BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Voința de a pedepsi, dar știm oare ce/ pe cine pedepsim? The Will to Punish de Didier Fassin 

22.01.2019 | Ionuț TUDOR
Newsletter
Instagram
Facebook
Ionuț Tudor

Ionuț Tudor

Gândită sub forma conferințelor Tanner[1], dezbaterea asupra pedepsei reunește, pe lângă textul lui Fassin, și comentariile critice ale unui sociolog, ale unui istoric și ale unui jurist[2].

Didier Fassin, antropolog și sociolog, director de studii la EHESS Paris, adresează 3 întrebări fundamentale:
1) Ce este pedeapsa?
2) De ce se pedepsește?
3) Cine este pedepsit?

Scopul lor este de a degaja un contur al ideii de pedeapsă, al justificărilor și distribuției sale în câmpul social, cu indicarea instituțiilor implicate în actul de a pedepsi, poliție, instanțe, penitenciare. Investigația vizează cu precădere Franța și SUA, studiile de caz și statisticile fiind abundente. Așadar, demersul nu se rezumă la o încadrare a priori a pedepsei, ci la una preponderent empirică, reflecțiile filosofice însoțind în mod temperat argumentația.

Noțiunea de pedeapsă are înțelesul pe care H. L. A. Hart i l-a fixat în 1959: implică suferință sau alte consecințe considerate în mod normal neplăcute, să fie indusă pentru o atingere adusă unor reguli legale, aplicată autorului actual sau presupus al atingerii, să fie impusă și administrată de o autoritate constituită de către un sistem legal împotriva căruia atingerea a fost adusă. În linii mari, aceste coordonate se întâlnesc în mai toate sisteme de drept. Aceste condiții sunt demontate sistematic de către Fassin, cu studii de caz, pentru a arăta că se susțin pe inconsistențe majore. Plecând de la reflecții ale unor autori precum M. Foucault sau F. Nietzsche, primul criteriu, conform căruia o pedeapsă trebuie să fie însoțită de suferință, este analizat mai atent pe considerentul că, istoric, a reprezentat principala justificare a pedepsei. Aceasta se sprijină pe echivalența semantică dintre crimă și suferință, una pe care juriștii, filosofii, magistrații și legiuitorii au încercat dintotdeauna s-o fundamenteze. Presupoziția pe care se sprijină acest mecanism a fost că ispășirea pentru un act necesită în mod necesar o anumită „cantitate” de pedeapsă. Departe de a fi fost eliminată de societățile moderne, această presupoziție circulară a ajuns atât de bine sedimentată încât nici nu mai este problematizată. Stabilind genealogia unor concepte precum pedeapsă și vinovăție, Fassin remarcă faptul că de-abia cu Renașterea latinescului poena i se atașează ideea suferinței. Dacă o întreagă tradiție juridică de până atunci, începând încă de la greci și trecând prin romani, gândise pedeapsa în termeni mai degrabă compensatorii, reparatorii, de acum „suferința și moralitatea se combină pentru a transforma pedeapsa într-un supliciu indus pentru un păcat. O nouă rețea semantică este constituită în limbaj prin culpă, vinovăție… Pedeapsa semnificase o datorie de plătit, între timp a devenit o suferință de indus” (p. 47). Societățile occidentale au suferit o tranziție de la „o logică compensatorie la una punitivă, de la o economie a datoriei la o economie morală a pedepsei” (p. 51).

Motivul pentru care Fassin face acest ocol istoric este acela că, deși justificările moderne cu privire la pedeapsă vizează declarativ excluderea făptuitorilor din sânul societății, de fapt pedeapsa nu s-a decuplat niciodată de mecanismul unei vinovății care induce ideea că cel care a comis o faptă reprobabilă trebuie să sufere pentru aceasta. Bineînțeles, Fassin nu vizează pedepse corporale sau altele asemenea, ci un întreg mecanism al justiției care inconștient reproduce această sutură la nivelul practicilor sale. În mai multe studii de caz arată cum există un arbitrar și un tratament preferențial în funcție de clasa socială din care inculpatul face parte, beneficiind sau nu de înțelegere din partea procurorilor sau judecătorilor, de maniera în care sunt organizate penitenciarele sau casele de corecție.

Referitor la a doua mare întrebare a lucrării, de ce se pedepsește, există de la început o bifurcație a problemei: una prescriptivă – de ce cineva pedepsește în general? – și una descriptivă – de ce oamenii pedepsesc efectiv? Primei întrebări i se oferă un răspuns în doctrină sau în reflecțiile filosofice, pe când celei de-a doua i se răspunde a posteriori, prin indicarea justificărilor empirice. Două mari curente se pot distinge, acestea corespunzând în mare familiilor de drept de common law și cele civiliste: utilitarismul, pentru care ne interesează doar consecințele pedepsei din punctul de vedere al societății și retributivismul, pentru care doar fapta comisă ar trebui luată în considerare, pedeapsa fiind doar consecința ei. Fassin propune o cazuistică bogată și diversă pentru a arăta că, în construcția instituțională a sistemelor de pedeapsă intervin forme de pedeapsă inserate în contextul istoric, cultural și politic care le face posibile. Așadar, orice interogație serioasă cu privire la pedeapsă poate avea doar ca punct de plecare sfera juridică, dar trebuie să apeleze la multe alte domenii pentru a-i oferi un contur adecvat. La nivelul instituțiilor se reproduc, sociologic vorbind, prin multitudinea de agenți însărcinați să le facă operaționale, cenzuri, sancțiuni, forme de pedeapsă, altele decât pedeapsa însăși.

Fassin afirmă, indicând spectacole televizate din SUA în care sunt înscenate situații precum furtul automobilelor sau relațiile sexuale cu un minor, sau pedepse precum obligația de a purta o pancartă în public cu recunoașterea publică și fățișă a faptei, că suntem în fața unei forme contemporane de pornografie, în care ceea ce incită spectatorii este modul oamenilor de a suferi pentru faptele lor reprobabile. Totuși, „aceste expresii crude ale pedepsirii și manifestările pornografice ale spectacolului nu sunt aberații. Excesele sale relevă că în actul pedepsirii există întotdeauna ceva care transcede raționalitatea pură” (p. 86). Bineînțeles, întrebarea care ne vine nouă imediat în minte este dacă „spectacolul cătușelor” din România poate fi interpretat ca făcând parte din descrierea lui Fassin.

Sintagma folosită în doctrină pentru astfel de fenomene este „populismul penal”. Dacă dreptul își propune să domolească impulsul cruzimii, rămâne la latitudinea altor științe sociale sarcina de a-l demonta.

Pentru a răspunde la ultima întrebare, cine este pedepsit?, Fassin își extrage resursele teoretice din lucrările lui M. Foucault. Una dintre marile teze ale lui Foucault este că pe undeva între secolele XVIII și XIX se conturează o nouă tipologie a guvernării, una diferită de orice altceva din istorie, dominată de un „război social” al bogaților împotriva săracilor, în care criminalul devine un „inamic social” a cărui pedeapsă este justificată prin faptul că „a purtat un război împotriva societății”.

Fassin justifică această teză prin studii de caz referitoare la maniera în care, în ultimul secol, puterea franceză a adresat infracționalitatea persoanelor de culoare de pe teritoriul său și la maniera în care puterea din SUA a abordat problema criminalității în rândul afro-americanilor. Statisticile indică faptul că politicile penale au reprodus inegalitățile sociale, pedeapsa neavând funcția de a elimina transgresiunile, ci de a le distinge, a le distribui, a le folosi. Așa-zisul război împotriva drogurilor, în ciuda înăspririi sancțiunilor, pentru motivul că a țintit anumite categorii de persoane validează ideea că obiectivul nu este reducerea consumului, ci diferențieri ale consumului și de aici diferențieri între consumatori (p. 103). Fassin punctează că aceste diferențieri, care se traduc în a ținti cu precădere anumite tipuri de infracțiuni în detrimentul altora (consumul de droguri față de evaziune fiscală, de pildă) indică o selectivitate în reprimarea anumitor fapte ilegale și grupuri sociale, selectivitate care joacă un rol major în producerea și reproducerea disparităților sociale. Ar fi o interogație interesantă cu privire la spațiul românesc ce fel de diferențieri și distribuții ale politicilor penale există. Dacă spațiul public este rapid inflamat de un anumit tip de infracționalitate, cu precădere fapte ale funcționarilor publici sau ale demnitarilor, nu același lucru putem spune despre infracțiunile economice, în jurul cărora planează o tăcere discutabilă, deși impactul lor este unul major, poate chiar mai mare.

Pentru Fassin, explicațiile rezidă acolo unde ne așteptăm mai puțin, anume în ideologie. Distribuția averilor, resurselor și populației în spațiul social reflectă o diferențiere a infracțiunilor, iar identificarea selectivă și sancționarea lor participă la o alocare inegală a pedepselor. O statistică justificativă este următoarea: în SUA, odată cu adoptarea unei agende economice neoliberale, între anii 1979 și 2013 creșterea veniturilor a fost de 37% pentru 20% din populația cea mai săracă, pe când, pentru cei 1% din vârful veniturilor creșterea a fost de 187%. În acea perioadă populația din închisori s-a multiplicat de 5 ori. Valori care indică aproximativ același tip de dinamică se pot găsi și în Europa. Cercetătorii din științele sociale nu au ajuns însă la un consens, unii respingând ideea unei conexiuni între neoliberalism, sărăcie și creșterea infracționalității.

Lucrarea conține nenumărate informații statistice și informații cantitative cu privire la subiect, nefiind așadar o interogație speculativă cu privire la pedeapsă și justificările sale.

Dacă ar fi să o sintetizăm, aceasta ar fi o întreprindere antropologică și mai puțin filosofică care răspunde întrebărilor de la început astfel: noi (cei la putere) definim crimele (crimes) pentru a pedepsi; pedepsim pentru a menține ierarhiile de statut, iar cei pedepsiți sunt cei a căror existență și conduită amenință aceste ierarhii.


[1] Conferințele Tanner au fost stabilite în 1978, la Cambridge, de către Obert Clark Tanner și au fost adoptate permanent de cel puțin 9 universități de prestigiu, dintre care Stanford, Harvard sau Princeton. Formatul acestor „lectures” este în mare următorul: un cercetător avansează un text consistent cu privire la un subiect, iar circa 3 cercetători, din alte domenii de regulă, sunt consultați; aceștia expun considerațiile pe scurt, iar autorul le răspunde punctat.
[2] Didier Fassin, The Will to Punish, Oxford University Press, 2018, disponibilă aici și aici.


Ionuț Tudor

Newsletter
Instagram
Facebook

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate