Pot părţile conveni, la momentul contractării, să îşi asume răspunderea pentru forţa majoră?
30 ianuarie 2019 | Doru COSTEA
Doru Costea
Textul de sub art. 1351 din actualul Cod civil dispune că:
„(1) Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit.
(2) Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil. (…)”
În esenţă, teza pe care o susţin este aceea că părţile nu pot negocia asupra forţei majore, în sensul renunţării anticipate la beneficiul exonerării.
Această negociere, convenţie contrară – cum o denumeşte Codul în art. 1351 – poate, în opinia mea, purta doar asupra cazului fortuit, nu şi asupra forţei majore.
Dacă asumarea unei obligaţii imposibil de executat din cauze exterioare, absolut invincibile şi inevitabile, este sancţionată cu nulitatea absolută la momentul contractării (ad impossibilium, nulla obligatio), cum ar putea fi primită, ca validă, la acelaşi moment al încheierii contractului, convenţia prin care debitorul s-ar obliga (anticipat) la executarea ei dacă această obligaţie ar deveni ulterior imposibilă, din aceleaşi cauze: exterioare voinţei debitorului, absolut invincibile şi inevitabile?
Cu alte cuvinte, forţa majoră este identică, în privinţa consecinţelor juridice, cu obligaţia imposibilă.
Recent, prof. Philippe Le Tourneau[1] definind forţa majoră, o asociază obligaţiei imposibile: „(…) Il s’agit certainement de l’élément le plus important de la définition. Si l’événement ne pouvait pas être évité, était insurmontable, irrésistible, il ne peut pas être imputé àpersonne. C’est l’application du principe de bon sens: à l’impossible nul n’est tenu. L’homme se trouve face à un événement qui le domine, qu’il ne peut pas maîtriser. Il est le jouet de la fatalité. Le Roi d’Espagne Philippe II exprima bien cette impuis-sance de l’homme face à la force majeure lorsqu’il s’écria, après le désastre de l’Invincible armada, qu’il avait envoyé sa flotte se battre contre les Anglais, et non «contra los vientos y la mar».”
Imposibilitatea absolută ce caracterizează forţa majoră are, deci, în opinia mai sus citată, consecinţa consacrată de principiul à l’impossible nul n’est tenu, principiu instituit de dreptul roman: ad impossibilium, nulla obligatio.
Prin urmare, ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet.
Un prim argument:
D. Alexandresco [2] arată, în esenţă, că „Debitorul va fi de asemenea responsabil si va despagubi pe creditor de cate ori el ar fi luat cazurile fortuite asupra lui, asemenea conventiune fiind validă (art. 969, 1156 alin. 2, 1460.)”
Doctrina şi jurisprudenţa noastră au fost constante în a confirma angajarea răspunderii pentru cazul fortuit, în ipoteza în care părţile nu au convenit altfel, asemenea convenţie – repetăm, privind cazul fortuit – fiind validă.
În noul Cod civil se adaugă (la art. 1634 alin. 2), şi cazul de forţă majoră, textul având următorul conţinut:„(1) Debitorul este liberat atunci când obligaţia sa nu mai poate fi executată din cauza unei forţe majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora (…), afară de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii acestora (…)”.
Prin urmare, art. 1351 din Codul civil actual stipulează posibilitatea ca părţile să convină atât asupra riscului de caz fortuit, cât şi asupra celui de forţă majoră.
Aici se impune o precizare: D. Alexandresco alături de alţi autori francezi[3] considera că distincţia dintre cazul fortuit şi cel de fortă majoră este una pur teoretică, fără relevanţă practică.
Alti autori francezi au subliniat, însă, deosebirea esenţială dintre ele.[4]
Toţi autorii[5], însă, urmaţi de jurisprudenţă au fost de acord că „(…) legea nedefinind forţa majoră şi cazul fortuit, judecătorii fondului vor aprecia în mod suveran dacă evenimentul propus de debitor a avut sau nu a avut de efect distrugerea imputabilităţei sale (…)”. [6]
Mai mult chiar, în cazul forţei majore, doctrina franceză[7] a propus înlăturarea conceptului de culpă concurentă a debitorului, pentru că dacă în discuţie intră absoluta invincibilitate/ irezistibilitate a forţei majore, devine inutilă evaluarea culpei concurente, întrucât rezultatul intervenţiei cazului de forţă majoră s-ar fi produs indiferent de prezenţa ei.
În privinţa forţei majore, jurisprudenţa noastră, urmată de doctrină, a statuat că ea exonerează atât de executare, cât şi de răspundere, fără să evoce posibilitatea, în cazul forţei majore, ca părţile să convină contrariul. Toate acestea s-au datorat faptului că aceeaşi jurisprudenţă a dat contur distinct celor două instituţii, separându-le, definind forţa majoră ca exterioară voinţei părţilor, absolut imprevizibilă, inevitabilă, insurmontabilă şi absolut invincibilă, astfel încât ea se situează în mod absolut în afara voinţei debitorului inocent. Insist asupra caracterului absolut, pentru considerentele pe care le voi evoca mai jos.
Aceasta a fost practica noastră constantă până la apariţia noului Cod civil.
Interpretarea dată de jurisprudenţă, era aceea că părţile puteau negocia asumarea riscului pentru apariţia cazului fortuit (posibilitate consemnată in terminis de art. 1156 din vechiul Cod civil).
Forţa majoră, însă, în considerarea absolutei invincibilităţi, a fost considerată, de aceeaşi jurisprudenţă, ca intrând sub regimul sancţionator prevăzut de principiul ad impossibilium, nulla obligatio.
În esenţă, cu riscul să mă repet, ideea pe care o vreau exprimată în cele de mai sus este aceea că jurisprudenţa a consacrat – e drept pe cale de interpretare – că, dat fiind caracterul absolut invincibil, inevitabil şi absolut imprevizibil al forţei majore, ea nu poate face obiectul renunţării anticipate la beneficiul ei de către debitorul obligaţiei devenite imposibil de executat din cauza ei.
„Lorsque la force majeure est constateé, elle este exclusive de toute responsabilité ; elle inhibe l’apparition d’une reponsabilité délictuelle (et plus encore un droit aux dommages et intérêts contractuels), car elle fait disparaître le lien de causalité entre le fait générateur et le dommage; elle efface l’imputabilité en amont du fait générateur.[8]
Noul Cod civil, la art. 1351, părăsind această jurisprudenţă, a creat posibilitatea expresă ca părţile să convină contrariul, respectiv debitorul obligaţiei devenite imposibil de executat din cauze de forţă majoră, să-şi asume răspunderea şi să renunte anticipat la beneficiul acelei cauzei exoneratoare de răspundere care este forţa majoră.
Consider că acest lucru este inadmisibil din perspectiva principiilor de drept, întrucât, aşa cum este interzisă contractarea unei obligaţii imposibile (nulă absolut pentru lipsă de obiect), trebuie, deopotrivă, aplicată aceeaşi raţiune în condiţiile în care părțile convin anticipat la executarea unei obligaţii în cazul în care aceasta ar deveni ulterior imposibilă, din aceleaşi cauze, absolut invincibile şi exterioare voinţei părţilor.
Imposibilitatea absolut invincibilă la momentul contractării, sancţionată cu nulitatea absolută, ca şi imposibilitatea absolut invincibilă survenită şi, deci, ulterioară momentului contractării, sunt identice din perspectiva consecinţelor juridice.
La momentul contractării obligaţiei imposibil de executat, raportul juridic nu se naşte, fiind lipsit de obiect.
La momentul apariţiei ulterioare a imposibilităţii de executare a obligaţiei, din cauza forţei majore (absolută invincibilitate şi inevitabilitate), obligaţia, devenită imposibilă, stinge raportul contractual, care „moare” juridic.
Imposibilitatea de executare a unei obligatii, imposibilitate survenită (deci ulterioară momentului încheierii acordului de voinţă) din cauze exterioare, absolut invincibile şi absolut imprevizibile, impune acelaşi tratament juridic, partile neputând conveni anticipat asupra executării ei.
Dacă obligaţia este sancţionată cu nulitatea, întrucât este imposibilă absolut, la momentul încheierii acordului de voinţă – eadem ratio -, convenţia care, anticipând asupra asumării executării în ipoteza în care imposibilitatea absolută ar surveni, trebuie sancţionată şi ea cu nulitatea absolută, în temeiul aceluiaşi principiu ad impossibilium, nulla obligatio.
Prin urmare, părţile, în opinia mea, nu pot negocia şi nici conveni contrariul în această privinţă, din raţiuni pe care le voi detalia în cele de urmează, şi cari vizează principii fundamentale consacrate de dreptul roman.
Cum poate fi calificată intenţia de a contracta a unei părţi care îşi asumă anticipat răspunderea pentru neexecutarea fără culpă a unei obligaţii devenite imposibile din cauza unui eveniment de forţă majoră?
Jurisconsulţii romani au avut un principiu scump în privinţa dreptului contractual: acela al echilibrului între părţi.
Întreaga filosofie a raportului juridic civil contractual, ca lege a părţilor, este îndreptată către menţinerea şi, atunci când este cazul, restabilirea acestui echilibru.
În acest scop, legiuitorul roman a limitat libertatea de a contracta, considerând că este imoral să utilizezi tipare juridice în scopuri străine principiilor de drept, principii între care echitatea şi echilibrul contractual fac figură luminoasă.
Scopul limitării libertăţii de a contracta, a fost, în filosofia romană a dreptului, instituirea unor reguli morale în raporturile contractuale.
Este ceea ce profesorul G. Ripert numea regula morală în obligaţiile civile. [9]
Romanii spuneau (iertat să-mi fie recursul la locuri ştiute) că:
Jus est ars boni et aequi.
Juris praecepta sunt haec: honeste vivere alterum non laedere suum cuique tribuere.
Este esenţa democraţiei pe care jurisconsulţii romani au instituit-o la nivel de principii juridice.
Legiuitorul roman nu a admis dezechilibrul contractual şi inechitatea, intervenind sancţionator ori de câte ori părţile, din varii motive, au încercat să se îndepărteze de el sau să le rupă.
În siajul acestei idei, regăsim în dreptul roman, nulităţile privind:
– lipsa obiectului (în cazul obligaţiei imposibile);
– imoralitatea obligaţiei asumate;
– asumarea unei obligaţii jocandi causa;
– contractarea sub condiţie pur potestativă etc.
Tot în considerarea acestor principii, dreptul roman a instituit reguli privitoare la restabilirea echilibrului contractului (spre exemplu rebus sic stantibus – impreviziunea).
Toate aceste limitări au avut în vedere protecţia celor care, contractând constrânşi de împrejurări exterioare nefavorabile, sunt deopotrivă constrânşi să renunţe la beneficiul unor clauze protectoare sau exoneratoare, din aceleaşi motive.
Romanii au avut în vedere existenţa unor reguli morale în drept şi au făcut din aceste reguli principii de ordine publică.
George Ripert, în lucrarea mai sus citată, enunţă magistral raţiunea acestora: „(…) ne faut-il pas au contraire ne jamais oublier que le créancier et le débiteur, liés l’unà l’autre par le rapport de droit, sont des hommes qui font partie de la même communauté, qu’une morale sublime appelle des frères et qui ne peuvent avoir l’un des droits et l’autre des obligations que dans la mesure où la loi morale permet de tirer d’autrui profits et services ou ne défend pas en tout cas de lui nuire? ” [10]
Este un prim considerent pentru care convenţia permisă sub art. 1351 din noul Cod civil, mi se pare inadmisibilă.
Un al doilea argument:
Codul civil dă convenţiei de sub art. 1351 privind asumarea riscului forţei majore, consecinţa răspunderii juridice.
Consecinţa juridică a răspunderii civile pentru o obligaţie devenită imposibil de executat din cauze absolut invincibile, inevitabile şi exterioare voinţei părţilor este, din punctul meu de vedere, imorală şi ţine de paradigma răspunderii juridice în dreptul anglo-saxon, sistem de drept în care asemenea dezechilibre nu sunt în mod necesar sancţionate şi în care libertatea de a contracta este mult mai generoasă (asta ca să folosesc un eufemism).
Aşa cum am arătat însă, jurisconsulţii romani nu au permis utilizarea formelor juridice în scopuri imorale care „să justifice” inechitatea, dezechilibrul, îmbogăţirea fără justă cauză sau, de ce nu, raportul contractual, în timp ce, din păcate, în dreptul anglo-saxon, de foarte multe ori, aceste lucruri sunt permise, e drept cu palide remedii jurisprudenţiale.
Răspunderea contractuală este, în esenţă, obligaţia de a repara prejudiciile create de neexecutare culpabilă a obligaţiilor contractuale.
Or pornind de la premisa că debitorul are o conduită contractuală conformă, corectă şi în afara oricărei culpe, răspunderea sa ar fi, în acest context, una imorală.
Cum s-ar justifica moral, convenţia privind angajarea anticipată a răspunderii, a platii de daune interese, de către debitorul inocent, aflat, hélas, în faţa imposibilităţii absolute de executare a obligaţiei, intervenita din cauze exterioare voinţei sale, cauze absolut imprevizibile, inevitabile şi absolut invincibile?
Casaţia franceză a statuat chiar, în mai multe decizii [11], că imprevizibilitatea nu este neaparat necesară, de esenţa forţei majore fiind irezistibilitatea, teză la care achiesez: „L’irrésistibilité de l’évènement est, à elle seule, constitutive de force majeure lorsque sa prévision ne saurait permettre d’en empêcher les effets”.
Interesant este faptul că, aici, Casaţia franceză reia definiţia propusă de Ulpian care identifica elementul esenţial al forţei majore ca fiind irezistibilitatea: Servius omnem vim cui resisti non potest.[12]
Consecinţa convenţiei contrare în privinţa răspunderii pentru forţă majoră, prevăzută de art. 1351 din Codul civil actual, ar fi aceea că debitorul inocent (fără culpă) ar urma să fie obligat la plata de daune interese aferente neexecutării unei obligaţii imposibil de executat!
Am să reiau un loc comun: răspunderea civilă are ca fundament ideea de culpă a debitorului obligaţiei („il repose sur la faute” – M. Planiol, Rev. crit. legisl. et jurisprud., 1905, p. 279).
În acest sens, Henri Lalou, La responsabilité civile, principes élémentaires et applications pratiques,[13]: „le système du code civil, en matière de responsabilité civile, repose sur l’idée de faute prouvée ou présumée”.
În acelaşi sens, M. Planiol [14]: „(…) tout cas de responsabilité sans faute, s’il était admis, (…), serait une injustice sociale ; ce serait pour le droit civil l’équivalent de ce qu’est en droit penal la condamnation d’un innocent. (…) ”
În siajul acestui raţionament, o convenţie privind o obligaţie imposibil de executat din cauze absolut invincibile şi exterioare voinţei părţilor, justifică acelaşi tratament juridic sancţionator (nulitatea absolută), fie că ea este asumată la momentul încheierii acordului de voinţă, fie că, la acelaşi moment, este asumată răspunderea pentru ipoteza în care ea ar deveni ulterior imposibil de executat din aceleaşi cauze.
Cum am putea accepta existenţa voinţei de a contracta, câtă vreme vorbim, în cazul forţei majore, de o cauză exterioară vointei, imprevizibilă absolut şi irezistibilă?
Poate fi admisă existenţa voinţei de a contracta, o obligaţie care ar putea deveni imposibilă din aceleaşi cauze care, la momentul încheierii acordului de voinţă ar atrage nulitea obligaţiei (cauze imprevizibile absolut, invincibile absolut şi exterioare acelei voinţe)?
Dacă ea este nulă la momentul contractării, convenţia asupra eventualei ei apariţii trebuie sancţionată şi ea cu nulitatea absolută.
Renunţarea la beneficiul protecţiei unei cauze de exonerare vizând o imposibilitate de executare din cauze absolut imprevizibile, absolut invincibile şi exterioare părţilor este, oare, un act liber de voinţă?
În contractele de adeziune, ca şi în cele încheiate cu companii dominante în piaţă, partea mai slabă, oarecum constrânsă să contracteze, va «beneficia» din plin de posibilitatea de-a renunţa la beneficiul exonerării…
Un al treilea argument:
O paradigmă similară, de tip anglo-saxon, o regăsim la reglementarea impreviziunii, de sub art. 1271 din actual Cod civil.
Părăsirea principiilor de echitate şi echilibru din dreptul roman este, şi aici, evidentă, astfel: textul de sub art. 1271 alin. 2 din actualul Codul civil care dispune că „(…) Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună (…)”.
Până aici nimic de obiectat, deşi am rezerve în privinţa intervenţiei judecătorului devenit, sui generis, parte în contract, el urmând să „adapteze şi să distribuie echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor”.
Pe ce criterii?
Personal aş fi optat pentru o soluţie care să dea consecinţe juridice, exclusiv voinţei părţilor.
Intervenţia judecătorului este una ce ţine de paradigma dreptului anglo-saxon. Ceea ce mă surprinde, însă, este alineatul 3 litera c) a aceluiaşi articol 1271 din actualul Cod civil în care se dispunde că textul de sub art. 1271 alin. 2 (beneficiul impreviziunii), este aplicabil numai dacă „(…) c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc (…)”.
Cu alte cuvinte, noul Cod civil sub art. 1271 înţelege să admită asumarea executării (şi implicit a răspunderii) pentru o obligaţie care „(…) datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face excesiv de oneroasă (…) şi vădit injustă (…)”.
Adică tocmai raţiunile de echitate, restabilirea echilibrului contractual, avute în vedere de jurisconsulţii romani, sunt părăsite fără rezerve.
Or rebus sic stantibus are în vedere tocmai imprevizibilitatea schimbării dramatice a condiţiilor, cu consecinţa transformării obligaţiei într-una excesiv de oneroasă şi vădit injustă. Pentru care, în Codul civil actual, debitorul răspunde dacă şi-a asumat riscul…
Este anihilată – în opinia mea – raţiunea instituţiei impreviziunii. Într-o formulare jurisprudenţială (autohtonă din păcate) limpede în simplitatea ei, se statua că impreviziunea vizează schimbări pe care debitorul obligaţiei care a devenit excesiv de oneroasă, dacă le-ar fi cunoscut, nu ar mai fi contractat.
Asta spre deosebire de dreptul anglo-saxon, unde caracterul oneros al contractului este privit cu indulgenţă (ca să folosesc iarăşi un eufemism), litera contractului prevalând adeseori spiritului acestuia şi interpretării din perspectiva ratio legis.
În dreptul de sorginte romană, adagiul jus est ars boni et aequi defineşte o paradigmă cu totul diferită de cea pe care o propune noul Cod civil.
Un al patrulea argument vizează împrejurarea surprinzătoare că, în timp ce noul Cod civil admite posibilitatea asumării riscului unei obligaţii a cărei executare să devină absolut imposibilă din cauze exterioare voinţei debitorului, sau a cărei executare să devină excesiv de oneroasă şi vădit injustă pentru debitorul inocent, acelaşi Cod introduce leziunea în contracte şi pentru debitorul major, părăsind condiţia minorităţii prevăzută de vechiul Cod!
Care e raţiunea indulgenţei cu debitorul major, lezat?
E o modificare pe care eu unul, personal, nu o înţeleg.
Acum mulţi ani, într-o discuţie amicală cu un distins judecător englez, am fost întrebat cum aş sintetiza deosebirea dintre sistemul anglo-saxon (fundat pe jurisprudenţă) şi dreptul civil de sorginte romană (fundat pe norma codificată).
E ca şi cum ai învăţa să joci şah, am răspuns: o poţi face încercând să înveţi toate mutările posibile, sau, o poţi face invăţând doar regulile jocului.
Jurisconsulţii romani au preferat a doua variantă.
[1] Le Tourneau Philippe şi alţii, Droit de la responsabilité et des contracts régimes d’indemnisation, Dalloz, 2018-2019, pag 682-683.
[2] Alexandresco D., Explicatiunea teoretică…, vol. VI, pag. 818.
[3] Huc Théophile, Commentaire théorique & pratique du Code civil, Librairie Cotillon, Paris, 1895 vol. VIII, pag. 143; Demolombe C, Droit civil, Imprimerie Générale, Paris, 1872, Tome. XXIV, pag. 264.
[4] În acest sens, Josserand Louis, Force majeure et cas fortuit în Recueil Hebdomadaire de jurisprudence Paris 1934; Capitant Henri et Colin Ambroise, Cours élèmentaire de droit civil française, Tome II, pag. 9 si urm., Manoliu Marius, Cazul fortuit si forta majoră în dreptul penal, Bucureşti, ediţia a II-a, T.R. Independentă, 1942, pag. 19
[5] Laurent P., Principes de droit civil français, Paris, Tome XVI, 1893, pag. 264.
[6] Alexandresco D., Explicatiunea teoretică…, vol. VI, pag. 347.
[7] Le Tourneau Philippe si altii, op. cit., pag. 681 şi urm.
[8] Idem, pag. 681.
[9] Ripert George, „La règle morale dans les obligations civiles”, Paris, Librairie Generale de droit & de jurisprudence, 1925.
[10] Idem, pag. 5
[11] Civ.1 ère, 9 mars 1994 citată de Le Tourneau Philippe şi alţii, op. cit.
[12] Apud. D. Alexandresco, op. cit., pag. 347.
[13] Lalou Henri, La responsabilité civile, principes élémentaires et applications pratiques, Paris, Librairie Dalloz, 1928, pag. 33 si urm.
[14] Planiol Marcel, Rev. crit. legisl. et jurisprud., 1905, pag. 279.
Avocat dr. Doru Costea
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
