JURIDICE.ro
JURIDICE
Print Friendly, PDF & Email

Judiciar vs. academic. Divergent Paths: The Academy and the Judiciary de Richard A. Posner

29.01.2019 | Astrid BOLEA
Abonare newsletter
Astrid Bolea

Astrid Bolea

Problema centrală discutată în cartea lui Richard Posner este, în linii foarte generale, segregarea dintre mediul judiciar și cel academic, respectiv dintre judecători și teoreticieni, identificați, predominant, ca fiind profesori de drept, ambele categorii influențând operativitatea sistemului judiciar overall[1]. În primele pagini ale cărții, autorul anunță că va urmări impactul lumii juridice academice asupra activității instanțelor de judecată din America[2]. Recunoscută fiindu-i, însă, maniera ferventă de a scrie, cartea nu se rezumă la atât. Mai degrabă, Divergent Paths se apropie de o frescă a comportamentelor judecătorilor americani din perspectiva judecătorului apropiat și de latura academică pe care o descrie ca nu doar îndepărtată, ci aflată într-o continuă îndepărtare, față de sfera judiciară.

Cartea nu privește, liniar, problema segregării dintre judecători și teoreticieni. Posner realizează o critică punctată a deficiențelor, nu atât ale instanțelor Statelor Unite, cât ale conduitei și gândirii judecătorilor americani în general, de ale căror „tabieturi” profesionale are grijă să se distanțeze în mod constant. Așteptarea a fost de a regăsi o prezentare speculativă a relației dintre academic și judiciar în sistemul de drept american. Însă Posner nu face asta. Analiza este empirică, structurată – în anexa D, spre exemplu, se regăsește o listă a problemelor centrale identificate și a unor soluții pe care le-ar putea oferi lumea academică.

Una din temele recurente ale cărții este legal culture, o noțiune care ar pierde nuanțe relevante într-o încercare de traducere. Posner descrie legal culture-ul ca tendința predilectă a judecătorilor de a privi înapoi în timp, înspre tradițiile juridice și precedente (aici, nu în sensul precedentului juridic), înspre manierele de abordare a cazurilor și raționamentele aplicate în trecut. Cu cât tradițiile (cutumele) juridice sunt mai înțelepte, cu atât entuziasmul cu privire la schimbare este mai puțin garantat, iar venerarea acestora endemică în instanțele americane.

O teză interesantă este cea a inadecvării dreptului, descoperită în capitolele în care se analizează comportamentele profesionale ale judecătorilor și deficiențele instanțelor americane și, specific, în contextul descrierii blocării în trecut și al inerției[3]. Posner distinge dreptul de domenii precum medicina, ingineria sau contabilitatea, a căror fundație este, dacă nu științifică, atunci quasi-științifică, aspect ce are puterea de a oferi o notă de obiectivitate, acuratețe, temeinicie. Dreptul este alăturat disciplinelor precum critica literară sau politica, caracterizându-se, din punctul de vedere al atribuției de a tranșa conflicte sociale, ca un set de unelte îmbătrânite și tocite (a set of aging, blunt tools). Altfel, dreptul este o colecție de reguli și proceduri, foarte flexibil (desigur, acest aspect trebuie nuanțat dacă vorbim despre sistemul de civil law), uneori învechit (antiquated), de multe ori contestabil și de multe ori conflictual la nivel intern.

Cu privire la deficiențele mediului judiciar, Posner identifică, pe de o parte, o serie de neajunsuri structurale, precum nominalizarea judecătorilor de către Președinte și confirmarea acestora de către Senat care se bazează, în mod evident, pe criterii politice, sau numirea pe viață a judecătorilor; pe de altă parte, deficiențe manageriale: gestionarea personalului (a referenților juridici), lipsa colegialității, slabe competențe de leadership, o prezență slabă a unei etici a muncii sau lipsa de diligență și operativitate în soluționarea cauzelor. Există și o categorie intermediară, cea a deficiențelor procesuale, care privesc modul în care judecătorii abordează cazurile și își argumentează opiniile: testele etapizate ce sunt aplicate situațiilor de fapt în așteptarea relevării unor rezultate concrete, precum și deciziile luate după aplicarea unei formule, fetișizarea cuvintelor și opulența jargonului juridic, ignorarea contextului, pasivitatea, conservatorismul sau manifestarea unui interes mai mare pentru argumentarea și „imaginea” deciziei, decât pentru aflarea adevărului.

Formalismul, ca metodă de abordare a cazurilor utilizată de către majoritatea judecătorilor despre care Posner scrie, reprezintă și ea una dintre deficiențele din această listă. O abordare formalistă constă, mai întâi, în identificarea temeiurilor (în sistemul nostru juridic, a textelor de lege; în common-law, a dispozițiilor legislative, când și dacă există, prevederilor constituționale sau a precedentelor cu caracter obligatoriu – binding precedents), urmată de interpretarea acestora prin aplicarea canoanelor (canons of construction). Această interpretare se realizează cu ajutorul principiilor de drept și a dicționarelor. Cel de-al doilea pas presupune aplicarea unei reguli  sau a unui standard care reiese din aplicarea interpretării la starea de fapt din speță. În contextul perspectivei tradiționale, orientate spre trecut, în care se manifestă formalismul, Posner îl descrie, plastic și ușor ironic, precum căutarea răspunsurilor la probleme etice actuale în Biblie sau Talmud.

Posner discută și despre judecătorii realiști, orientați înspre pragmatism, care încearcă, îndepărtându-se de sfera teoretică, să găsească o soluție rezonabilă și eficientă de la caz la caz, tratând fiecare speță în individualitatea ei. Ceea ce poate bloca realismul este o dispoziție statutară, sau o decizie bazată pe precedent care a fost atât de utilizată ca temei de fundamentare în alte spețe, încât simpla încercare de a o demonta ar crea mai mult rău (juridic) decât bine.

După capitole dedicate problemelor judecătorilor, autorul se întreabă dacă mediul academic poate să ajute la, sau măcar să intervină în, îmbunătățirea sistemului judiciar. Posner sugerează că o mult prea mare parte a literaturii juridice este preocupată de deciziile Curții Supreme și atrage atenția asupra problemelor mediului academic, care împiedică teoreticienii să producă efecte vizibile asupra instanțelor, contribuind mai degrabă la adâncirea prăpastiei dintre lumea academică și cea judiciară. Unele dintre acestea ar fi programa de studii a facultăților de drept, prea puțină interdisciplinaritate, prea puțin interes pentru metodologia cercetării juridice, care nu este suficient explorată și actualizată. Un alt aspect problematic este calitatea literaturii juridice  (legal writing sau academic writing), a cărei amprentă este sofisticarea teoretică exagerată, pe care publicul cititor o apreciază mai mult decât o gândire sănătoasă. În acest sens, Posner subliniază faptul că una din ramurile de drept preferate de teoreticieni este filozofia dreptului, deși judecătorii nu îi citesc pe Hart și Dworkin[4], iar o schimbare de paradigmă dinspre critica deciziilor particulare spre o critică sistemică a judecătorilor și a „judecății” acestora ar fi binevenită.

O concluzie la care Posner ajunge în mod constant este aceea că activitatea judecătorilor ar trebui percepută, înțeleasă și aplicată ca o activitate firească, naturală, departe de artificii de raționament sau de sindromul oglinzii retrovizoare (în sensul discuției despre privitul în trecut și tradiționalism). Acea concluzie se aplică și cu privire la interpretare, respingându-se ideea că aceasta ar reprezenta un proces analitic riguros, care are proprietatea de a genera răspunsuri corecte, ce pot fi demonstrate empiric. Această teză nu este doar respinsă, ci dur criticată.


[1] Richard A. Posner, Divergent Paths: The Academy and the Judiciary, Harvard University Press, 2016, disponibilă aici sau aici.
[2] Poate dintr-un defect profesional, acest articol conține un disclaimer: Posner discută despre contextul constituțional al Statelor Unite ale Americii. Astfel, traducerea sau transpunerea în sistemul de drept civil a unor probleme pe care Posner le semnalează este aproximativă. Cu titlu de exemplu, o primă dificultate a fost găsirea unei traduceri pentru judiciary, legal academy sau court system. Desigur, îl putem traduce pe judiciary ca sistem judiciar. Însă atunci cum traducem court system? Instanțe este o traducerea cuprinzătoare? Posner povestește din postura judecătorului dintr-un sistem federal despre prăpastia care există între judiciary și academy, amândouă influențând în maniere diferite the court system. Îl aproximăm, deci, pe judiciary și spunem că îi privește pe judecători, în timp ce pe academy îl explicăm ca vizând latura academică, respectiv publicațiile teoreticienilor în drept. Să se traducă academy ca doctrină? Ce va fi atunci legal scholarship?
[3] Termenul pe care autorul îl utilizează este standpattism, care se poate traduce ca o stare de inerție în raport de schimbare, rezistență sau pasivitate. Contextul original este: ”And underlying all these and the other problems of the federal judiciary that I have discussed in this book is what I have called the legal culture, reflecting the standpattism, the backward-looking focus.”
[4] Contextul original: ”The Justices are not philosophical. They do not engage with abstruse issues of meaning. They do not read H.L.A.Hart or Ronald Dworkin, or the flights of fancy of such current constitutional gurus as Laurence Tribe and Akhil Amar.”


Astrid Bolea

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week