Hotărârile potrivnice doar accident procedural? Sau despre tripla identitate (a instanţelor)
24 ianuarie 2019 | Raluca BEJAN
Raluca Bejan
Hotărârile potrivnice apar, de regulă, în situaţia de litispendenţă. Litispendenţa, ca identitate de obiect, părţi şi cauză a unor cauze pendinte la instanţe, este excepţie procedurală de ordine publică. Se invocă şi se soluţionează conform unei proceduri speciale.
Sediul materiei:
– În vechiul Cod de procedură civilă art. 163 (definiţie, procedură), art. 322 alin. (1) pct. 7 (soluţie in extremis);
– În noul Cod de procedură civilă art. 138 (definiţie, procedură), art. 509 alin. (1) pct. 8 (soluţii).
Aceste reglementări au în comun câteva principii care se pot deduce din context. Este important să le înţelegem adevărata semnificaţie:
– Situaţia de triplă identitate a unor procese este un accident procedural cu consecinţe nedorite, una din ele fiind hotărârile potrivnice, aberaţie procedurală, o alta ar fi costurile ridicate şi inutile în sarcina bugetului justiţiei şi al părţilor dacă judecata paralelă durează. Dar mai este o consecinţă implicită: compromiterea încet, dar sigur, a justiţiei.
– Litispendenţa este interzisă explicit. (Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză…) Nu poate fi tolerată, deci este obligatorie prevenirea ei, combaterea prin orice mijloace procedurale. Acestea se realizează pe calea ridicării excepţiei de litispendenţă cât mai curând posibil, deci la fond. Dar dacă, din varii motive, ea nu este invocată sau admisă în timpul judecării fondului, astfel ca cele două cauze identice să fie întrunite şi judecate/pronunţate împreună, fiind o excepţie de procedură, peremptorie şi absolută, de ordine publică. Nimic nu opreşte invocarea ei într-o cale de atac şi anume de părţi sau din oficiu.
– Rolul activ al completului de judecată este hotărâtor, pentru că el are reprezentarea globală a fenomenului şi a dosarului şi poate decide corect asupra excepţiei, hotărând pentru viitor soarta procesului. Judecătorul nu are abilitarea de a trece peste această excepţie, ca şi când legea ar fi permisivă sau ca şi când soluţia ar fi revizuirea.
Majoritatea completurilor de judecată ridică din oficiu această excepţie, imediat ce grefa sau una din părţi semnalează încălcarea interdicţiei legale. Instanţa are în faţă deja una din cauze şi posibilitatea de a o analiza obiectiv pe a doua, sub aspectul triplei identităţi. Şi apoi să decidă conform legii.
– Dacă litispendenţa nu a putut fi prevenită ori împiedicată şi a produs totuşi efecte până la capăt, putem avea hotărâri potrivnice, definitive. Total sau parţial. Sau cel puţin, o hotărâre potrivnică rămasă definitivă în timp ce cauza litispendentă se judecă încă. Apare problema autorităţii de lucru judecat a uneia dintre ele, cu conotaţiile arătate mai sus. Dacă instanţa nu manifestă interes pentru a rezolva situaţia nefirească, partea prejudiciată este suprasolicitată ca să evite consecinţele nefaste. Şi nu are mijloacele instanţei, nu stă în obligaţiile sale.
Revizuirea post factum o soluţie?
– Legiuitorul a prevăzut pentru acest caz, o soluţie procedurală: revizuirea, posibilă ulterior rămânerii definitive a ambelor hotărâri. Soluţie cu final cunoscut, dacă cele două hotărâri sunt emise cu un decalaj în timp.
Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC este motiv de revizuire a unei hotărârii definitive dacă există o altă hotărâre definitivă potrivnică, anterioară, dată de o instanţă de acelaşi grad sau de un alt grad, care prezintă autoritate de lucru judecat în cauză. Valabil şi pentru cauzele litispendente imperfect în care părţile, deşi aceleaşi au calitate procesuală diferită sau obiectul, deşi suprapus, se află în raport de la întreg la parte.
Reglementarea legală actuală a revizuirii lasă impresia că de fapt, hotărârile potrivnice sunt normale, poate chiar de dorit şi că, diferenţa o face nu legalitatea soluţiei, ci celeritatea judecăţii. Cine ajunge mai repede la hotărârea definitivă, indiferent de calitatea ei, va avea câştig de cauză. Aceasta va prezenta autoritate de lucru judecat. Şi dimpotrivă, cine pierde timp pentru lămurirea şi rezolvarea exigent legală a problemei, pierde! Autoritatea nu este dată de legalitatea soluţiei, ci de anterioritatea ei.
Acest motiv de revizuire vine în contradicţie cu definiţia litispendenţei ca excepţie procedurală (art. 138 NCPC). Din moment ce nimeni nu poate fi chemat în judecată în două procese cu acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, încălcarea aceste interdicţii nu poate avea „soluţie”, ci „sancţiune”.
În al doilea rând, procedura civilă este complexă, poate exista litispendenţă imperfectă, pot exista mai multe soluţii pentru problema dedusă judecăţii, este relativ uşor să se identifice erori, pentru că situaţia aceasta este nefirească mai ales în contextul judiciar actual în care întâlnim prea adesea frauda procesuală. Iar hotărârile pot să difere din multiple puncte de vedere. Nu li se poate pune pur şi simplu, eticheta „dixit!” adică autoritatea de lucru judecat doar pentru că una a devenit definitivă cu o zi înainte de cealaltă. De aceea, consider criticabilă această reglementare bazată doar pe anterioritate.
În orice caz, astfel de cauze trebuie să ajungă, dacă nu la fond, în calea de atac, în faţa aceleiaşi instanţe care să controleze legalitatea sub aspectul motivelor care au determinat înregistrarea separată, dar şi al modului în care au fost soluţionate. Poate în concurenţă, poate în contradicţie unul cu altul. Şi asta contravine principiului constituţional al unităţii de jurisdicţie.
Şi cred că ar fi mult mai raţional dacă procesele litispendente perfect sau imperfect, susceptibile de sau chiar terminate cu hotărâri potrivnice, ar fi analizate de o instanţă de control judiciar superioară ambelor, care să restabilească unitatea de jurisdicţie. Soluţie, de lege ferenda.
Şi mai ales, până la apariţia de hotărâri potrivnice, instanţele să înţeleagă că litispendenţa nu este doar un incident procedural care se poate rezolva post factum, ci este o interdicţie legală. O situaţie care rulează pe contrasens. Nu ar trebui să aşteptăm amuzaţi ca accidentul să se producă.
Mai apar încă dedublări, încercări de a înregistra aceeaşi cauză în mod repetat cu scopul de a evita repartizarea la un anumit complet de judecată sau dimpotrivă, de a ajunge la unul anume. Litispendenţa poate deveni din accident procedural interzis şi sancţionabil, o adevărată metodă pentru a obţine hotărârea dorită, nu pe calea unei judecăţi unice, drepte, legale şi imparţiale, ci pe calea fraudei la lege.
Se poate uşor ajunge, prin politica „pe repede înainte”, în una din cauze, la decalaj artificial de soluţii definitive şi contradictorii.
Conexitatea-preferabilă?
Atunci când litispendenţa nu este perfectă şi sunt dificultăţi în a aplica Codul de procedură civilă, este preferabil să se aplice dispoziţiile referitoare la conexitate, mai cuprinzătoare şi mai eficiente. Conexitatea asigură unitatea de jurisdicţie mai înainte de a apare pericolul hotărârilor potrivnice şi cheltuielile nejustificate.
Este preferabil pentru că, este imperios necesar ca procesele litispendente perfect sau imperfect, ceea ce înseamnă şi „strânsă legătură” să compară în faţa aceluiaşi complet de judecată.
Pentru a ilustra, dau un exemplu: aceeaşi cauză, pendinte încă şi azi în instanţe paralele, după 10 ani de „ aventuri procedurale„ trecută prin mai multe instanţe, prin strămutare, bâjbâie în drumul spre revizuire. Fiecare complet sesizat a invocat excepţia litispendenţei, apoi a renunţat în numele viitoarei revizuiri.
Fac cunoscut acest caz, pentru că este bine să ştim că există în vremea noastră asemenea cazuri, care trenează cu ştiinţa şi bunăvoinţa structurilor oficiale ale justiţiei, ale statului român.
Este uimitor să aflăm că hotărârea definitivă a justiţiei civile prin care s-au judecat împreună fără reproş, în conexitate, la fond şi apel, două acţiuni litispendente parţial, partaj judiciar de mică complexitate, a fost casată doar pentru ca acţiunile să fie disjunse şi judecate separat, cu scopul de a se da o altă soluţie, potrivnică în una din ele, care ar fi urmat să devină urgent definitivă. Astfel, el a ajuns o cauză de mare complexitate…
Procesul civil, relativ simplu, de ieşire din indiviziune, s-a transformat dintr-o aplicaţie a legii şi a expertizei tehnice de lotizare, într-o goană după prioritate, de durată, în care nu au mai contat nici procedura civilă, nici starea de fapt, nici elementele tehnice, date de expertiză, nici chiar deontologia profesiei de magistrat.
Este vorba de celebrul de acum, caz de partaj judiciar, înregistrat la judecătoria Pucioasa, judeţul Dâmboviţa circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti. Acţiunea a fost deschisă în paralel de co-proprietara cu cota majoritară şi de un afin cu cota minimă, dar auxiliar al justiţiei. Caz cunoscut la toate nivelele de jurisdicţie şi administraţie publică, la UNBR, la SRI, la Parchet, la IGP, la ICCJ, la Curtea Constituţională şi la CSM. Aberaţia se consumă în tăcerea vinovată a tuturor. Caz ajuns atât de departe cu fraudarea legii, încât mulţi magistraţi refuză pur şi simplu să mai intre în cauză. Nu importanţa cauzei este specială, ci numeroasele fraudări ale legii identificate la toate nivelele de jurisdicţie, în decursul celor 10 ani. Ele vorbesc despre ceva anume, fac vizibile practici de deturnare a justiţiei. Examinate de aproape, pot fi cunoscute şi combătute.
De 10 ani se judecă la două instanţe diferite, acelaşi partaj judiciar şi nimeni nu ia vreo măsură de revenire la normal. Normalul fiind dat de art. 124 alin. (2) din Constituţie: „Justiţia în România este unică, imparţială şi egală pentru toţi”.
Speţa:
Proprietate rurală, gospodărie pomicolă dintr-un sat de munte din Dâmboviţa, cu 7 co-proprietari moştenitori, cumpărători, rude de gradul 4 şi afini. Neînţelegeri asupra folosinţei. Unii vor să conserve vatra părintească şi o activitate productiv agricolă, alţii vor să vândă, pentru a răspunde unor interese locale. Amatori sunt destui. Chiar în rândul celor care deţin local o formă de putere. Se întâmplă tot mai des în zona rurală unde nu mai este cine să lucreze pământul şi nici cine să se bucure de roadele lui. Oficialii locali vor vile de vacanţă şi beneficiari cu stare care plătesc comisioane sau asigură protecţie. Nu culturi bio de pomi şi fructe de pădure ori alte nimicuri din astea.
Imobilul de partajat este ca peste tot, 1 ha teren livadă îngrădit cu o curte inclusă, de 1250 mp, o casă bătrânească de la 1900, acareturi, acum demolate după o avarie provocată, situate intravilan, pe o uliţă secundară a satului, între alte gospodării similare.
Acţiunea de ieşire din indiviziune a fost înregistrată la câteva zile distanţă, de doi dintre copărtaşi: co-proprietara majoritară moştenitoare pentru întreaga incintă partajabilă cu toţi co-proprietarii nominalizaţi. Şi un afin cu cotă minimă, dar misit al unui grup de interese. Acesta, nepriceput, a sesizat instanţa doar pentru o parte din teren si fără să cheme la partaj pe ceilalţi co proprietari. Acţiune de bună seamă nulă absolut, conform art. 133 alin. (1) CPC.
Proprietara majoritară care câştigase, prin sentinţă definitivă, curtea cu casa şi partea sa de livadă, a ridicat, prin investiţie proprie, o construcţie nouă, locuinţă şi anexe gospodăreşti şi exploatează cota sa de teren de mai bine de 6 ani. Cineva, un terţ din zona puterii, şi-a descoperit un interes local în a construi vile în livada privată şi soluţia partajului nu i-a convenit. Şi, pentru că putea, a dispus: la loc comanda! Zis şi făcut. Printr-un recurs cu multe semne de întrebare, deschis în numele afinului, hotărârea definitivă a fost casată fulgerător, pe un motiv procedural: Că obiectul partajului ar fi două imobile, nu unul, identice, situate la aceeaşi adresă, dar „fără legătură între ele”. Că judecarea în conexitate a partajului pentru cele două imobile „diferite” ar fi tergiversat judecata în primul ciclu. Vederea dublă a provocat casarea cu trimitere după ce cauza primise o soluţie legală, definitivă conform art. 673 ind. 10 CPC, iar imobilul, unic, fără nici o îndoială, intrase în circuitul civil. Decizia de recurs a avut o singură indicaţie – să se disjungă acţiunea de partaj pentru aşa-zisa dublură imobiliară (acţiunea afinului) şi să se judece din nou, separat, la judecătoria Pucioasa, unde întreg colectivul de magistraţi fusese înnoit, au fost disjunse cele două acţiuni.
Aşa a început rejudecarea paralelă a două dosare identice, deja judecate în 2012, care a mai adăugat celor 45 de termene din primul ciclu, încă 95 în al doilea ciclu. Desigur, în combaterea tergiversării.
O măsură menită să aducă celeritate, a avut rezultatul contrar: partajul, strămutat de la Pucioasa la două instanţe diferite din localităţi şi circumscripţii diferite, s-a derulat în paralel cu probatorii în contradicţie şi cu dublă cheltuială.
La judecătoria Sibiu partajul principal, la Judecătoria Zărneşti partajul parţial pentru pretinsul imobil identic, dar „fără nicio legătură”. Începând cu luna noiembrie 2014, s-a desfăşurat în contradictoriu, cu încălcarea gravă a procedurii civile la Zărneşti, cu mişcări bizare şi pas cu pas, la Sibiu, o reluare concertată a cazului cu o singură grijă: ca cel care va satisface mai bine planul din umbră, să se pronunţe primul. Măsuri abuzive din partea completului nou numit la Zărneşti, măsuri administrative de tergiversare la Sibiu, judecători schimbaţi adminitrativ de la un termen la altul, ca să nu rezolve cauza. La fond, 7 complete, la apel 8, cu foarte multe şi ciudate incidente procedurale.
Şi s-a ajuns, cumva, în 2018, la un capăt: admiterea din nou a acţiunii principale şi a apelului, la Sibiu, în data de 22 noiembrie 2018, recunoaşterea atribuirii curţii, a reconstrucţiei casei vechi de lemn şi formarea unui lot de livadă aferent gospodăriei atribuit acesteia, conform cotei sale majoritare, dar fără acces la drumul public. Poarta şi calea de acces i-au fost luate şi atribuite unui intimat, care nu a cerut-o, având propria cale de acces. Detaliu care face inutilă reparcelarea livezii şi obligatoriu recursul.
În timp ce pârâţii intimaţi au primit cotele lor de livadă grupat pe familii, cu dublu acces la drum.
Judecătoria Zărneşti a admis în schimb, la data de 15 noiembrie 2018, premeditat cu o săptămână mai repede, acţiunea nulă paralelă, pentru imobilul fictiv, cu un record de peste 45 de erori grave de procedură în cei 5 ani de rejudecare, schimbând şi obiectul acţiunii după casarea cu trimitere, ca părţile absente din cauză să fie eliminate, a adoptat o lotizare în care, aceeaşi curte nepartajabilă în natură, cu aceeaşi grădină de legume creată de investitoare şi aceeaşi casă de lemn demolată acum 5 ani, să fie împărţite ” în natură” în două loturi, astfel ca recurentul cu cota sa de 4% să primească jumătate. Nu pentru a face ceva cu terenul curte impracticabil altfel decât ca gospodărie unitară, ci pentru a împiedica soluţia de la Sibiu şi pe coproprietara majoritară să îşi valorifice dreptul, deci a o obliga să vândă şi să părăsească zona.
Experţii judiciari numiţi din nou în fiecare din procese, în 2016, au acţionat în contradictoriu între ei (cei de la Sibiu cu cei de la Târgovişte, care au prestat prin comisie rogatorie înapoi la instanţa de unde procesul fusese strămutat) şi forţând nota conform indicaţiilor primite, au produs Rapoarte rebut pentru care au primit onorarii substanţiale. Valori exorbitante de circulaţie în 2018 ale imobilului fictiv şi ale celui real, demolat în 2012, promovate în vederea unei taxări pe măsură, spre a împiedica accesul la justiţie al părţilor incomode.
Cu aceste artificii de procedură şi multe altele greu de descris, pentru că nu ar crede nimeni, contând pe teama magistraţilor schimbaţi administrativ de la un termen la altul, cauza se află acum: cu procesul de la Sibiu în recurs la Curtea de Apel Alba, cu cel de la Zărneşti cu obiectul redus sub barem, în apel la Tribunalul Braşov, ca ultimă cale de atac. Este acelaşi partaj, cu acelaşi imobil şi aceleaşi părţi, deturnat de la judecata legală printr-o eroare judiciară comisă cu sânge rece în recurs. Se pun întrebări fără răspuns:
Este o chestiune de fapt lămurită în rejudecare că imobilul teren (şi casa demolată), obiect al partajului, este acelaşi, nu există un alt imobil „fără legătură” cu primul, care să fie obiect al partajului parţial de la Zărneşti. Judecata la această judecătorie a fost fictivă, pe lângă viciul nulităţii absolute a acţiunii. Dar se va recunoaşte acest adevăr în prezenţa unei decizii a instanţei de recurs din primul ciclu, care într-un moment de rătăcire a susţinut o aberaţie în 2013?
Va fi independentă instanţa de control judiciar în procesul de partaj lungit şi maltratat până la ultima consecinţă, din punct de vedere al dreptului civil material şi procedural, fără să atingă reputaţia instanţelor anterioare? Sau, va opera revizuirea şi din acest moment singura preocupare a justiţiei paralele va fi sprintul pentru definitivarea soluţiei „care convine”, aşa viciată cum este. Şi după aceea?
Cazul este real. Pentru doritori, pe ECRIS sunt înregistrate dosarele nr. 1352/283/2009 partajul principal, strămutat la Judecătoria, respectiv Tribunalul Sibiu şi Curtea de Apel Alba, dosarul nr. 1223/283/2009, partajul parţial, strămutat la Judecătoria Zărneşti şi Tribunalul Braşov.
Hotărârile potrivnice: Sentinţa civilă nr. 898/15.11.2018, pronunţată de Judecătoria Zărneşti, redactată, motivată şi comunicată în ziua pronunţării și Decizia civilă în apel nr. 1105/22.11.2018 a Tribunalului Sibiu, 27 de pagini. Foarte bine concepută. Cu stil. În care s-a strecurat o eroare care întoarce totul pe dos.
Fiecare hotărâre cu câte un alt Plan de amplasament al Variantei acceptate de instanţă, semnat de alt expert judiciar, de concepţii total diferite, dar care nu a fost comunicat şi părţilor odată cu hotărârea. Fiind probabil, secret.
Fac public acest proces de partaj emblematic pentru starea justiţiei civile la acest moment. Pentru că este un caz de litispendenţă imperfectă provocată de o eroare în recurs, irevocabilă, ţinut artificial pe rolul instanţelor timp de 10 ani, fără nicio justificare, sursă de costuri uriaşe pentru serviciul judiciar prestat de Statul român şi pentru justiţiabilii purtaţi pe drumuri tot acest timp. Cui prodest? Se întreba latinul. Cred că MCV-ului.
Aşa dorim să fie autoritatea judiciară a Statului român? Nu. Categoric nu.
Trăim o perioadă în care detunarea justiţiei este frecventă şi de multe ori greu de oprit. Este deja un truism, această stare de lucruri.
Epilog la acest stadiu
Proces simplu de ieşire din indiviziune cu toate aspectele lămurite, judecat definitiv în 2011, rejudecat printr-o eroare judiciară în recurs, de alţi 6 ani, a implicat timp de aproape 10 ani peste 120 de magistraţi de la 9 instanţe de toate gradele, din diferite circumscripţii, constituiţi în completuri de judecată mai mult sau mai puţin aleatoriu Cu rezultat nul. Prin contrarietatea voită a hotărârilor, cultivată cu răbdare şi rezistenţă la regulile procedurii civile, prin netemeinicia şi nelegalitatea lor.
Scopul acestui material este de a trage un semnal de alarmă asupra incertitudinii judiciare în contextul unei disoluţii reale, concrete, agresive şi progresive a încrederii în justiţie. Pe fondul posibilităţii şi permisivităţii judecăţilor paralele ale aceleiaşi cauze, tolerate cu îngăduinţă în faţa unor instanţe diferite, ceea ce numim îndeobşte „litispendenţă” de fapt este o faţă a zisului „Stat paralel”.
Dacă nu avem garanţia unui proces civil real, echitabil şi unic, nu avem nimic. Nici măcar speranţa că la un moment dat, când drepturile noastre vor fi în pericol, ne adresăm justiţiei şi problema noastră primeşte o soluţie legală şi fermă. Absenţa acestei perspective ne paralizează iniţiativele, acţiunea şi reacţiile.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
