ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Cele 7 minuni ale Codului civil

07.02.2019 | Anjie-Diana GOH
Anjie-Diana Goh

Anjie-Diana Goh

”Oamenii de afaceri moderni și avocații sunt, de fapt, vrăjitori puternici. Principala diferență dintre ei și șamanii tribali este că avocații moderni ne spun povești mult mai stranii.”
Yuval Noah Harari – ”Sapiens, Scurtă Istorie a omenirii”

Pornind de la citatul expus anterior, pe care îl găsesc cât se poate de relevant și prin care autorul bestsellerului încearcă să introducă noțiunea de ”ficțiune juridică”, în cele ce urmează voi prezenta pe scurt 7 construcții juridice regăsite în Noul Cod civil, adunate în timp, care m-au impresionat la momentul descoperirii lor.

1. Despre a lăsa moștenire în testament un bun care nu este al tău sau cum ar spune ”șamanii moderni” – Legatul bunului altuia

Unei persoane îi place foarte mult mașina vecinului său, întrucât îi amintește de tinerețe, mai ales de perioada în care era șofer de curse și ducea o viață plină de adrenalină. Într-o zi, făcându-și testamentul, se gândește să includă și mașina admirată de el printre bunurile lăsate moștenire. Inițial se gândește să omită să menționeze că bunul nu este al lui, dar sincer din fire, bătrânul se răzgândește și adaugă în testament și faptul că știe că mașina este a vecinului, dar că dorește totuși să o includă în legatul lăsat unuia dintre fii lui. Ulterior, răzgândindu-se iar, se întreabă dacă a făcut bine că a scris în testament că știe că bunul nu îi aparține.

Situația de mai sus înfățișează posibilele moduri de a scrie o clauză testamentară prin care o persoană dorește să lase moștenire un bun care nu este al său la momentul realizării testamentului. Este acest lucru posibil? Răspunsul este afirmativ, orice persoană putând scrie o clauză prin care dorește să lase moștenire bunul altuia. Nu orice persoană poate însă scrie o clauză prin care chiar lasă moștenire bunul altuia persoanelor alese de el. Bine ați venit în lumea juridică, unde orice cuvânt e de natură să schimbe tot înțelesul mesajului! Acum, să începem cu prima formulă magică:

Poți lăsa moștenire prin testament un bun care nu îți aparține, cu condiția să menționezi că știi că bunul nu este al tău.

Cum funcționează de fapt?

Legatul bunului altuia – art. 1064 NCC

(1) Când bunul individual determinat care a făcut obiectul unui legat cu titlu particular aparţine unei alte persoane decât testatorul şi nu este cuprins în patrimoniul acestuia la data deschiderii moştenirii, atunci se aplică dispoziţiile prezentului articol.

(2) Dacă, la data întocmirii testamentului, testatorul nu a ştiut că bunul nu este al său, legatul este anulabil.

(3) În cazul în care testatorul a ştiut că bunul nu este al său, cel însărcinat cu executarea legatului este obligat, la alegerea sa, să dea fie bunul în natură, fie valoarea acestuia de la data deschiderii moştenirii.

Contrar simțului comun, clauza testamentară prin care o persoană lasă moștenire un bun despre care știe că nu îi aparține este deplin valabilă, bineînțeles în anumite condiții. În același timp, aceeași clauză prin care se lasă prin legat un bun al altuia nu este validă dacă prin aceasta nu se menționează sau subînțelege vădit că testatorul știa că nu este proprietarul bunului. Se consideră că cel care își întocmește testamentul își cunoaște bunurile și va dispune exclusiv de ce îi aparține, de aceea, dacă nu se face nicio mențiune cu privire la faptul că ar cunoaște că lucrul lăsat moștenire nu este al său, atunci va opera prezumția că testatorul s-a aflat în eroare la momentul conceperii legatului și bunul va fi ”de drept”, exclus din sfera bunurilor de care se dispune prin acel testament. Aparent paradoxal, cel care știe că un bun nu îi aparține, fapt pe care îl și menționează ”poate să dispună prin cauză de moarte de acesta” (sau în limbajul comun, să îl lase moștenire), iar asta pentru că prezumția cu privire la existența erorii nu mai operează în acest caz.

Astfel, se poate lăsa moștenire spre exemplu bicicleta vecinului, însă nu zâmbiți, lucrurile nu sunt chiar atât de ”libere”. Pentru ca legatul să fie valabil, bunul trebuie să fie individual determinat și testatorul să nu aibă niciun drept asupra acestuia la momentul întocmirii testamentului. Acest lucru n-ar constitui aparent o problemă, întrucât presupun că nu aveți niciun drept asupra biclicletei vecinului, iar acest bun este cât se poate de individualizat. Totuși, terțul despre al cărui bun este vorba nu va fi în niciun fel prejudiciat, întrucât altfel s-ar produce o reală și catastrofală tulburare a circuitului civil al bunurilor, pe lângă o drastică restrângere a drepturilor funadamentale prevăzute chiar de Constituție.

În concret, cel care execută legatul (îndeplinește realizarea dispozițiilor testamentare) va trebui fie să obțină acel bun de la proprietarul acestuia. Legea nu menționează, dar mijloacele trebuie să fie în mod evident licite, fie să dea echivalentul în bani al bunului legatarului căruia i s-a lăsat moștenire bunul în cauză. Alegerea îi aparține, totuși, după cum o spune și textul de lege incident[1], astfel că, dacă cel însărcinat cu aplicarea dispozițiilor testamentare este o fire comodă sau nepricepută în arta negocierii, va alege de la început predarea sumei de bani, iar cel care este proprietarul bunului lăsat moștenire de altcineva poate nici nu va afla că bunul său a fost inclus cândva pe lista bunurilor lăsate moștenire de un terț.

2. Restituirea parțială a prestației ”în limita folosului realizat” sau despre cum minorii nu dau înapoi banii ”de care s-au distrat”

Un adolescent de 15 ani vinde unui major un laptop, în schimbul sumei de 2.000 de lei. A doua zi, se duce la parcul acvatic din oraș unde își ia bilet VIP, făcând cinste tuturor persoanelor din piscină cu băuturi răcoritoare. Cu restul de 500 de lei rămăși, își cumpără un telefon. Ulterior, la câteva zile, persoana care a cumpărat laptopul dorește restuirea reciprocă a prestațiilor, întrucât laptopul nu avea caracteristicile pe care vânzătorul a spus că le are. Adolescentul declară că deja a cheltuit toți banii primiți și că oricum este minor și nu avea capacitate de exercițiu deplină când a încheiat actul. Câți bani va putea să mai recupereze cumpărătorul de la tânărul vânzător de ocazie?

În această situație, tânărul care este minor, și astfel potrivit legii are o capacitate de exercițiu restrânsă, va fi obligat la restituire doar parțial, și anume va înapoia doar banii pe care nu i-a risipit, mai exact doar acei 500 de lei din întreaga sumă de 2.000 de lei primită de la cumpărătorul laptopului. Astfel, banii ”risipiți” pe distracție intră în pasivul perosane majore, care va putea obține doar suma pe care minorul a folosit-o chibzuit, făcând o ”investiție” prin cumpărarea telefonului. Vi se pare surprinzător? Ei bine, Codul civil în aparență șochează din nou:

Un minor poate fi obligat la restuirea banilor doar ”în limita folosului realizat” sau, cu alte cuvinte, doar dacă i-a folosit chibzuit.

În concret, dacă un minor cheltuie o sumă de bani pe care în temeiul unor dispoziții legale trebuie să o înapoieze, el va putea fi obligat legal la restuirea exclusiv a sumei pe care a învestit-o în diverse bunuri ”care i-au ramas”, fiind ”iertat” de la restuirea banilor sau bunurilor, după caz, efectiv risipite care i-au ieșit din patrimoniu, fără să îi aducă vreun activ, cum ar fi spre exemplu cadourile, excursiile sau mâncarea și băutura.

Totuși, această situație numită și ”restituirea în limita îmbogățirii de către persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restransă” este nu doar foarte utilă pentru protejarea minorului de potențiale abuzuri ale persoanelor rău voitoare care ar exploata nu doar naivitatea, ci și firea cheltuitoare a acestora cât și foarte practică în sporirea atenției cocontractantilor în privința persoanei cu care încheie acel act juridic.

Cum funcționează de fapt?

Minorii și persoanele puse sub interdicție judecătorească sunt considerate vulnerabile în virtutea naivității date atât de vârsta fragedă și lipsă experienței de viață fie de posibilitatea restrânsă de a discerne și evalua rațional în anumite situații. Tocmai de aceea legiutorul le oferă un statut special, protejându-i prin diferite norme materiale și procedurale de eventuale abuzuri ale terțelor persoane care pot profita prin raporturi pecuniare încheiate cu aceștia. Legea limitează sfera actelor juridice pe care persoanele vulnerabile[2] le pot încheia singuri fără încuviințarea persoanelor prevăzute de lege la ”actele de conservare, precum și actele de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor [3].” Mai mult decât atât, în realizarea aceluiași scop, au fost concepute și instuția tutelei sau curatelei, tocmai pentru a înfrânge influențele externe cauzatoare de prejudicii patrimoniale. Revenind la situația expusă, un alt aspect interesant este că persoana majoră și capabilă juridic nu poate cere anularea actului pentru simplul motiv că a contractat cu un minor sau cu un interzis judecătoresc[4].

Disproporția aparentă de echitate în tratamentul juridic a categoriei speciale de persoane menționată anterior este astfel justificată, iar prin coroborarea textelor prevăzute la art. 47 NCC și art. 1647 NCC reiese o construcție juridică greu de ignorat.

Art. 47 NCC – Limitele obligaţiei de restituire

Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu este obligată la restituire decât în limita folosului realizat. Dispoziţiile art. 1.635-1.649 se aplică în mod corespunzător.

Art. 1647 NCC – Restituirea prestaţiilor de către incapabili

(1) Persoana care nu are capacitate de exerciţiu deplină nu este ţinută la restituirea prestaţiilor decât în limita folosului realizat, apreciat la data cererii de restituire. Sarcina probei acestei îmbogăţiri incumbă celui care solicită restituirea.

(2) Ea poate fi ţinută la restituirea integrală atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă.

Totuși, și aici, ca în prima speță prezentată, lucrurile nu se întind la extrem, așa că atunci când minorul conștient eventual de dispoziția legală prezentată sau chiar în necunoașterea acesteia, dar acționând cu intenție sau culpă gravă face ca restuirea să nu mai fie posibilă, atunci protecția oferită de legiutor dispare ”ca prin farmec” și, astfel, chiar lipsit de capacitate de exercițiu deplină, tot va trebui efectiv să restiuie toată suma sau, după caz, întreagă prestație[5].

3. Formula magică prin care foștii logodnici își restituie doar parțial valoarea darurilor primite, pentru că nu le mai au sau ”restituirea darurilor în măsura îmbogățirii”

O dispoziție asemănătoare celei înfățișate mai sus apare și în cadrul instituției logodnei, unde în cazul restituirii darurilor de către foștii logodnici, aceștia își datorează ”restituirea lor în natură”, iar dacă aceasta nu mai este posibilă doar în măsură îmbogățirii. Cum ar arată o situație concretă în care această lege ar fi aplicabilă așa cum apare ea în latura ei mai puțin plăcută?

Doi logodnici își fac reciproc cadouri în vederea viitoarei căsătorii. Unul dintre logodnici îi face cadou celuilalt o mașină roșie de 200.000 de euro. După câteva luni, acesta din urmă realizează că nu îi place culoarea mașinii și că preferă să își ia alta mai ieftină, iar de restul banilor să plece într-un sejur în Dubai cu prietenii săi. Astfel că, achiziționează o mașină ”la mâna a doua”, care arăta destul de bine pentru cei 3.000 de euro dați la schimb. De restul banilor pleacă în Dubai, prelungindu-și sejurul cu 2 săptămâni. Întors de acolo, în urma unor certuri serioase, rupe logodna. Subsecvent ruperii logodnei apare obligația de restituire a darurilor, doar că acesta nu mai are mașina și nici contravaloarea sa. Însă are un avocat bun care, pentru că îi era prieten îl informează cu privire la dispozițiile art. 268 NCC care îl scapă de resituirea mașinii și îl obligă exclusiv la înapoierea celor 3000 de euro care i-au profitat, intrându-i în activul patrimonial sub forma mașinii cumpărate ulterior.

Cum funcționează de fapt?

O situație similiara celei anterioare, am putea spune. Numai că aici nu mai vorbim despre minori sau persoane puse sub interdicție și care ar trebui protejate împotriva abuzurilor ci despre persoane deplin capabile să desfășoare orice fel de acte juridice, precum cele de dispoziție.

Art. 268 NCC – Restituirea darurilor

(1) În cazul ruperii logodnei, sunt supuse restituirii darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, cu excepţia darurilor obişnuite.

(2) Darurile se restituie în natură sau, dacă aceasta nu mai este cu putinţă, în măsura îmbogăţirii.

Să fie vorba despre spiritul prodigios al viitorilor miri?

Interesant este că de această dată textul de lege nu mai prevede nicio situație când cel care a dat doavada de spirit risipitor va fi pus la restituirea integrală darurilor, așa cum se întâmpla în cazul minorului sau interzisului care acționa cu intenție sau culpă gravă. Mai mult decât atât, obligația de restituire a darurilor este supusă prescripției[6] cu un termen de 1 an, așa încât după un an de pasivitate nu vor mai putea fi obținute darurile făcute fostului/fostei logodnic(e) nici măcar în limita în care aceștia s-au îmbogățit”.

Nu vă gândiți la un plan de acțiune! 

Chiar în lipsa unei prevederi exprese cuprinse în acest articol, legiuitorul limitează însă abuzurile, astfel încât în ipoteză aplicării și invocării acestei dispoziții legale cu rea-credința în scopul de a-l vătăma sau păgubi pe celălalt, dreptul la limitarea restituirii nu va fi aplicabil, întrucât fapta constituie un veritabil abuz de drept[7], așa cum este el reglementat la art. 15 NCC; de asemenea este recomandabilă și atenționarea cu privire la dispozițiile[8] art. 269 NCC care cuprinde dispoziții referitoare la ruperea abuzivă a logodnei.

4. Iertarea în aparență a datoriei sau ”creditorul bun, lupul cel rau”

Un creditor avea 3 debitori obligați solidar la plata creanței sale. Într-o zi, un prieten comun al creditorului și al unuia dintre debitori îl roagă pe creditor să îl ierte de datorie pe acel debitor. Deși nu prea îi ieșeau socotelile, creditorul se învoiește să îi ierte datoria acelui debitor. În același timp, pentru că vrea de fapt să primească întreaga sumă, își rezervă dreptul la plata întregii creanțe, fapt pe care îl stipulează expres. Ulterior, zâmbitor și plin de aparentă bunăvoință, creditorul îl remite pe acel debitor de datorie. Numai că, el va dobândi întreaga sumă de bani de la cei doi debitori rămăși. Aceștia vor plăti și pentru partea debitorului căruia i s-a iertat datoria, dar apoi vor putea să obțină suma de bani pe care acesta din urmă o datora creditorului, așa încât, debitorul tot va da acei bani de care fusese ”iertat” inițial.

Diferența este că, aparent, creditorul iese ”cu obrazul curat”, deși de fapt el este ”lupul cel rau”, pentru că iertarea datoriei este în fapt doar o aparență de cele mai multe ori. De regulă, ceilalți debitori rămăși nu vor dori să suporte și datoria celui care ”iese” din raportul juridic prin remiterea datoriei sale de către creditor și astfel în final debitorul ”iertat” plătește oricum aceeași sumă, numai că nu o va face direct titularului creanței inițiale, ci foștilor săi codebitori solidari.

Creditorul iartă de datorie un codebitor, dar oricum își primește toți banii

Cum funcționează de fapt?

Debitorii solidari sunt acei debitori care se obligă împreună ”la aceeași prestație, astfel încât fiecare poate să fie ținut separat pentru întreaga obligație[9]”. Plata făcută de oricare dintre ei creditorului îi eliberează pe toți de datorie față de acesta, dar prezumția de solidaritate operează exclusiv pentru relația dintre creditori și debitori, între codebitorii solidari obligația urmând regula generală a divizibilității.

Când unul dintre codebitorii solidari este iertat de datorie, partea acestuia din ”prestația datorată” se ”șterge” fără a afecta raporturile de solidaritate pasivă anterioare dintre cei rămăși. Cu toate acestea, chiar dacă aparent intervine o divizibilitate a datoriei, creditorul poate stipula ca acesta să își primească în continuare întreaga prestație de la codebitorii rămăși. Așa cum am precizat, prezumția solidarității pasive operează exlusiv în raporturile dintre titularul creanței și codebitori, așa încât, debitorii obligați la partea debitorului remis de datorie se pot întoarce atât separat, cât și împreună împotriva acestuia pentru recuperarea creanței lor, derivate din plata suplimentară efectuată față de creditorul inițial.

Art. 1451 alin. (2) NCC – Remiterea de datorie

 Dacă remiterea de datorie s-a făcut numai în favoarea unuia dintre codebitorii solidari, ceilalţi rămân ţinuţi solidar faţă de creditor, dar cu scăderea părţii din datorie pentru care a operat remiterea. Cu toate acestea, ei continuă să răspundă pentru tot atunci când, la data remiterii de datorie, creditorul şi-a rezervat în mod expres această posibilitate, caz în care ceilalţi codebitori îşi păstrează dreptul de regres împotriva debitorului beneficiar al remiterii de datorie.

Astfel se întâmplă ca acest creditor, în aparență binevoitor, să remită de datorie pe unul dintre codebitorii solidari doar ”de formă”, întrucât chiar dacă față de creditor fostul datornic chiar nu mai are nicio obligație pecuniară din raportul juridic anterior, este evident că prin stipularea unei clauze care să îi asigure obținerea întregii plăți, creditorul indirect îl obligă în continuare pe debitorul ”iertat de datorie”.

Simpla remitere a datoriei, așa cum se înfățișează ea în NCC nu produce un astfel de efect secundar prin care un codebitor remis de datorie să fie în continuare nevoit să plătească, dar de data aceasta foștilor lui codebitori solidari. De regulă, prin simpla aplicare a textului de lege din prima teză a alin. (2) a art. 1451 NCC, creditorul va ieși în pierdere. Legea îi rezervă însă un drept de a alege, așa încât, acesta poate stipula că își păstrează posibilitatea să urmărească codebitorii solidari rămăși pentru toată datoria inițială. Un creditor vigilent și poate uneori chiar viclean va stipula exres acest drept. Or, o manifestare expresă a voinței depășește cu mult o simplă consecință derivată dintr-un raport juridic, iar asta denotă uneori chiar comportamentul disimulat al creditorului, care oricum nu va fi sancționat pentru simpla stipulare prin care își rezervă acel drept.

5. Limita sancționării disproporției prestațiilor sau viciul de consimțământ al leziunii

O persoană se duce la magazin să cumpere un scaun de birou. Acolo, vânzătoarea îi prezintă mai multe modele de scaune care pe piață au prețuri cuprinse între 100 și 800 de lei. După ce îi prezintă caracteristicile fiecărui produs, cumpărătorul alege un scaun care în mod normal valora în jur de 200 de lei, dar pe care vânzătoarea, profitând de lipsa experienței și de lipsa cunoștințelor tehnice i-l vinde cu 300 de lei. La câteva ore mai târziu, în magazin vine o altă persoană și mai puțin pricepută în cunoașterea caracteristicilor de mobilier decât prima, iar vânzătoarea văzând că astăzi e ”ziua începătorilor” îi vinde același model de scaun cu 310 lei. Întors acasă cu scaunul, primul cumpărător realizează că vânzătoarea s-a folosit de nepriceperea sa și a vândut bunul cu o valoare mult mai mare decât cea normală pe piață pentru acel produs. După o documentare pe internet, același lucru îl constată și cel de-al doilea cumpărător. Ambii cer anularea contractului pentru leziune. Dar doar cel de-al doilea obține câștig de cauză în instanță.

Diferența din sentințele date de instanță survine din aplicarea textelor de lege din materia viciilor de consimțământ, mai exact a leziunii. ”Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii[10].”

Această disproporție între prestații trebuie să fie de o anumită ”intensitate” pentru a fi acceptată o acțiune în anularea contractului, mai exact trebuie să depășească jumătate[11] din valoarea pe care o avea la momentul încheierii contractului, ba chiar trebuie să și subziste la momentul cererii în anulare. Astfel că o majorare a prețului cu 49% sau chiar cu 50% nu este susceptibilă de a atrage nulitatea contractului pentru viciul leziunii, pe când majorarea cu 51% a prestației face posibilă anularea[12] actului încheiat. În situația descrisă anterior, primul cumpărător dobândește produsul la cu un preț cu 50% mai mare decât cel obișnuit pe piață (300 de lei, valoare normală fiind de 200 de lei), pe când cel de-al doilea cumpără bunul pentru un preț care depășește cu puțin pragul de 50% (310 lei, raportat la aceeași valoare de 200 de lei).

Dacă din neștiință sau lipsă de experiență ești păcălit la preț cu 50%, totuși, e legal.

Art. 1222 alin. (2) NCC – Sancţiune

Cu excepţia cazului prevăzut de Art. 1221 alin. (3), acţiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată. Disproporţia trebuie să subziste până la data cererii de anulare.

Art. 1223 alin. (1) NCC – Termenul de prescripţie

Dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea obligaţiilor pentru leziune se prescrie în termen de un an de la data încheierii contractului.

De aici deducem că lăcomia vânzătorilor[13] este este permisă în NCC atâta timp când disproporția nu e mai mare de jumătate din valoarea reală a prestației. Limita de 50% cu care poate fi depășită în mod legal valoarea reală a produselor spre exemplu, este destul de permisivă, legiutorul având o atitudine cât se poate de realistă conform căreia în viață lipsa de experiență ”se plătește” nu doar la figurat, ci și patrimonial. Totuși, minorii beneficiază și de acesata dată de un tratament privilegiat, aceștia putând anula actul pentru viciul leziunii chiar și când disproporția prestațiilor nu atinge această cotă ridicată. Este suficient pentru invocarea leziunii de către minori că aceștia să își asume o obligație considerată ”excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obține din contract ori la ansamblul circumstanțelor[14].” Cât despre persoanele care au împlinit deja 18 ani…

Nu doar lipsa de experiență, ci și pasivitatea este sancționată de legiutor, viteza cu care ”te prizi” că ai fost păcălit sau, juridic vorbind, termenul în care partea realizează că a încheiat un act juridic lezionar este iar importantă. Termenul de prescripție pentru invocarea viciului leziunii este de un an, derogând de la norma comună care prevede că termenul[15] pentru invocarea prescripției este de 3 ani.

Cu alte cuvinte, dacă din neștiință sau lipsa de experiență închei un act juridic având consimțământul afectat de viciul leziunii, poți cere anularea doar dacă disproporția a depășit jumătate din valoarea reală a produsului/serviciului, dacă această continuă să subziste și mai ales, doar în termen de 1 an de la momentul încheirii actului. Asta dacă nu cumva ești minor…

6. Faptele penale răbdate de părinții adoptivi sau despre menținerea adopției până la împlinirea capacității depline de exercițiu a persoanei adoptatului

După mai multe încercări nereușite de a face un copil, un cuplu căsătorit încheie o adopție și devin părinții unui copil de 12 ani, abandonat la naștere de părinții lui și crescut în orfelinat încă de atunci. La început relația dintre aceștia este una foarte fericită, părinții tratându-l cu dragoste și îndeplinidu-i toate dorințele. După 1 an, în urma unui tratament la o clinică medicală renumită, femeia reușește să rămână însărcinată și dă naștere unui copil. Treptat, atenția părinților se îndreaptă asupra nou-născutului, cu care petrec mult mai mult timp decât cu fiul lor adoptat. Acesta devine invidios pe noul membru al familiei și într-o zi după mai multe certuri cu părinții, care îi reproșau că s-a atașat unui grup de adolescenți rebeli care vandalizează blocurile vecine, începe să fure din casă diferite sume de bani. Convins însă și de faptul că toate aceste probleme apar din cauza copilului natural al părinților săi adoptivi, într-un acces de furie, îl lovește pe fratele său în vârstă de numai 1 an cu pumnii și cu picioarele, fapt ce îi produce starea de comă bebelușului. Părinții adoptivi ai făptuitorului se hotărăsc să desfacă adopția de teama comportamentului din ce în ce mai agresiv a copilului adoptat, care pe lângă faptul că a atentat la viața fiului lor, fură diferite bunuri din casă pe care ulterior le vindea pentru a strânge bani de băutură pentru el și prietenii săi. Spre surpinderea lor, tinerii din cuplul adoptiv află că nu pot desface adopția înainte de momentul în care fiul adoptat nu va dobândi capacitatea de exercițiu deplină, mai exact, de regulă[16] până la împlinirea majoratului. Așa încât, aceștia vor exercita în continuare drepturile și obligațiile părintești față de minorul care a atentat la viață fiului lor natural.

Această speță are, într-adevăr, un caracter fictiv, neexistând – cel puțin după știința autoarei – în practica judiciară. Cu toate acestea, în practica instanțelor au existat și, din păcate, continuă să apară cazuri în care părți din situația de fapt prezentată anterior, unde minori adoptați fie fură de la adoptatorii lor, fie atentează la viața acestora sau a ascendenților lor, se regăsesc. Problema reală care se înfățișează constă atât în faptul că legea obligă la exercitarea autorității părintești față de minor, în speță de copilul adoptat, indiferent de comportamentul acestuia, cât și în reglementarea care îi obligă față pe părinții adoptivi să nu își decline acest rol, chiar și în cazurile în care sunt puși în pericol direct sau indirect prin faptele adoptatului.

Prin urmare, desfacerea adopției poate fi făcută, dar doar în momentul în care copilul dobândește capacitatea deplină de exercițiu, mai exact la împlinirea vârstei de 18 ani, cu excepția cazului când după împlinirea vârstei de 16 ani, în timpul minorității se căsătorește[17] sau uzează de instituția emancipării[18], cazuri relativ rare în practică. Cu alte cuvinte, restrângând un pic ipoteza, dar fără să exagerăm în vreun fel, la interpretarea art. 477 NCC referitor la desfacerea adopției la cererea adoptatuorului putem spune și că:

Chiar dacă copilul adoptat încearcă să te omoare, tot ești obligat să menții adopția

Ca o consecință firească a menținerii adopției vor continua să existe în sarcina părinților adoptivi și obligațiile conținute în instituția autorității părintești[19], prevăzute la art. 487502 NCC, printre care amintim obligația de întreținere[20] și obligația de supraveghere[21].Tot aici amintim și de instituția răspunderii pentru fapta altuia[22], în care părintele, în anumite condiții prevăzute de lege este ținut să răspundă patrimonial pentru faptele ilicite ale copiilor, însă această reglementare este firească, fiind de departe mult mai puțin surprinzătoare decât cea anexată mai jos, care face posibilă situația din speță.

Art. 477 NCC – Desfacerea adopţiei la cererea adoptatorului

(1) Adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare, dacă adoptatul a atentat la viaţa lor sau a ascendenţilor ori descendenţilor lor, precum şi atunci când adoptatul s-a făcut vinovat faţă de adoptatori de fapte penale pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 2 ani.

(2) Dacă adoptatorul a decedat ca urmare a faptelor adoptatului, adopţia poate fi desfăcută la cererea celor care ar fi venit la moştenire împreună cu adoptatul sau în lipsa acestuia.

(3) Adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatorului numai după ce adoptatul a dobândit capacitate deplină de exerciţiu, în condiţiile legii, chiar dacă faptele au fost săvârşite anterior acestei date.

În problema descrisă anterior, nici ”șamanii moderni” nu au găsit încă o soluție, pentru că normele din materia ocrotirii copilului au o forță deosebit de puternică, ceea ce este benefic pentru societate și pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor, dar care nelimitată, poate conduce la o ”sentință sociala” a părinților adoptivi care trebuie să îndure orice fel de tratament, chiar fie ce-i drept pentru o perioadă. Am putea spune că în cazul comiterii unor fapte grave, minorul care are 16 ani împliniți va putea fi luat de lângă părinți, aplicandu-i-se măsuri educative precum închiderea într-un centru educativ sau de detenție, dar după cum am menționat anterior, problema este în realitate mult mai amplă. Revenind la situații mai fericite, în cele din urmă, vine rândul celei de-a VII a minune a NCC, numai că…

7. Adevărul este că nimeni nu a descoperit încă a 7-a minune a Codului civil, dar legenda spune că ea se înfățișează fiecărui jurist în altă formă…


[1] Art. 1604 alin. (3) NCC- Legatul bunului altuia
În cazul în care testatorul a ştiut că bunul nu este al său, cel însărcinat cu executarea legatului este obligat, la alegerea sa, să dea fie bunul în natură, fie valoarea acestuia de la data deschiderii moştenirii.
[2] Art 43 alin. (1) NCC – Lipsa capacităţii de exerciţiu
În afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exerciţiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
b) interzisul judecătoresc.
[3] Art. 43 alin. (3) NCC – Lipsa capacităţii de exerciţiu
Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor.
[4] Art 46 alin. (1) NCC –Regimul nulităţii
Persoanele capabile de a contracta nu pot opune minorului sau celui pus sub interdicţie judecătorească incapacitatea acestuia.
[5] Art 1647 alin. (2) NCC
Ea (referire la alin. (1) al art. 1647 NCC ”Persoana care nu are capacitate de exerciţiu deplină”) poate fi ţinută la restituirea integrală atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă.
[6] Art. 270 NCC – Termenul de prescripţie
Dreptul la acţiune întemeiat pe dispoziţiile art. 268 şi 269 se prescrie într-un an de la ruperea logodnei.
[7] Art. 15 NCC – Abuzul de drept
Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.
[8] Art. 269 NCC – Răspunderea pentru ruperea logodnei
(1) Partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum şi pentru orice alte prejudicii cauzate.
(2) Partea care, în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna poate fi obligată la despăgubiri în condiţiile alin. (1).
[9] Art. 1443 NCC – Solidaritatea dintre debitori
Obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor.
[10] Art. 1221 alin. (1) NCC – Leziunea.
[11] Art. 1222 NCC – Sancţiune (referitor la Leziune, art. 1221 NCC).
[12] Este relevantă menționarea textului de lege de la art. 1222 NCC care prevede că ”În toate cazurile, instanţa poate să menţină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii.”
[13] Această referire nu contrazice normele din material protecției consumatorilor, care se află sub incidența unei alte ramuri de drept, respectiv a dreptul comercial.
[14] Art. 1221 alin. (3) NCC – Leziunea.
[15] Art. 2517 NCC – Termenul general de 3 ani.
Termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen.
[16] Uneori este posibilă dobândirea capacității de exercițiu depline și înainte de împlinirea vârstei majoratului. Minorul care a împlinit 16 ani poate ieși de sub autoritatea parintească prin instituția căsătoriei în condițiile legii sau prin instituția emancipării.
[17] Din coroborarea art. 39 alin. (1) NCC si art. 272 alin. (2) NCC.
Art. 39 NCC – Situaţia minorului căsătorit
(1) Minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu.
(2) În cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu.
Art. 272 alin. (2) NCCVârsta matrimonială
Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. În cazul în care unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, instanţa de tutelă hotărăşte şi asupra acestei divergenţe, având în vedere interesul superior al copilului.
[18] Art. 40 NCC – Capacitatea de exerciţiu anticipată
Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie.
[19] Art. 487 NCC – Conţinutul autorităţii părinteşti
Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.
[20] Art. 499 NCC – Obligaţia de întreţinere
(1) Tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională.
(2) Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinţii au obligaţia de a-i asigura condiţiile necesare pentru creşterea, educarea şi pregătirea sa profesională.
(3) Părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani.
(4) În caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţinere, felul şi modalităţile executării, precum şi contribuţia fiecăruia dintre părinţi se stabilesc de instanţa de tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială.
[21] Art. 493 NCC – Supravegherea copilului
Părinţii au dreptul şi îndatorirea de supraveghere a copilului minor.
[22] Art. 1372 alin. (3) NCC – Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie
Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinţilor sau, după caz, al tutorilor, dovada se consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti.


Studenta Anjie-Diana Goh


Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Newsletter
Publicitate
Corporate
Membership