicile operei dramatice a lui A.P. Cehov a scris şi Nicolae Carandino[6] într-o polemică şi celebră cronică de teatru: „Se ştie că, spre deosebire de Tolstoi, care era aristocrat, Cehov a crescut şi s-a dezvoltat în medii mai puţin franţuzite. Dacă în ‘Război şi pace’ toate scenele de salon sunt împănate cu expresii şi uneori întregi paragrafe de alocuţiune galică, în ‘Livada cu vişini’ Cehov dovedeşte, şi în această privinţă, mai multă sobrietate.”[7]
Subliniem că scriitorul rus a fost, totodată, un profund cunoscător al naturii şi tarelor umane, de formaţie fiind medic şi manifestând o pasiune deosebită pentru psihiatrie, acesta refuzând însă la un moment dat propunerea de a prelua o catedră universitară a disciplinei medicale în discuţie. De altfel, cu privire la ambivalenţa carierei / vocaţiei sale, însuşi Cehov obişnuia să afirme deseori ritos: „Medicina este nevasta mea legiuită, iar literatura este amanta mea. Când mă satur de una, petrec noaptea cu cealaltă”…
Regizorul şi profesorul Andrei Şerban considera că „(…) Cehov ar putea fi, cu excepţia lui Shakespeare sau a autorilor greci, cel mai complex dramaturg, judecând după modul de înţelegere a esenţei şi a tuturor aspectelor existenţei (…) [pe care] le-a trecut prin filtrul sensibilităţii sale; ca om, a privit condiţia umană cu detaşarea şi lipsa de sentimentalism ale doctorului şi, în acelaşi timp, cu compasiunea şi înţelegerea pentru fragilitatea şi vulnerabilitatea vieţii care este trecătoare.”[8]
Remarcabil este faptul că, în anul 1890, deşi avea o sănătate precară, A.P. Cehov s-a încumetat cu cerbicie să traverseze întreaga Siberie pentru a vizita cumplitele închisori, lagăre de muncă forţată şi locuri de deportare din insula Sahalin, pentru aceasta fiind nevoit să obţină, după multe şi insistente demersuri, un permis de liberă intrare de la Direcţia închisorilor. Anterior acestei veritabile aventuri în universul concentraţionar şi de suferinţă, Cehov a studiat Codul penal ţarist, regulamentele penitenciare şi privitoare la deportaţi, doctrină şi statistică penală, istoria dreptului penal şi a privării de liberate precum şi elemente de dreptul executării pedepselor şi de criminologie.
În timpul temerarei şi dificilei sale „expediţii ştiinţifico-literare”, scriitorul a cules, pe parcursul unei perioade de aproape trei luni, date excepţionale referitoare la peste 10.000 de deţinuţi şi deportaţi pe care le-a publicat şi comentat în valoroasa şi inedita sa frescă monografică intitulată chiar „Insula Sahalin” (1891), reeditată în anul 2017 şi la noi de către Editura „Polirom”[9], lucrare care face practic din Cehov un precursor al operei revelatoare şi mântuitoare de mai târziu a lui Aleksandr Soljeniţîn… În urma tuturor studiilor sociologice, antropologice, psihologice, statistice ş.a. pe care le-a întreprins, inclusiv cu privire la situaţiile dramatice de evadare a ocnaşilor şi coloniştilor din gulagul cercetat şi procesele intentate acestora, la maladii, la raţiile alimentare şi înfometare precum şi la persecuţiile, relele tratamente şi nivelul extrem al mortalităţii în rândurile subiecţilor, Cehov a ajuns la terifianta concluzie potrivit căreia „Sahalinul e singurul loc unde se poate studia colonizarea cu ocnaşi (…) e locul celor mai cumplite suferinţe pe care le poate suporta un om liber sau un rob.”
În acest context, efectuând cu ochii minţii şi ai sufletului un arc imaginar peste timp de aproape 13 decenii, dorim să elogiem cu mândrie, speranţă, optimism şi patriotism recenta reuşită, impactul benefic şi ecourile pozitive ale unui experiment socio-cultural românesc de terapie prin artă, manifestare a cărei desfăşurare, în cursul lunii octombrie 2018, a avut loc într-un mediu dificil, cel penitenciar de la noi, şi care a pornit de la rolul educativ şi spiritul moralizator ale operei lui A.P. Cehov precum şi de la înţelegerea profundă a lumii şi personajelor sale complexe, de multe ori, unele chiar tipologii umane marcate… Este vorba, evident, de ineditul şi generosul „Festival Multiart pentru deţinuţi – Dana Cenuşă – Descătuşare prin cultură”, eveniment devenit tradiţional, organizat sub egida şi cu sprijinul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi a Teatrului „Nottara”, semnalat de JURIDICE.ro, ca de fiecare dată, la timpul potrivit.
Astfel, piesa „Lumea lui Cehov”, regia Iulian Gliţă, pusă în scenă cu aportul interpretativ al unui grup de deţinuţi de la Penitenciarul Bucureşti Rahova, a fost desemnată de juriu în calitate de câştigătoare a „Premiului pentru spectacol” al Ediţiei 2018, a X-a, a festivalului menţionat. Din minunatul articol, cuprinzând detalii de-a dreptul impresionante, intitulat „Laborator – 12 deţinuţi joacă Cehov” de Andrada Lăutaru, Diana Meseşan, fotografii Andrei Pungovschi[10], și publicat de site-ul scena9.ro, aflăm că „actorii de la Rahova” au jucat într-un spectacol cuprinzând de fapt două piese într-un act ale dramaturgului, şi anume, „Cântecul Lebedei” (1887) şi, respectiv, o piesă uitată, intitulată „La drumul mare” (1885)[11].
Apreciem că premiul onorant oferit reprezentaţiei pieselor cehoviene, ca de altfel şi cele primite cu acelaşi prilej de doi dintre protagonişti[12], constituie în mod implicit şi un omagiu adus de organizatorii, realizatorii şi participanţii la această competiţie artistică uriaşei personalităţi a culturii universale, A.P. Cehov, în preajma anului jubiliar comemorativ al acesteia, dar, indubitabil, şi o modestă recunoaştere a inestimabilei valori şi importanţe a tezaurului literar, artistic şi moral pe care ni l-a lăsat ca moştenire spirituală şi de care s-au bucurat, câştigând înţelepciune, atâtea generaţii…
Revenind la piesa „Judecata”, ce reprezintă subiectul principal al acestui material dedicat Titanului Cehov, precizăm că înregistrarea sa a avut loc în anul 1969 (adică acum exact o jumătate de secol) iar aceasta are în distribuţie mari actori ai teatrului şi filmului românesc: Alexandru Giugaru (1897-1986) – Magistru incontestabil al scenei noastre interbelice[13] (interpretându-l cu har şi genialitate pe boierul Pomoev[14]), alături de Florin Scărlătescu (judecătorul), Octavian Cotescu (Nitkin), Sandu Sticlaru (servitorul Vlasov), Cornel Vulpe (vătăşelul), Mihai Stoenescu (grefierul), Ştefan Florescu (argatul) şi, respectiv, Tedi Dumitriu (birjarul).
Regia muzicală aparţine Margăi Capitanovici, regia de studio Artemizei Zdrali, regia tehnică ing. George Buican iar regia artistică lui Ion Vova.
Subtitrarea în limba română a piesei a fost realizată de replici.net – motor de căutare a replicilor din teatrul şi filmul românesc.
Echipa JURIDICE.ro, ferventă susţinătoare a difuzării şi promovării teatrului judiciar, îi adresează călduroase mulţumiri domnului grefier Alin Curiman, de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, pentru faptul că ne-a semnalat şi recomandat acest adevărat regal din arhiva de aur a teatrului naţional radiofonic. Gestul colegului nostru ne-a deschis o poartă spre Cehov[15] dar şi către marea literatură universală, care, din când în când, mai îmbracă şi ţinute din vasta şi variata garderobă a arhetipurilor, temelor şi modelelor judiciare ori juridice, atât de plăcute şi de frecventabile pentru utilizatorii site-ului nostru…
…A ştiut ce a ştiut mereu contemporanul William Shakespeare atunci când a lansat dincolo de vremuri nemuritoarea şi splendida maximă: „Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oameni-s actori…”!…
Vă dorim o audiţie de zile mari!
[1] Monologul lui Lopahin – fostul iobag eliberat tocmai de pe moşia Ranevskaiei şi ajuns negustor, poate fi vizionat aici, într-o interpretare din filmoteca de aur a teatrului nostru TV aparţinându-i actorului George Constantin (1933-1994) – parteneri: Gina Patrichi în rolul moşieresei Liubov Andreevna Ranevskaia, Fory Etterle – Leonid Andreevici Gaev, fratele eroinei; muzica Johnny Răducanu… şi contrabasul său vrăjit… – „Vals nostalgic”; regia Cornel Todea – 1975.
Reamintim faptul că marea actriţă Gina Patrichi (1936-1994) a fost soţia regretatului reputat avocat Victor Anagnoste (1928-2011), fost preşedinte (1990-1999) şi, ulterior, preşedinte de onoare (1999-2011) al Uniunii Avocaţilor din România (începând din 2004, denumită Uniunea Naţională a Barourilor din România).
Referitor la actorul Fory Etterle (1908-1983), nu putem omite aspectul notabil şi puţin ştiut că acesta, în paralel cu cursurile Conservatorului de artă dramatică din Bucureşti (promoţia 1929 – clasa prof. Lucia Sturdza Bulandra), încercând să împace dorinţa părinţilor care doreau să-l vadă avocat, a urmat şi cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti.
Ne facem o datorie de onoare să menţionăm că, în acest An Cehov, „Livada de vişini” se joacă la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti, într-o montare inedită aparţinând regizorului georgian David Doiashvili, eroinei principale dându-i o nouă viaţă, în mod alternativ, actriţele Irina Movilă şi Monica Davidescu.
Aceeaşi piesă mai poate fi vizionată şi la Teatrul Metropolis, într-o versiune scenică aparţinând lui Victor Ioan Frunză şi Adrian Nicolae, Ranevskaia fiind interpretată de Oana Pellea.
[2] Monologul Ninei – tânăra actriţă neîmplinită în dragoste şi artă, poate fi vizionat aici, într-o altă interpretare a filmotecii de aur a teatrului TV, aparţinându-i actriţei Valeria Seciu – partener: Dan Nuţu – Konstantin Treplev; regia Petre Sava Băleanu – 1974.
„Pescăruşul” este reprezentat şi în prezent la Teatrul Bulandra, într-un spectacol-laborator, dramatic şi coregrafic, sub conducerea Antoanetei Cojocaru, interpretă şi a rolului Ninei (la „Bulandra” se mai joacă încă şi superbul regal cehovian „Unchiul Vanea”, în regia lui Yuri Kordonsky şi cu o distribuţie extraordinară).
Drama cehoviană „Pescăruşul” poate fi savurată şi la Teatrul Mic, în regia prof. dr. Tania Filip, montarea fiind realizată în parteneriat cu studenţii de la Master Arta Actorului ai Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” (U.N.A.T.C.), Nina Zarecinaia fiind interpretată alternativ de Alexandra Tofan şi Marina Flueraşu.
De un alt „Pescăruşul” ne putem bucura, totodată, şi la Teatrul Odeon, în regia lui Andrei şi Andreea Grosu, cu Nicoleta Lefter în rolul Ninei, precum şi la Unteatru, în regia lui Andrei Şerban, cu Silvana Mihai şi Alina Rotaru interpretând alternativ rolul eroinei cehoviene.
[3] Alăturat motto-urilor îl puteţi vedea pe dramaturgul A.P. Cehov, aşa cum a fost atât de fidel portretizat în 1898 de celebrul pictor realist rus Osip Braz (1873–1936), fost curator al Muzeului Ermitaj.
[4] Încercând să redăm cititorilor noştri imaginea şi atmosfera perioadei în care se petrece acţiunea piesei „Judecata”, am ilustrat materialul nostru cu reproducerea unui revelator tablou de epocă înfăţişând un grup de nobili ruşi din secolul al XIX-lea – Braun & Schneider / Alamy Stock Photo, Germania, 1880.
[5] Am citat din lucrarea „Cehov, aproapele nostru” – Editura „Nemira”, Bucureşti, 2017 – pp. 72-73 – carte eseu a teatrologului prof. dr. George Banu.
[6] Nicolae Carandino (1905-1996), gazetar, cronicar dramatic / plastic şi memorialist, a fost director al Teatrului Naţional Bucureşti (1944-1945) şi al ziarului „Dreptatea” (1944-1947). Aşa cum detaliază în volumul său de amintiri „Nopţi albe şi zile negre. Memorii din închisorile şi lagărele comuniste” (reeditat în 2017, sub îngrijirea lui Paul Lăzărescu, de către Fundaţia Academia Civică), este arestat în 14 iulie 1947, ca urmare a înscenării bolşevice de la Tămădău, anchetat, judecat şi condamnat (la 9 ani de temniţă grea şi 8 ani de domiciliu obligatoriu) în cadrul procesului lotului fruntaşilor Partidului Naţional-Ţărănesc. Fiind încarcerat în „închisoarea demnitarilor” de la Sighet, i-a alinat ultimele săptămâni de viaţă iar la 5 februarie 1953 l-a asistat în ultimele sale clipe pe Iuliu Maniu, cu care a împărţit aceeaşi celulă: „Păstrez imaginea lui pe improvizatul catafalc al patului de fier, atunci când i-am închis pleoapele şi când, pentru întâia oară, a putut cineva să-l vadă cu capul plecat” (mărturisire impresionantă din volumul susmenţionat, p. 146).
[7] Am citat din cronica dramatică a lui N. Carandino la spectacolul „Livada cu vişini”, de A.P. Cehov în viziunea regizorală a lui Lucian Pintilie (1967), cronică intitulată „O livadă necehoviană” – revista „Gazeta literară”, decembrie 1967.
În această versiune scenică, în rolul Ranevskaia (în imaginea alăturată notei) a făcut o creaţie uriaşă actriţa Clody Bertola (1913-2007), despre care plurivalentul om de teatru şi film Liviu Ciulei (1923-2011), artizanul aşa-numitei „reteatralizări a teatrului” românesc – de după „obsedantul deceniu”, a spus că a realizat „una din cele mai desăvârşite creaţii ale ei, fiind (…) generator de stil pentru întreg spectacolul.” – apud criticul de teatru Ludmila Patlanjoglu – „La vie en rose cu Clody Bertola” – Editura „Humanitas”, Bucureşti, 1997 – p. 230.
[8] Din articolul lui Andrei Şerban „O comedie, pe alocuri chiar o farsă” (1993) – publicat în caietul program al piesei „Livada de vişini”, regia Felix Alexa, Stagiunea 2009-2010 – Teatrul Naţional Bucureşti – p. 37.
Amintim că în versiunea lui Felix Alexa, Ranevskaia a fost interpretată de Maia Morgenstern, care a compus o partitură magnifică şi tulburătoare.
Regizorul Andrei Şerban, fost director general al TNB (1990-1993), a pus în scenă, la rândul său, „Livada…” la New York (1977) şi Tokio (1978).
[9] A se vedea A.P. Cehov – „Insula Sahalin – Însemnări de călătorie” – Editura „Polirom”, Colecţia „Biblioteca Polirom – Esenţial”, Bucureşti, 2017.
[10] Am alăturat materialului nostru una din cele mai reprezentative dintre fotografiile de la reprezentaţia spectacolului, surprinse cu multă artă de Maestrul fotograf menţionat, postate în cuprinsul articolului de pe scena9.ro susevocat, pentru a ilustra şi pentru cititorii noştri această realizare culturală extraordinară al cărei laudatio am dorit în mod deosebit să-l facem şi noi.
[11] Respectivul articol-eveniment face şi o scurtă prezentare a subiectelor celor două piese, menţionându-se că în „Cântecul Lebedei” este vorba „despre un actor bătrân care simte că s-a dedicat total scenei şi în felul asta a uitat să trăiască, iar acum nu are la ce să se întoarcă”, pe când piesa „La drumul mare” are ca personaj principal pe „un boier pe care femeia iubită îl părăseşte în noaptea nunţii”, iar acesta, „căzut în depresie, ajunge să îşi risipească averea pe alcool, într-o crâşmă prăpădită, alături de alţi oameni pierduţi şi respinşi de societate.”
[12] În acest sens, din acelaşi articol aflăm că deţinutului Daniel Tacu, cel care a jucat „rolul actorului deziluzionat”, i s-a conferit de către juriul Festivalului „Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal”. Totodată, deţinutul Viorel Popa, care a jucat „rolul boierului dezamăgit în dragoste”, a primit „Premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar”.
[13] Despre acest „monstru sacru”, partenerul său în numeroase şi legendare reprezentaţii scenice, Maestrul Radu Beligan, consemna într-una din lucrările sale de referinţă: „De-a lungul unei prodigioase prezenţe teatrale, Alexandru Giugaru a creat o galerie de tipuri de o irezistibilă autenticitate şi pe care existenţa nu le poate prinde cu nicio greşeală. Forţa lui de caracterizare de un comic exploziv, sănătos, robust se află în naturaleţea şi seriozitatea cu care trăieşte fiecare dintre destinele întruchipate, percepând rumoarea profundă a cotidianului într-o complicitate desăvârşită. (…) În jocul lui, cele mai neutre cuvinte se personalizează, tăcerile cheamă semnificaţiile, iar ochii dilataţi privesc când naiv, când sălbatic, când dezarmant, când generos trecerea zilelor şi înlănţuirea întâmplărilor. Alexandru Giugaru conlucrează strălucit cu viaţa pentru biruinţa teatrului.” (R. Beligan – „Între acte” – Editura „ALLFA”, Bucureşti, 2015 – p. 190).
[14] Nu este unicul rol satiric antitotalitar de sorginte rusă căruia i-a dat viaţă în îndelungata şi bogata sa carieră Maestrul Giugaru… Astfel, în toamna anului 1941, în plin război pe frontul din Răsărit, activitatea nou înfiinţatului teatru muzical de estradă denumit „Teatrul de Azi” din Bucureşti a debutat cu premiera revuistică „Eu şi Stalin”, având ca principal protagonist pe Alexandru Giugaru, în rolul „Ţarului Roşu” (a se vedea Vlaicu Bârna – „Între Capşa şi Corso”, Ediţia a III-a adăugită – Editura „Polirom”, Colecţia „Biblioteca Memoria – jurnale, autobiografii, amintiri”, Iaşi, 2014 – pp. 173 şi 401).
Mai amintim că inegalabilul actor l-a întruchipat şi pe primarul din piesa „Revizorul” a lui N. V. Gogol, regizată de Sică Alexandrescu la Teatrul Naţional Bucureşti (1952), spectacol care s-a bucurat de un răsunător succes, atât în ţară, cât şi peste hotare, inclusiv în cadrul unui turneu efectuat de TNB, în acea epocă dificilă, în marile centre teatrale ale Rusiei.
[15] Vă puteţi delecta cu o altă satiră judiciară cehoviană la fel de reuşită ascultând piesa de teatru scurt radiofonic intitulată „Rău de gură” (1970), dramatizare de Mihail Drumeş după schiţa “Din lac în puţ”, publicată de A.P. Cehov tot în 1885, regia artistică a spectacolului fiind semnată de Dan Puican.
Procuror Răzvan Constandache
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
