ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Despre posibilitatea pronunțării soluției de achitare în procedura simplificată

07.02.2019 | Andrei ZARAFIU, Cristian BĂLAN
Andrei Zarafiu

Andrei Zarafiu

Cristian Bălan

Cristian Bălan

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii
Dosar nr. 3078/1/2018
Termen: 11.02.2019

Subsemnații, Andrei Zarafiu, conferenţiar universitar în cadrul Departamentului de Drept Penal, Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti, și Cristian Bălan, colaborator în cadrul Departamentului de Drept Penal, Facultatea de Drept, Universitatea din București, în temeiul art. 473 alin. (5) şi (6) C.P.P., formulăm prezenta:

OPINIE JURIDICĂ
cu privire la următoarea chestiune de drept:

Interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, vizând posibilitatea pronunțării unei soluții de achitare întemeiate pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) și c) din același cod, în ipoteza admiterii de către instanță a procedurii simplificate de judecată.

I. Obiectul sesizării. Aspecte preliminare

În esență, problema de drept pentru care s-a solicitat pronunțarea recursului în interesul legii, privește posibilitatea ca instanța, ulterior admiterii cererii prin care inculpatul a solicitat judecarea în procedura recunoașterii învinuirii, să pronunțe o soluție fundamentată pe cazuri care derivă din lipsa de temei a acţiunii penale.

Potrivit sesizării Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în practica judiciară s-au conturat două opinii:

Într-o primă opinie, instanțele au considerat că procedura judecării în cazul recunoașterii învinuirii nu este incompatibilă cu pronunțarea unei soluții de achitare, întrucât aceasta nu exclude posibilitatea examinării cauzei sub toate aspectele, inclusiv a celor privind întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.

Astfel, chiar dacă ia act de recunoașterea învinuirii adusă de parchet prin ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale și mai apoi prin rechizitoriu, instanța este în continuare obligată să examineze cauza sub toate aspectele, pentru a stabili dacă situația de fapt recunoscută de către inculpat și dovedită prin probele administrate în cursul urmăririi penale este suficientă pentru a reține că fapta ce constituie obiectul judecății a fost săvârșită de către inculpat și întrunește elementele constitutive ale infracțiunii, atât pe latură obiectivă, cât și subiectivă.

De asemenea, aceleași instanțe au considerat că, alături de soluția de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) și c) C. proc. pen., pot fi pronunțate și alte soluții de achitare sau încetare a procesului penal, dacă instanța reține alte impedimente prevăzute de lege la art. 16 alin. (1) C. proc. pen., respectiv: retragere plângerii prealabile, împăcarea, decesul inculpatului sau incidența unei cauze de neimputabilitate.

Opinia contrară este în sensul imposibilității pronunțării unei soluții care să nu presupună angajarea răspunderii penale a inculpatului, dacă instanța admite cererea acestuia de judecare în procedura recunoașterii învinuirii.

Argumentul principal ce fundamentează acest punct de vedere se regăsește în cuprinsul dispozițiilor art. 349 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora „Instanța poate soluționa cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta și recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa și dacă instanța apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, […]”.

Interpretând aceste dispoziții, instanțele au apreciat că o condiție esențială pentru admiterea cererii de judecare în procedura recunoașterii învinuirii este ca instanța să constate, în prealabil, că probele administrate în cursul urmăririi penale sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. Astfel, simpla manifestare de voință a inculpatului, prin care acesta solicită că judecata să aibă loc în procedura recunoașterii învinuirii nu poate conduce automat la aplicarea acestei proceduri, dacă instanța are dubii cu privire la vinovăția inculpatului sau întrunirea celorlalte elemente constitutive ale infracțiunii. În acest din urmă caz, instanța este obligată să respingă cererea inculpatului și să efectueze cercetarea judecătorească potrivit procedurii obișnuite pentru a stabili, dincolo de orice îndoială rezonabilă conținutul concret al faptelor și caracterul lor infracțional.

Nu în ultimul rând, instanțele care au susținut cel de-al doilea punct de vedere au reamintit doctrina dezvoltată în interpretarea dispozițiilor art. 3201 C. proc. pen. 1968, potrivit căreia singurele soluții compatibile cu admiterea cererii de judecare în procedura recunoașterii vinovăției reglementată prin Lega nr. 202/2010 era condamnarea și achitarea în temeiul art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen. 1968.

Preliminar formulării punctului de vedere în cauză, apreciem că, pentru soluționarea problemei de drept cu care a fost sesizată, Înalta Curte de Casație și Justiție trebuie să examineze următoarele aspecte legate de procedura judecății în cazul recunoașterii învinuirii:
– natura juridică a instituției;
– condițiile de admisibilitate a cererii de judecare în procedura recunoașterii învinuirii.

De asemenea, trebuie realizat un examen al hotărârilor pronunțate de Curtea Constituțională a României și de către Înalta Curte de Casație și Justiție în interpretarea și aplicarea vechilor dispoziții ale art. 3201 C. proc. pen. 1968, pentru a constata măsura în care dezlegările date instituției judecății în cazul recunoașterii vinovăției mai sunt de actualitate în contextul modificărilor aduse de noul C. proc. pen. instituției omolog, a judecății în cazul recunoașterii învinuirii.

II. Norme de drept incidente

– Art. 3201 din C. proc. pen. din 1968, introdusă prin Legea nr. 202/2010:

(1) Până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

(2) Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere pe care le poate administra la acest termen de judecată.

(3) La termenul de judecată, instanța întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaște și le însușește, procedează la audierea acestuia și apoi acordă cuvântul procurorului și celorlalte părți.

(4) Instanța de judecată soluționează latura penală atunci când, din probele administrate, rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite și sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse.

(5) Dacă pentru soluționarea acțiunii civile se impune administrarea de probe în fața instanței, se va dispune disjungerea acesteia.

(6) În caz de soluționare a cauzei prin aplicarea alin. 1, dispozițiile art. 334 și 340-344 se aplică în mod corespunzător.

(7) Instanța va pronunța condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispozițiile alin. 1-6 nu se aplică în cazul în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață.

(8) În caz de respingere a cererii, instanța continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun.

– Modificările aduse art. 3201 din C. proc. pen. din 1968, prin OUG nr. 121/2011:

[…] (4) Instanța de judecată soluționează latura penală atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

[…] (8) Instanța respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. În acest caz instanța continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun.

– Art. 349 C. proc. pen.:

(1) Instanța de judecată soluționează cauza dedusă judecății cu garantarea respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii.

(2) Instanța poate soluționa cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta și recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa și dacă instanța apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, cu excepția cazului în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață.

– Art. 374 alin. (4) C. proc. pen., în forma modificată prin OUG nr. 18/2016:

(4) În cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți și de persoana vătămată, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, aducându-i la cunoștință dispozițiile art. 396 alin. (10).

– Art. 375 și art. 377 C. proc. pen., privind Procedura în cazul recunoașterii învinuirii, în forma modificată prin OUG nr. 18/2016:

Art. 375 Procedura în cazul recunoașterii învinuirii

(1) Dacă inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în condițiile prevăzute la art. 374 alin. (4), instanța procedează la ascultarea acestuia, după care, luând concluziile procurorului și ale celorlalte părți, se pronunță asupra cererii.

(11) Inculpatul poate recunoaște faptele și solicita judecarea cauzei în condițiile prevăzute la art. 374 alin. (4) și prin înscris autentic.

(12) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (11), dacă inculpatul este minor, este necesară și încuviințarea reprezentantului său legal.

(2) Dacă admite cererea, instanța întreabă părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri.

(3) Dacă respinge cererea, instanța procedează potrivit art. 374 alin. (5)-(10)

Art. 377 Cercetarea judecătorească în cazul recunoașterii învinuirii

(1) Dacă a dispus ca judecata să aibă loc în condițiile prevăzute la art. 375 alin. (1), instanța administrează proba cu înscrisurile încuviințate.

(2) Înscrisurile pot fi prezentate la termenul la care instanța se pronunță asuprea cererii prevăzute la art. 375 alin. (1) sau la un termen ulterior, acordat în acest scop. Pentru prezentarea de înscrisuri instanța nu poate acorda decât un singur termen.

(3) Dispozițiile art. 383 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

(4) Dacă instanța constată, din oficiu, la cererea procurorului sau a părților, că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată, este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă. Dispozițiile art. 386 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

(5) Dacă pentru stabilirea încadrării juridice, precum și dacă, după schimbarea încadrării juridice, este necesară administrarea altor probe, instanța, luând concluziile procurorului și ale părților, dispune efectuarea cercetării judecătorești, dispozițiile art. 374 alin. (5)-(10) aplicându-se în mod corespunzător.

– Art. 396 alin. (10) C. proc. pen., în forma modificată prin Legea nr. 255/2013:

(10) Când judecata s-a desfășurat în condițiile art. 375 alin. (1) și (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiții a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condițiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanța reține aceeași situație de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare și recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime.

– Art. 396 alin. (10) C. proc. pen., în forma modificată prin OUG nr. 18/2016:

(10) Când judecata s-a desfășurat în condițiile art. 375 alin. (1), (11) și (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiții a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condițiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanța reține aceeași situație de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime. Pentru inculpații minori, instanța va avea în vedere aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.

III. Decizii ale Curții Constituționale a României cu privire la problema de drept examinată:

– Prin decizia nr. 1470/2011, a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a reținut că dispozițiile art. 3201 din C. proc. pen. sunt neconstituționale în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile.

În motivare, Curtea s-a pronunțat asupra:

1. Naturii normei prevăzute în art. 3201: „Din perspectiva conținutului, acordul de recunoaștere a vinovăției are o dublă natură – pe de o parte, este o instituție procesuală, iar pe de altă parte, este o instituție de drept material. Astfel, potrivit art. 3201 alin. 7 teza întâi din C. proc. pen., «instanța va pronunța condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii». Deși judecătorul este ținut de principiul cu rang constituțional al aplicării legii penale mai favorabile, Curtea constată că norma de drept penal se regăsește în corpul unei norme de procedură și este condiționată de îndeplinirea anumitor condiții procedurale.

Cât privește criteriile de delimitare a normelor de drept penal de cele de procedură penală, Curtea constată că așezarea acestor norme în C. p. sau în C. proc. pen. nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor. De asemenea, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constată că art. 3201 alin. 7 din C. proc. pen. este o normă care privește cuantumul pedepsei aplicabile anumitor infracțiuni, putând fi încadrată în categoria normelor de drept substanțial, și nu în categoria celor de procedură penală. La aceeași concluzie se ajunge și dacă se ia în considerare criteriul scopului normei, care atribuie un drept, o facultate, nefiind o normă care să reglementeze proceduri. Totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la răspunderea penală pe care o poate înlătura, reduce sau agrava. În măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speță dedusă judecății, indiferent de ramura de drept căreia îi aparține, aduce o schimbare cu privire la condițiile de incriminare, de tragere la răspundere penală și de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidența legii penale mai favorabile. Așadar, faptul că textul în discuție figurează în C. proc. pen. nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normă de drept penal susceptibilă de a fi aplicată retroactiv, în cazul în care este mai blândă”.

2. Limitele în care judecătorul analizează condițiile de admisibilitate ale cererii inculpatului de judecare în procedura recunoașterii vinovăției: „Art. 3201 alin. 8 din C. proc. pen. dispune cu privire la posibilitatea judecătorului de a respinge cererea de recunoaștere a vinovăției inculpatului și de a continua judecata potrivit procedurii de drept comun.

O asemenea posibilitate este de principiu în acord cu actul de înfăptuire a justiției, însă, din cauza înțelesului echivoc, textul nu respectă exigențele de claritate și previzibilitate pe care trebuie să le conțină orice dispoziție normativă.

Astfel, textul nu instituie granițele înlăuntrul cărora judecătorul poate respinge cererea formulată. În absența unor criterii obiective, posibilitatea acordată judecătorului se poate lesne transforma într-un abuz care nu poate fi cenzurat. Chiar dacă art. 3201 alin. 4 din C. proc. pen. stabilește că instanța soluționează latura penală atunci când, din probele administrate, rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite și sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse, aceasta nu echivalează cu un veritabil proces echitabil, care, în esență, are în vedere principiul aflării adevărului și respectarea tuturor garanțiilor procesuale specifice. Ceea ce prevalează nu constă în stabilirea faptelor inculpatului ori a datelor cu privire la persoana sa (criterii al căror înțeles nu au un corespondent univoc raportat la proprietatea altor termeni din materia dreptului penal ori procesual penal), ci în determinarea împrejurărilor că fapta există și că, potrivit probelor, ea a fost săvârșită de inculpat, și nu de altă persoană. Prin urmare, nu simpla recunoaștere a vinovăției este determinantă pentru a se da eficiență unui proces echitabil desfășurat în limitele legalității și imparțialității, aceasta constituind doar o condiție procedurală, ci stabilirea vinovăției. În aceste condiții, Curtea constată că, fără a le nega utilitatea, eventualele criterii instituite de art. 3201 alin. 4 din C. proc. pen. sunt insuficiente pentru a putea caracteriza art. 3201 alin. 8 din C. proc. pen. ca fiind o normă clară și previzibilă.

Principiul legalității presupune existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (…).

Or, marja mare de apreciere lăsată instanțelor de judecată cu prilejul respingerii unei astfel de cereri este de natură a lipsi textul de precizie și claritate, în absența cărora se poate ajunge la o aplicare incoerentă. Astfel, judecătorul, în pofida evidentei vinovății desprinse din probatoriul administrat în faza de urmărire penală, poate respinge cererea inculpatului, lipsindu-l pe acesta de dreptul său constituțional de apărare exercitat în cadrul unui proces echitabil. Prin urmare, doar în situația în care o seamă de infracțiuni cu autori necunoscuți ar putea fi asumate de alte persoane sau în situația în care un inculpat, din dorința de a proteja o altă persoană, ia asupra sa fapta comisă de acesta judecătorul are legitimitatea constituțională de a respinge cererea formulată.

În concluzie, Curtea constată că dispozițiile art. 3201 alin. 8 din C. proc. pen. nu oferă justițiabililor suficiente drepturi și garanții procesuale pentru apărarea intereselor corespunzătoare poziției lor procesuale”.

IV. Decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la soluțiile ce pot fi pronunțate în cazul admiterii cererii inculpatului de judecare în procedura recunoașterii vinovăției, reglementată de art. 3201 C. proc. pen. 1968:

– Prin decizia nr. 2142 din 19 iunie 2012, I.C.C.J. – Secția penală a reținut următoarele: „Cu privire la acest aspect – inculpatul solicitând achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen. și aplicarea unei sancțiuni administrative – se impune a se reține că procedura simplificată nu exclude posibilitatea achitării inculpatului și aplicarea unei sancțiuni administrative, dacă evident instanța constată că fapta săvârșită nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Esența procedurii simplificate constă în aceea că judecata se face pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, cu posibilitatea instanței de a înlătura probele – atunci când este cazul – administrate în mod ilegal.

Potrivit dispozițiilor art. 3201 alin. (1), (2) și (4) C. proc. pen., inculpatul, pentru a beneficia de procedura simplificată, trebuie să recunoască fapta săvârșită, astfel cum este descrisă în actul de sesizare al instanței, nu și încadrarea juridică dată de procuror, care are un caracter provizoriu.

Prin urmare, instanța de judecată învestită cu judecarea cauzei este îndrituită să verifice prealabil – pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală – dacă fapta recunoscută prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni și dacă aceasta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii reținută în sarcina inculpatului prin rechizitoriu sau ale unei alte infracțiuni.

Dispozițiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., care se referă la pronunțarea unei hotărâri de condamnare în cazul în care este urmată procedura simplificată, nu exclud aplicarea dispozițiilor art. 181 C. pen., deoarece o hotărâre de condamnare poate fi dispusă numai dacă fapta comisă și recunoscută de inculpat prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni; în caz contrar ne aflăm în prezența unei fapte prevăzute de legea penală și nu a unei infracțiuni.

Singurul temei al achitării compatibil cu procedura simplificată este cel prevăzut în dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., toate celelalte temeiuri de achitare prevăzute în art. 10 C. proc. pen. impunând efectuarea cercetării judecătorești în urma căreia să se stabilească existența faptei, dacă aceasta constituie infracțiune și dacă a fost săvârșită de inculpat”.

– Prin decizia nr. 3116 din 3 octombrie 2012, I.C.C.J. – Secția penală a reținut următoarele: „Contrar celor reținute de instanța de fond și de instanța de prim control judiciar și în acord cu critica adusă sentinței și deciziei de către parchet, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în cazul judecării cauzei în procedura reglementată în art. 3201 C. proc. pen., este exclusă pronunțarea unei soluții de achitare față de inculpatul care, până la începerea cercetării judecătorești, declară personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Această concluzie rezultă, fără echivoc, din prevederile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., care statuează imperativ că «instanța va pronunța condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii.»

Instanța de fond trebuia să examineze probele administrate în faza de urmărire penală, pe baza cărora intimații inculpați au solicitat să se facă judecata și, în cazul în care constata că din probele respective nu rezultă că faptele inculpaților sunt stabilite și că sunt suficiente date cu privire la persoana acestora pentru a permite stabilirea unor pedepse (art. 3201 alin. 4 C. proc. pen., astfel cum acest text de lege era în vigoare la data judecării fondului cauzei), avea posibilitatea legală să respingă cererea inculpaților de a se judeca potrivit art. 3201 C. proc. pen., să continue judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun și să efectueze cercetarea judecătorească față de toți inculpații (posibilitate prevăzută în art. 3201 alin. 8 C. proc. pen. în vigoare la data judecării în fond a cauzei).

Un argument în sensul celor de mai sus este și faptul că prin O.U.G. nr. 121/2011 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 931 din 29 decembrie 2011 (în vigoare la data pronunțării deciziei de către instanța de apel) au fost modificate alin. (4) și (8) ale art. 3201 C. proc. pen., legiuitorul statuând în mod expres că:

«Instanța de judecată soluționează latura penală atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat» (art. 3201 alin. 4 C. proc. pen.).

«Instanța respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. În acest caz instanța continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun» (art. 3201 alin. 8 C. proc. pen.).

Prin urmare, reținând că atât sentința pronunțată de instanța de fond prin care, în procedura reglementată în art. 3201 C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpaților pentru lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003, cât și decizia instanței de prim control judiciar de menținere a hotărârii instanței de fond, urmare a respingerii criticii formulată de procuror, sunt nelegale și netemeinice, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., se vor admite recursurile declarate de parchet și de inculpatul P.C., se vor casa ambele hotărâri și se va trimite cauza spre rejudecare la instanța de fond, respectiv Tribunalul Maramureș pentru a se proceda la efectuarea cercetării judecătorești față de intimații inculpați.

V. 1. Natura juridică a instituției judecății în cazul recunoașterii învinuirii

Sub acest prim aspect, reamintim decizia nr. 1470/2011, prin care Curtea Constituțională a României a reținut că reglementarea unor norme în cuprinsul art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. 1968, prin care pedeapsa aplicată inculpatului căruia i s-a admis cererea de judecare în procedura recunoașterii învinuirii se reduce, dau instituției judecării în cazul recunoașterii vinovăției o natură juridică mixtă, de drept penal și de drept procesual penal.

Această opinie rămâne de actualitate și în sistemul noului C. proc. pen., care reglementează, în cadrul dispozițiilor art. 396 alin. (10), norme privind reducerea limitelor de pedeapsă pentru inculpații ale căror cereri de judecare în procedura recunoașterii învinuirii au fost admise sau a celor cărora li s-au respins cererile, dar se află în cazurile speciale expres indicate de normă.

Natura juridică mixtă a instituţiei se reflectă în beneficiile distincte pe care le presupune: beneficiul substanţial, constând în reducerea limitelor de pedeapsă şi beneficiul procesual, constând în rezolvarea rapidă şi simplificată a cauzei (deşi revendicat în principal de stat, care evită astfel costurile inerente unei judecăţi obişnuite, acest beneficiu trebuie recunoscut în egală măsură şi inculpatului, care evită perpetuarea unei incertitudini cu privire la situaţia sa juridică).

Relevantă pentru opinia juridică exprimată cu privire la prezentul recurs în interesul legii este natura juridică procesual penală a instituției judecății în cazul recunoașterii învinuirii, reglementată în actualul Cod. Pentru a evoca mai clar acest aspect, vom realiza o analiză comparativă a instituțiilor care prevedeau o procedură specială de judecată pentru inculpații care recunoșteau învinuirea, în sistemul ambelor coduri de procedură penală.

Potrivit art. 3201 C. proc. pen. 1968, până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul putea declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Dacă formula cerere de judecare în procedura recunoașterii vinovăției, instanța proceda la audierea inculpatului, după care acorda cuvântul procurorului și celorlalte părți pe admisibilitatea cererii. În cazul admiterii cererii, judecata în primă instanță continua, dispozițiile art. 334 și 340-344 aplicându-se în mod corespunzător.

Observăm că procedura recunoașterii vinovăției, prevăzută de art. 3201 C. proc. pen. 1968, avea natura unei proceduri speciale care elimina din cadrul etapei judecății în primă instanță stadiul cercetării judecătorești. Procedura debuta prin cererea inculpatului, care putea fi formulată numai înainte de începerea cercetării judecătorești, tocmai pentru a stabili dacă în cauză se va efectua cercetare judecătorească. Dacă cererea se admitea, instanța proceda la verificarea încadrării juridice, în temeiul art. 334 C. proc. pen. 1968, după care cauza trecea direct în stadiul dezbaterilor, ultimul cuvânt al inculpatului, deliberarea și pronunțarea hotărârii, potrivit art. 340–344 C. proc. pen. 1968.

În noua legislație procesual penală, procedura judecății în cazul recunoașterii vinovăției, reglementată de art. 375 și art. 377 C. proc. pen., are o natură juridică diferită de cea existentă în art. 3201 C. proc. pen. 1968. Potrivit art. 374 alin. (4) C. proc. pen., cererea de judecare în procedura recunoașterii învinuirii se formulează, similar vechii reglementări, anterior începerii cercetării judecătorești. De asemenea, instanța va proceda la ascultarea inculpatului, după care, luând concluziile procurorului și ale celorlalte părți, se va pronunța asupra cererii, putând dispune admiterea sau respingerea acesteia.

În cazul admiterii cererii, noul Cod reglementează o soluție diferită de cea prevăzută în art. 3201 C. proc. pen. 1968, în sensul că stadiul cercetării judecătorești nu este eliminat, ci se va efectua în condiții speciale, fiind limitate mijloacele de probă ce urmează a fi administrate. De altfel, chiar denumirea marginală a art. 377 C. proc. pen. – „Cercetarea judecătorească în cazul recunoașterii învinuirii” – sugerează în mod neechivoc că stadiul cercetării judecătorești nu va lipsi la judecata în cazul recunoașterii învinuirii, însă se va realiza în condiții speciale.

Examinând dispozițiile anterior evocate, constatăm că procedura recunoașterii învinuirii prevăzută în noul Cod s-a transformat dintr-o procedură specială care presupunea eliminarea stadiului cercetării judecătorești, într-o procedură ca prevede doar o formă specială de efectuare a cercetării judecătorești.

Recunoaşterea învinuirii, în măsura în care este încuviinţată de instanţă, nu determină o judecată specială (lato sensu), ci doar o cercetare atipică – o formă de cercetare abreviată caracterizată prin absenţa actelor de cercetare obişnuită.

Celelalte etape şi activităţi ale judecăţii în primă instanţă nu se modifică, fiind doar circumscrise beneficiilor pe care le implică procedura.

Mai mult, limitele administrării probelor în cadrul cercetării judecătorești efectuată potrivit dispozițiilor art. 377 C. proc. pen., nu sunt atât de însemnate pentru a realiza o diferență majoră față de cercetarea judecătorească realizată potrivit procedurii obișnuite.

În acest sens, avem în vedere, în primul rând, dispozițiile art. 377 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora în cercetarea judecătorească în procedura recunoașterii învinuirii se realiza prin administrarea probei cu înscrisurile încuviințate. Așa cum am arătat și cu alte ocazii[1], înscrisurile încuviințate pot fi în circumstanțierea situației inculpatului, dar, în absența unei interdicții exprese, pot viza chiar fondul cauzei, atât pe latură penală, cât și pe latură civilă.

În ce privește cercetarea judecătorească obișnuită, potrivit noii orientări a legiuitorului, evocată în art. 374 alin. (7) C. proc. pen., „probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți sau de către persoana vătămată nu se readministrează în cursul cercetării judecătorești. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părților, a persoanei vătămate și a procurorului și sunt avute în vedere de instanță la deliberare”. Astfel, legea permite ca, și cadrul cererii judecătorești obișnuite, inculpatul să arate expres că nu contestă probele administrate în cursul urmăririi penale, nu dorește să dea noi declarații (în temeiul dreptului la tăcere) și solicită ca judecata să fie efectuată numai în raport de probele administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor noi pe care le depune la termenul respectiv sau la un alt termen. Și în cazul acesta, având în vedere dispozițiile art. 374 alin. (8) și (10) C. proc. pen., ca și în cazul art. 375 alin. (3) C. proc. pen., este posibil ca instanța să treacă peste manifestarea de voință a inculpatului și se efectueze o cercetare judecătorească mai amplă, dispoziția instanței fiind întemeiată pe obligația aflării adevărului, nu pe o eventuală diferență între specificul procedurii ordinare și a celei speciale de judecare în cazul recunoașterii învinuirii.

Conchizând asupra acestui aspect, apreciem că nefiind o procedură specială care elimină un stadiu din cadrul etapei judecății în primă instanță, ci o procedură care prevede o modalitate specială de efectuare a cercetării judecătorești, judecata în cazul recunoașterii învinuirii nu poate justifica scindarea modalității de exercitare a funcției de judecată. Nu se poate realizarea astfel un examen de temeinicie a acuzației formulate împotriva persoanei trimise în judecată înainte de începerea cercetării judecătorești, urmând ca instanța să rămână legată de concluziile anticipate anterior administrării materialului probator din cursul cercetării judecătorești. O asemenea soluție, pe lângă inechitatea pe care ar genera-o limitând în mod nejustificat dreptul la apărare al inculpatului, ar ridica și o problemă de inutilitate a efectuării cercetării judecătorești prevăzute de art. 377 C. proc. pen., presupunând că inculpatul poate administra proba cu înscrisurile încuviințate, fără ca informațiile strânse de către instanță să poată influența în vreun fel soluția pronunțată pe latură penală, care trebuie să fie numai de angajare a răspunderii penale, indiferent ce informații noi ar reieși din înscrisurile prezentate instanței.

Pentru a permite acest exerciţiu anticipat al funcţiei de judecată, în considerarea exigenţelor care derivă din respectarea regulii contradictorialităţii, ar fi trebuit ca legea să recunoască expres dreptul tuturor participanţilor la judecată de a pune concluzii, în acest stadiu incipent al procedurii, pe aspecte privitoare la temeinicia acuzaţiei. Or, nicio dispoziţie legală nu reglementează vreo excepţie de la regula potrivit căreia dreptul de a pune concluzii pe fond se realizează exclusiv în etapa dezbaterilor.

Un alt argument în sprijinul acestei concluzii va fi relevat în cadrul secțiunii următoare, ce are ca obiect verificarea condițiilor de admisibilitate ale cererii de judecare în procedura recunoașterii învinuirii.

V. 2. Condițiile de admisibilitate a cererii de judecare în procedura recunoașterii învinuirii

Potrivit art. 375 alin. (1) C. proc. pen., „dacă inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în condițiile prevăzute la art. 374 alin. (4), instanța procedează la ascultarea acestuia, după care, luând concluziile procurorului și ale celorlalte părți, se pronunță asupra cererii”. În privința soluționării cererii, Codul prevede, în continuarea dispozițiilor aceluiași articol: „dacă admite cererea, instanța întreabă părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri”, iar „dacă respinge cererea, instanța procedează potrivit art. 374 alin. (5)-(10)”.

Constatând că normele art. 375 C. proc. pen. nu prevăd criterii suficiente pentru soluționarea cererii de judecare în procedura recunoașterii învinuirii, unele instanțe au examinat, în completare, și dispozițiile art. 349 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora: „instanța poate soluționa cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta și recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa și dacă instanța apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, cu excepția cazului în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață”.

În continuarea analizei problemei de drept expuse, reamintim că, potrivit dispozițiilor art. 3201 alin. (4) și (8) C. proc. pen. 1968, în forma inițială (introdusă prin Legea nr. 202/2010), „instanța de judecată soluționa latura penală atunci când, din probele administrate, rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite și sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse”. „În caz de respingere a cererii, instanța continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun”.

Prin decizia nr. 1470/2011, Curtea Constituțională a României a reținut că textul art. 3201 alin. (8) C. proc. pen. 1968 are un înțeles echivoc nerespectând exigențele de claritate și previzibilitate pe care trebuie să le conțină orice dispoziție normativă. „[…] textul nu instituie granițele înlăuntrul cărora judecătorul poate respinge cererea formulată. În absența unor criterii obiective, posibilitatea acordată judecătorului se poate lesne transforma într-un abuz care nu poate fi cenzurat. Chiar dacă art. 3201 alin. 4 din C. proc. pen. stabilește că instanța soluționează latura penală atunci când, din probele administrate, rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite și sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse, aceasta nu echivalează cu un veritabil proces echitabil, care, în esență, are în vedere principiul aflării adevărului și respectarea tuturor garanțiilor procesuale specifice. Ceea ce prevalează nu constă în stabilirea faptelor inculpatului ori a datelor cu privire la persoana sa (criterii al căror înțeles nu au un corespondent univoc raportat la proprietatea altor termeni din materia dreptului penal ori procesual penal), ci în determinarea împrejurărilor că fapta există și că, potrivit probelor, ea a fost săvârșită de inculpat, și nu de altă persoană. Prin urmare, nu simpla recunoaștere a vinovăției este determinantă pentru a se da eficiență unui proces echitabil desfășurat în limitele legalității și imparțialității, aceasta constituind doar o condiție procedurală, ci stabilirea vinovăției. În aceste condiții, Curtea constată că, fără a le nega utilitatea, eventualele criterii instituite de art. 3201 alin. 4 din C. proc. pen. sunt insuficiente pentru a putea caracteriza art. 3201 alin. 8 din C. proc. pen. ca fiind o normă clară și previzibilă”.

Abia după intervenția Curții Constituționale, legiuitorul a adoptat OUG nr. 121/2011, prin care a modificat dispozițiile art. 3201 C. proc. pen. 1968 astfel:

„[…] (4) Instanța de judecată soluționează latura penală atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

[…] (8) Instanța respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. În acest caz instanța continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun”.

Revenind la analiza dispozițiilor art. 349 și art. 375 C. proc. pen., constatăm că aceste norme prezintă aceleași vicii de neconstituționalitate constatate de Curte cu ocazia examinării dispozițiilor art. 3201 C. proc. pen. 1968. Așa cum a reținut Curtea, procesul penal român este construit pe principiile legalității și aflării adevărului, motiv pentru care recunoașterea vinovăției de către inculpat este doar o condiție procedurală pentru admiterea cererii de judecare potrivit procedurii speciale, însă nu poate reprezenta criteriul determinant pentru stabilirea vinovăției și angajarea răspunderii penale. Ceea ce prevalează în fundamentarea unei hotărâri de angajare a răspunderii penale „nu constă în stabilirea faptelor inculpatului ori a datelor cu privire la persoana sa (criterii al căror înțeles nu au un corespondent univoc raportat la proprietatea altor termeni din materia dreptului penal ori procesual penal), ci în determinarea împrejurărilor că fapta există și că, potrivit probelor, ea a fost săvârșită de inculpat, și nu de altă persoană”.

De asemenea, criteriile care prevalează în analiza cererii de judecare potrivit procedurii recunoașterii învinuirii nu se pot raporta la suficiența probelor pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, fiind prea vagi în raport de cerințele de claritate și previzibilitate ale normei de drept procesual penal.

Potrivit considerentelor deciziei nr. 1470/2011, a Curții Constituționale, legiuitorul are obligația de a stabili în mod clar condițiile ce trebuie analizate de instanță pentru admiterea cererii de judecare în procedura recunoașterii învinuirii, pentru a nu lăsa acesteia o marjă de apreciere foarte largă, incompatibilă cu principiile constituționale privind calitatea legii în absența cărora se poate ajunge la o aplicare incoerentă a normei. Or, deși dispozițiile art. 3201 C. proc. pen. 1968 au fost modificate prin OUG nr. 121/2011, prevăzându-se expres că „instanța respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat”, legiuitorul nu a preluat aceeași soluție legislativă și în conținutul normelor prevăzute la art. 375 C. proc. pen.

Acesta este motivul pentru care deciziile Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, evocate anterior, nu mai sunt de actualitate în sistemul noului C. proc. pen. În ambele cauze, instanța avea de soluționat problema de drept: dacă, ulterior admiterii unei cereri prin care inculpatul solicita ca în cauză să nu se efectueze cercetare judecătorească, iar instanța o admitea numai când constata că probele administrate în cursul urmăririi penale sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, poate fi pronunțată o soluție de achitare sau încetare a procesului penal. În mod evident dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost în sensul că, după admiterea cererii de judecare în procedura recunoașterii vinovăției (ulterior adoptării OUG nr. 121/2011), instanța nu mai poate pronunța o altă soluție în afara condamnării sau a achitării în temeiul art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen. 1968. O soluție contrară ar fi fost improbabilă, întrucât instanța nu putea constata înainte de începerea cercetării judecătorești că din probele administrate în cursul urmăririi penale fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, pentru ca ulterior, fără a efectua vreun act de cercetare judecătorească, potrivit art. 3201 C. proc. pen., aceeași instanță să constate că fapta or nu există, ori nu constituie infracțiune, ori nu a fost săvârșită de inculpat.

Pe de altă parte, însă, în noul C. proc. pen. premisele legislative sunt modificate substanțial. Legiuitorul nu a mai preluat dispozițiile art. 3201 alin. (4) și (8) C. proc. pen. 1968, modificate prin OUG nr. 121/2011, nerezultând din cadrul normativ actual că pentru admiterea cererii de judecată în procedura recunoașterii învinuirii, trebuie ca din probele administrate în cursul urmăririi penale să rezulte că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

Totodată, dispozițiile art. 349 alin. (2) C. proc. pen. nu instituie un criteriu pentru angajarea răspunderii penale a inculpatului care a solicitat ca judecata să se desfășoare potrivit procedurii recunoașterii învinuirii. Ele stabilesc doar un criteriu pe baza căruia judecătorul apreciază că probele administrate în cursul urmăririi penale sunt suficiente pentru stabilirea situației de fapt în cauză și pronunțarea unei soluții cu respectarea principiilor legalității și aflării adevărului sau este necesar readministrarea probelor din urmărirea penală ori administrarea unor probe noi. De altfel, aceleași criterii sunt prevăzute cu același scop în cuprinsul dispozițiilor art. 374 alin. (8) și (10) C. proc. pen., privind probele ce urmează a fi administrate în cadrul cercetării judecătorești obișnuite.

Conchizând, apreciem că instanța poate respinge cererea de judecare în procedura recunoașterii învinuirii, constatând că are nevoie de mai multe probe pentru stabilirea situației de fapt, în acord cu dispozițiile art. 349 alin. (2) C. proc. pen. Însă, nu există niciun argument pentru care o eventuală soluție de admitere a cererii inculpatului, întrucât probele administrate în cursul urmăririi penale sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, respectiv pentru stabilirea situației de fapt, ar trebui să ducă întotdeauna la pronunțarea unei soluții de angajare a răspunderii penale, cât tip din respectivele probe nu rezultă că fapta constituie infracțiune sau a fost săvârșită de către inculpat cu vinovăția prevăzută de lege.

Cu privire la celelalte criterii pentru analizarea cererii inculpatului de judecare în procedura recunoașterii învinuirii, apreciem că decizia Curții Constituționale nr. 1470/2011 este de actualitate, normele prevăzute în art. 375 C. proc. pen. nerespectând exigențele constituționale de previzibilitate și claritate.

Nu în ultimul rând, reamintim concluzia exprimată în secțiunea anterioară, potrivit căreia procedura judecății în cazul recunoașterii învinuirii nu are ca efect neparcurgerea stadiului cercetării judecătorești, similar vechilor dispoziții ale art. 3201 C. proc. pen. 1968. Ea este o procedură care presupune realizarea unei cercetări judecătorești într-o formă specială, ceea ce nu poate duce la scindarea modului de exercitare a funcției de judecată.

În vechiul Cod, neparcurgându-se stadiul cercetării judecătorești, exercitarea funcției de judecată presupunea analiza temeiniciei acuzației în materie penală exclusiv în raport de probele administrate în cursul urmăririi penale, cauza avansând direct în stadiul dezbaterilor, dacă cererea inculpatului era admisă. Numai dacă instanța constata că pentru examinarea temeiniciei acuzației sunt necesare probe suplimentare, cauza parcurgea stadiul cercetării judecătorești, conform procedurii ordinare.

Potrivit actualei reglementări, etapa judecății în primă instanță va parcurge întotdeauna stadiul cercetării judecătorești, indiferent dacă inculpatul formulează cerere de judecare în procedura recunoașterii învinuirii sau solicită judecarea potrivit procedurii ordinare. Diferența între cele două proceduri este dată de forma sau de modalitatea procedurală în care se efectuează cercetarea, respectiv actele pe care instanța are posibilitatea să le efectueze.

În raport de noua orientare a legiuitorului, care impune în toate cazurile efectuarea cercetării judecătorești și administrarea unor probe pe toate aspectele laturii penale, funcția de judecată nu se mai poate exercita ca în sistemul art. 3201 C. proc. pen. 1968. În lipsa unui text expres, analiza temeiniciei acuzației în materie penală nu se poate realiza anticipat, odată cu soluționarea cererii inculpatului de judecare în procedura recunoașterii învinuirii, pentru ca ulterior administrării probelor chiar pe latură penală, instanța să nu mai aibă posibilitatea unei noi evaluări a acuzației, în raport de informațiile pe care le-a cunoscut abia în cursul cercetării judecătorești.

Exercitarea funcției de judecată trebuie să se realizeze nu prematur ci unitar, la momentul deliberării asupra fondului cauzei, când instanța, în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, va stabili dacă situația de fapt recunoscută de către inculpat întrunește elementele constitutive ale infracțiunii ce face obiectul judecății și dacă inculpatul este vinovat de săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată.

VI. Concluzii

În raport cu argumentele anterior evocate, apreciem că prima opinie exprimată de instanțele de judecată este cea corectă, în sensul că procedura judecării în cazul recunoașterii învinuirii nu este incompatibilă cu pronunțarea unei soluții de achitare, întemeiate pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) și c) C. proc. pen., întrucât aceasta nu exclude posibilitatea examinării cauzei sub toate aspectele, inclusiv a celor privind întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.


[1] A. Zarafiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială., ediția a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2015, pag. 430.


Conf. dr. Andrei Zarafiu
Departamentul de Drept Penal, Facultatea de Drept, Universitatea Bucureşti

Jud. dr. Cristian Bălan
Departamentul de Drept Penal, Facultatea de Drept, Universitatea din București


Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


 Abonare newsletter | Corporate | Membership

.