JURIDICE SELECTED
 
Print Friendly, PDF & Email

Standardele excelenței în legalitate: The Morality of Law de Lon L. Fuller

05.02.2019 | Teodor PAPUC
Abonare newsletter

Protagoniștii celei mai cunoscute dezbateri din știința dreptului au fost surprinși împreună de un fotograf. Ni se înfățișează în poză Herbert Hart și Lon Fuller. Zâmbesc relaxați, așezați în fotolii, într-o bibliotecă a Harvard Law School, prin 1956.[1] „Era iritabil. Nu-și putea păstra calmul în dezbateri. Dar îl plăceam și mă plăcea. Credea că sunt un pozitivist care se înșela crunt”, avea să spună Hart despre rivalul său intelectual, la câteva decenii distanță, într-un interviu.[2] Dezbaterea privea separația dintre drept și morală și este sărbătorită periodic prin organizarea de conferințe la instituții prestigioase de învățământ juridic superior.[3] Cele două articole care îi dau conținut au fost traduse, spre bucuria cititorului român neignorant, în limba lui.[4] Ca și opera fundamentală a lui Hart, Conceptul de drept. Însă The Morality of Law a lui Fuller,[5] cartea pe care o voi prezenta, își așteaptă încă pețitorii-traducători.

Lucrarea lui Fuller debutează cu o distincție a moralităților. Există o moralitate a obligației și o moralitate a aspirației. Moralitatea aspirației este moralitatea vieții bune, a excelenței, a realizării depline a puterilor umane. Dacă moralitatea aspirației începe la vârful realizărilor umane, moralitatea obligației începe la baza lor. Ea stabilește regulile fără de care o societate ordonată ar fi imposibilă. Este moralitatea Vechiului Testament, de exemplu, și a celor Zece Porunci. Moralitatea obligației poate fi comparată cu regulile gramaticii. Moralitatea aspirației poate fi comparată cu regulile pe care criticii le stabilesc pentru realizarea sublimului și a eleganței în literatură. Regulile gramaticii prescriu ceea ce este necesar pentru păstrarea limbajului ca instrument de comunicare, tot așa cum regulile moralității obligației prescriu ceea ce este necesar pentru viața socială (pp. 5-6).

Separarea celor două reprezintă o linie fluctuantă de demarcare, dificil de localizat în mod precis, totuși foarte importantă. Linia de demarcare dintre ele servește ca un parapet între cele două moralități. Dacă moralitatea obligației își depășește zona firească, mâna de fier a obligației impuse poate atenua experimentul, inspirația și spontaneitatea. Dacă moralitatea aspirației invadează terenul obligației, oamenii pot începe să cântărească și să califice obligațiile lor prin standarde proprii și ne putem confrunta cu cazuri ca cele în care un poet care își aruncă nevasta în râu, convins fiind că va putea scrie poezii mai bune în absența ei (pp. 27-28).

Dreptul nu poate obliga un om să-și îndeplinească potențialul. Din acest motiv, standardele funcționale de judecată pe care dreptul trebuie să le utilizeze se pot baza doar pe moralitatea obligației.

Cartea continuă cu exemple de moralitate care face dreptul posibil. Fuller dă exemplul lui Rex, legislator și judecător deopotrivă, care eșuează în a crea și a menține un sistem de norme juridice (p. 39). Potrivit lui Fuller, există opt căi distincte spre dezastru, respectiv opt standarde fără de care nu este posibilă excelența în legalitate. Prima cale constă în eșecul de a asigura norme în general, astfel încât fiecare chestiune poate fi decisă pe o bază ad hoc. A doua, în eșecul de a publica sau cel puțin de a pune la dispoziția părții afectate normele pe care aceasta se așteaptă să le respecte. A treia, în abuzul de legislație retroactivă, care nu doar că nu poate ghida, în sine, acțiunea, ci afectează integritatea efectului prospectiv al normelor, de vreme ce le supune schimbării retroactive. A patra, în eșecul de a elabora norme inteligibile. A cincea, în adoptarea unor norme contradictorii. A șasea, în adoptarea de norme care pretind o conduită în afara posibilităților părții afectate. A șaptea, în introducerea unor schimbări frecvente a normelor, astfel încât subiectul să nu-și poată orienta acțiunea potrivit acestora. A opta, în eșecul de a asigura coerența dintre norme, așa cum au fost anunțate acestea, și administrarea lor de fapt (p. 42).

Aceste opt standarde alcătuiesc, în concepția lui Fuller, moralitatea internă a dreptului. Deși, de principiu, fac dreptul posibil, ele nu sunt absolute, putând avea o pondere mai redusă, în caz de necesitate. Fuller consideră că moralitatea internă a dreptului reprezintă o specie a dreptului natural. Moralitatea internă a dreptului nu are de-a face cu vreo „omniprezență gânditoare din ceruri”. Ele rămân terestre ca origine și aplicare. Ele nu sunt legi „înalte”. Dacă ar fi incidentă o scară a valorii, atunci ele ar trebui să fie denumite legi „inferioare”. Ele sunt ca legile naturale ale dulgheriei, i.e. ca legile respectate de un dulgher care vrea ca lăcașul pe care îl construiește să stea în picioare și să servească scopurilor celor care vor locui în aceasta (p. 96). Dar un dulgher poate construi atât un adăpost pentru hoți, cât și o încăpere pentru orfani.

Așadar, moralitatea internă a dreptului este necesară, dar nu suficientă pentru realizarea dreptății. Moralitatea internă a dreptului reprezintă doar „dreptul natural procedural”.

Deși greoaie la lectură, nu și fără folos, cele cinci capitole ale ediției a II-a a The Morality of Law sunt urmate o „Anexă” care ar putea fi catalogată, în termeni mundani, „cireașa de pe tort”. Anexa cu titlul de „Problema denunțătorului resentimentar”[6] constituie un eseu exemplar care redă „forța mito-poetică a autorului”[7], venit în dezvoltarea unei controverse începute imediat după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.[8] Răspunde penal cel care a pus în funcţiune aparatul judiciar, în baza legii, însă cu scopuri criminale, prin denunţarea unei persoane? Câți dintre profesorii noștri știu să ofere un răspuns argumentat la această întrebare? Studenții de la drept îi pot testa, însă nu înainte de a citi cu atenție această carte de raftul întâi, așezată la nivelul privirilor lor pătrunzătoare.


[1] Disponibil aici.
[2] Hart Interviewed: H. L. A. Hart in Conversation with David Sugarman, Journal of Law and Society, vol. 32, nr. 2, 2005, p. 279.
[3] Disponibil aici.
[4] H. L. A. Hart, Pozitivism și separația dintre drept și morală, tr. Larisa Dragomir și Valentin Constantin, Noua Revistă de Drepturile Omului, nr. 1, 2008, pp. 137-165; Lon L. Fuller, Pozitivism și fidelitate față de drept – o replică dată profesorului Hart, tr. Larisa Dragomir, Lucian Bojin și Valentin Constantin, Noua Revistă de Drepturile Omului, nr. 2, 2008, pp. 143-175.
[5] Lon Fuller, The Morality of Law, New Haven/London: Yale University Press, ediția a II-a, 1969. Disponibilă aici și aici.
[6] Disponibil aici.
[7] H. L. A. Hart, Review of The Morality of Law, Harvard Law Review, vol. 78, nr. 6, 1965, p. 1295.
[8] Gustav Radbruch, Injustiția legală și dreptul supralegal, în Preeminența dreptului și controlul de constituționalitate. Între tradiție și modernitate, București: Hamangiu, 2018, pp. 195-201 (disponibil aici).


Teodor Papuc

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate