ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Procedura constatării și sancționării plagiatului – o procedură osificată, contradictorie, necredibilă, costisitoare ș.a.m.d.

01.02.2019 | Ion POPA
Abonare newsletter
Ion Popa

Ion Popa

Într-un material anterior publicat recent, arătam într-un anume context și foarte pe scurt limitele procedurii de retragere a titlului științific de doctor prin ordin al ministrului educației.

Nefiind preocupat în special de acest domeniu, l-am analizat totuși în sinteză doar pentru a scoate în evidență paralelismul acestei proceduri cu cea de revocare a șefilor parchetelor centrale, în ambele constatând că decidentul final al procedurii are un aport pur formal, având obligația și nu opțiunea de a finaliza respectiva procedură.

Cu acest prilej am identificat o mulțime de inadvertențe, contradicții și derapaje în procedura de cercetare a unei sesizări de plagiat împotriva unei lucrări de doctorat[1], aspecte pe care le-am enumerat și argumentat și pe care le reamintim foarte pe scurt aici, pentru a crea un cadru logic de continuare a prezentelor considerente. Astfel, am reținut că o anumită entitate fără personalitate juridică, respectiv Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (C.N.A.T.D.C.U.), organism consultativ al Ministerului Educației Naționale și Cercetării Științifice formulează, prin forul său decizional Consiliul General, o propunere către factorul presupus a fi de decizie, respectiv către ministrul educației, pentru aplicarea sancțiunii de retragere a titlului de doctor în acele cazuri în care Consiliul a reținut că au fost încălcate norme privind standardele de calitate sau de etică în activitatea de cercetare. Conform art. 35 din Anexa 2 a Regulamentului, ministrul educației are obligația” să admită propunerea, consecința fiind că propunătorul devine decident, iar aparentului decident final îi rămâne doar un rol decorativ și nerelevant juridic. În același context am mai reținut cu surprindere că regulamentul este contrar textului legal în baza căruia a fost elaborat, respectiv art. 170 alin.1 din Legea nr. 1/2011, a educației naționale, textul legal prevăzând că ministrul poate admite sau nu propunerea C.N.A.T.D.C.U., neavând acea obligație care este stabilită prin regulament cu depășirea legii[2].

Această problemă s-a vădit a fi însă una dintre cele mai reduse ca semnificație, pentru că am mai constatat că în procedura de analizare a unei sesizări de plagiat niciuna dintre părțile implicate[3] nu are acces la un recurs efectiv în fața unei instanțe independente, în înțelesul dat acestui concept prin art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului[4] și, ca o consecință directă nu beneficiază nici de un „proces” echitabil în același înțeles al Convenției[5]. Cutuma actuală de atacare a ordinului ministrului la secția de contencios a instanțelor este vădit inutilă pentru că respectivul ordin nu poate fi cenzurat pe fondul conținutului său din simplul motiv că fondul nu aparține entității emitente, ci alteia a cărei prestație nu constituie obiect al sesizării în contencios administrativ. Tocmai de aceea, până la o necesară modificare a actualei proceduri, nu ar fi lipsit de interes dacă ordinul ministrului nu ar fi privit și atacat din perspectiva sa de act administrativ, la instanța de contencios, unde șansele de reușită sunt zero din motivele arătate mai sus, ci din perspectiva naturii sale juridice de parte componentă a unei decizii juridice de sine stătătoare a Consiliului General, de sancționare a unui delict civil, respectiv cel de încălcare a dreptului de proprietate intelectuală, de competența instanțelor civile specializate. Din postura celor 30 ani de activitate ca judecător, mărturisim că este totuși nevoie de foarte multă deschidere și pionierat pentru a accepta ca admisibilă o astfel de acțiune, motiv suplimentar al unei necesare și urgente modificări normative.

În urma apariției articolului amintit mai sus, am avut ocazia mai multor discuții cu practicieni/specialiști ai domeniului, care, pe de o parte au confirmat realitatea celor reținute și au adăugat argumente pertinente în sensul nevoii de schimbare a actualei proceduri ce guvernează cercetarea plagiatului, iar pe de altă parte s-au exprimat colegial critic față de lipsa unor propuneri concrete de modificare, cel puțin la nivel principial.

Criticile sunt fondate, lipsa unor propuneri fiind însă justificată de specificul acelei publicări anterioare și anume abordarea subiectului nu pe fondul său, ci numai din perspectiva unei asemănări procedurale de deplasare a deciziei finale de la un decident aparent către o altă entitate.

Revenind la tema articolului de față, completăm susținerile publicate anterior cu următoarele considerente, sub două aspecte, procedural și de fond.

a. Din perspectivă procedurală, apar ca vădite mai multe imperative: simplificarea și eficientizarea procedurii, asigurarea accesului la un recurs efectiv și la un proces echitabil, responsabilizarea instituțiilor și persoanelor ce au concurat la acordarea titlului, stabilirea expresă ca decidentul final și real să fie judecătorul unei instanțe de judecată.

În prezent, procedura se desfășoară aproape exclusiv în fața unei entități administrative, care, deși compusă din „personalități de prestigiu academic și științific, cultural și moral”, cu preocupări profesionale diferite, nu poate oferi instituțional acea garanție de imparțialitate pretinsă unui proces echitabil, cu atât mai mult cu cât procedura nu este una amiabilă, ci contencioasă, ce vizează posibila sancționare a pretinsului plagiator și în condițiile în care singura formă de contestare a deciziei Consiliului se adresează tot Consiliului. Tot în această procedură, rolul instituției de învățământ superior care a validat inițial lucrarea de doctorat este simbolic și derobator sub forma unui simplu punct de vedere.

În viziunea noastră, sesizarea trebuie adresată Ministerului Educației, care o înregistrează și o trimite administrativ spre soluționare, într-un termen dat, instituției de învățământ superior emitente, care o va soluționa pe fond, tot într-un termen dat, pronunțând o decizie. Decizia va fi atacată la instanța civilă și va fi repartizată acelor instanțe unde funcționează completuri specializate în litigii de proprietate intelectuală, cu citarea tuturor celor implicați: cel cercetat, cel ce a sesizat, instituția de învățământ superior care a pronunțat decizia[6], cadrele didactice implicate, precum și Ministerul Educației și, eventual, cu participarea obligatorie a parchetului. În fața acestei instanțe independente părțile vor putea propune și administra toate probele în susținerea/combaterea punctelor de vedere formulate[7]. Hotărârea instanței va fi definitivă și va fi pusă în executare formal de Ministerul Educației, care doar va lua act de retragerea titlului ca o consecință a hotărârii judecătorești și va opera cuvenitele modificări în evidențele titlurilor științifice. Tot în baza hotărârii judecătorești, ministrul poate decide, plenar de data aceasta, eventuale sancțiuni față de instituția de învățământ superior și cadrele didactice implicate[8]. Mult mai simplu, mult mai ieftin, mult mai rapid, debirocratizare, garanții procesuale, imparțialitate, credibilitate.

b. Pe fondul actualei proceduri, constatăm că asupra sesizării de furt intelectual se pronunță inițial o comisie de lucru formată din specialiști în domeniul respectiv, care întocmesc un raport, raportul este avizat de o comisie formată tot din specialiști, iar în caz de contestație, obiecțiunile se analizează tot de specialiști, alții decât primii. Un număr atât de mare de specialiști pot avea păreri diferite, ceea ce nu este rău, dar problema majoră apare atunci când Consiliul votează în plenul său[9], în condițiile în care cei mai mulți dintre votanți, de profesii dintre cele mai diferite, nu au nicio legătură cu noțiunile de strictă specialitate supuse votului și evident votează la inspirație, la sugestie, la rugăminte, la obligație[10], emoțional, conjunctural, fapt care chiar nu are nicio legătură cu credibilitatea unei decizii publice, respectabilitatea, rigurozitatea ori corectitudinea sa[11]. Acesta este și motivul principal în opinia noastră pentru care deciziile adoptate în astfel de situații stârnesc numeroase și pătimașe controverse publice și sunt suspicionate de tot felul de aranjamente oculte, atât atunci când se admite sesizarea, cât și atunci când se respinge.

Am lăsat pentru încheierea acestor considerente un aspect care nici măcar nu este amintit în actuala procedură de sancționare a plagiatului și ne referim la instituția prescrierii dreptului de a cere sancționarea furtului intelectual prin retragerea titlului științific[12]. Am antamat în precedentul articol acest subiect și, având în vedere că nici opinia noastră nu s-a schimbat și nici argumentele aduse, vom relua și vom completa câteva dintre acestea și în lucrarea de față.

Procedura retragerii titlului științific este una de sancționare a cuiva, presupus vinovat a fi săvârșit ceva împotriva legii, similar dacă nu identic ca principiu unei proceduri disciplinare, penale ori de sancționare a delictului civil. În aceste ultime proceduri sunt reglementate instituții unanim acceptate în toate sistemele de drept frecventabile cum ar fi tardivitatea sesizării, prescripția răspunderii, împăcarea părților, retragerea plângerii, etc., motiv pentru care nu există nicio justificare ca astfel de instituții să fie abordate selectiv în funcție de un anumit domeniu al procedurii de sancționare și să nu fie acceptate și reglementate în toate procedurile de sancționare(penal, civil, disciplinar), pe baza unor reguli și principii general aplicabile.

Astfel, referindu-ne la instituția prescripției răspunderii și a dreptului de a cere sancțiunea în materia plagiatului, apreciem că este cât se poate de firesc, în condițiile în care chiar și o răspundere penală se poate prescrie, ca și răspunderea în materia retragerii unui titlu științific să fie supusă prescripției[13]. Pare incorect și imoral[14], dar la fel pare și la răspunderea penală, disciplinară ori civilă și totuși există în toate sistemele de drept, justificate de trecerea timpului, de ineficiența unei sancțiuni tardive, de ipoteza șantajării permanente a celui bănuit de săvârșirea a ceva ilicit, ipoteză cu atât mai viabilă în cazul plagiatului cu cât deținătorii unui titlu științific de doctor exercită de regulă funcții de la vârful ierarhiei sociale, politice, economice, militare, de justiție[15], iar obiectul șantajului foarte probabil poate viza decizii de domeniu al celui șantajat, cu impact negativ major în viața publică a cetății. A nu se înțelege că susținem furtul intelectual[16], așa cum nu susținem nici fapta penală și nici abaterea disciplinară ori delictul civil, dar susținem aplicarea unitară și nu selectivă a principiilor și regulilor generale de drept.

În concluzia tuturor celor de mai sus, credem că am argumentat suficient și credibil titlul articolului, inclusiv „ș.a.m.d.”


[1] Întreaga procedură este reglementată prin Regulamentului de organizare și funcționare al Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare, aprobat prin Ordinul nr. 3482/2016 emis de ministrul educației și publicat în Monitorul Oficial nr. 248 din 4 aprilie 2016.
[2] În lipsa unor informații de la sursă, nu cunoaștem dacă în prezent ministrul educației se supune regulamentului, adică dă curs obligatoriu propunerii formulate de C.N.A.T.D.C.U., ori se supune legii și își exercită dreptul de a decide dacă admite sau dacă respinge propunerea. Ar fi util ca acest amănunt să fie cunoscut public.
[3] Nu ne referim aici doar la dreptul celui sancționat de a exercita o cale de atac, ci și la dreptul celui ce sesizează plagiatul, nemulțumit de exemplu că un procent de doar 4% de furt intelectual nu a fost considerat de Consiliu ca fiind plagiat.
[4] Potrivit art. 13 din Convenție „orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale”.
[5] Potrivit art. 6 din Convenție „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabila cauzei sale, de către o instanță independentă…”.
[6] Instituția de învățământ superior are și tot interesul de a participa în proces, ca și cadrele didactice implicate având în vedere că pe baza hotărârii judecătorești finale, cum vom arăta, ministrul educației poate dispune măsuri și împotriva instituției și împotriva cadrelor didactice.
[7] În acest cadru, este foarte la îndemână efectuarea unei expertize de evaluare de către experți desemnați, câte unul, de instanță și părțile implicate.
[8] Sigur că se poate discuta ca și celelalte sancțiuni să fie aplicate tot de instanță, nu de ministru. O atare ipoteză ar avea avantajul că măsurile ar fi dispuse unitar de aceeași instituție, pe baza unui probatoriu deja administrat, dar ar avea dezavantajul de a slăbi, dacă nu chiar goli de conținut autoritatea ministrului educației în raport cu instituțiile de învățământ superior și cadrele didactice. Ambele ipoteze pot fi interpretate pozitiv, în sensul unei depolitizări a sistemului de învățământ superior, sau negativ prin probabilitatea unei autonomii discreționare a universităților și cadrelor didactice doctorale. De discutat.
[9] Conform art. 7 din Regulament „Consiliul general al CNATDCU, … este format din maximum 55 de membri, dintre care maximum 35 sunt președinții comisiilor de specialitate”.
[10] Deși poate nu este locul, tentația redării celor de mai jos este prea mare, având legătură cu semnificația noțiunii de obligație. O victimă a unui accident este adusă la spital și este operată. După operație, medicul îi spune „a trebuit să îți extirpăm un ochi”, de ce? întreabă pacientul. Pentru că îl afecta și pe celălalt, răspunde medicul și ți-am mai scos și un plămân, de ce? pentru că îl afecta și pe celălalt și ți-am mai scos și un rinichi. De ce? întreabă iar pacientul. Aveam și eu o obligație, răspunde medicul”.
[11] Este deja notorie practica la un moment dat a unor grupuri parlamentare de a vota legile țării în funcție de direcția pe care o indica liderul grupului prin ridicarea degetului, sus-jos.
[12] În actuala reglementare a ordinului amintit „orice persoană fizică sau juridică, … poate sesiza în scris Consiliul general al CNATDCU cu privire la nerespectarea standardelor de calitate sau de etică profesională, inclusiv cu privire la existența plagiatului, în cadrul unei teze de doctorat, indiferent de data susținerii acesteia și indiferent de data acordării titlului de doctor…”.
[13] Având în vedere că până și în domeniul penal există totuși excepții de la regula prescrierii, de exemplu infracțiunile contra umanității, credem că și în materia furtului intelectual acțiunea autorului furat, ori a moștenitorilor săi, ar trebui să fie imprescriptibilă, motivat de faptul că aceștia sunt titularii unui drept de proprietate intelectuală, iar în materie de proprietate în general, acțiunea în revendicare este la rândul său imprescriptibilă.
[14] Având în vedere preponderența factorului moral în constatarea unui plagiat, nu ar fi lipsit de interes dacă în acest domeniu prescripția răspunderii ar acționa numai din perspectiva aplicării sancțiunii retragerii titlului. O atare ipoteză ar permite doar constatarea plagiatului, fără retragerea titlului, dar ar permite aplicarea unor alte multe și posibile consecințe, ca de exemplu restricționarea accesului la acele funcții academice sau publice ce pretind titlul de doctor pentru a fi ocupate, eliberarea de jure din astfel de funcții, retragerea beneficiilor financiare cuvenite unui deținător de titlu de doctor, etc. De altfel și în materie penală, exonerarea de răspundere penală din motive de prescripție nu presupune exonerarea de plano de răspundere civilă, aceasta putând fi invocată distinct în fața instanțelor civile.
[15] A se vedea exemplificativ acuzele de plagiat împotriva unui prim ministru în funcție, a șefei Direcției Naționale Anticorupție în funcție, a unui ministru de interne, a unui șef al poliției române etc.
[16] Cunoscând din interior câtă muncă și sacrificii presupune elaborarea unei teze de doctorat, evident că nu putem decât să condamnăm acțiunea celor care fură rezultatul muncii intelectuale depuse de alții. Din păcate, ultimii ani au evidențiat o adevărată epidemie a doctoratelor copy-paste, dar și o explozie a evaluatorilor publici de doctorate pe bază de programe de calculator. Iată de ce cu atât mai mult se impune o procedură finalizată în fața unei instanțe independente, unde cei interesați pot eventual formula cereri de intervenție pe care instanța independentă și imparțială le poate admite ori respinge în principiu ori pe fond, hotărârea finală având printre altele și menirea de a stinge orice comentarii și controverse publice pe tema respectivei spețe, de la înălțimea puterii lucrului judecat.


Av. dr. Ion Popa

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate