Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 
3 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Compatibilitatea judecătorului de a se pronunţa asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs în viziunea Legii nr. 310/2018
09.02.2019 | Liviu-Alexandru VIOREL, Georgeana VIOREL

Liviu-Alexandru Viorel

Liviu-Alexandru Viorel

Georgeana Viorel

Georgeana Viorel

Completarea art. 41 NCPC aduce o schimbare de perspectivă în materia incompatibilității sub aspectul analizei comparative impuse de textul nou introdus.

Studiul nu se limitează la enunțarea și explicarea celui mai simplu și mai neangajant din punct de vedere științific exemplu aflat la dispoziție și asupra căruia, astfel cum vom vedea, nu există o divergență de interpretare – i.e. cel în care rejudecarea survine ca urmare a respingerii unei excepții de către instanța superioară – ci explorează multiple ipoteze care se pot ivi în practică și de unde ar putea apărea o jurisprudență neunitară.

Odată examinate aceste ipoteze textul nu mai este așa de clar cum ar fi putut părea la o primă lecturare, ci dimpotrivă întortocheat, susceptibil de nuanțe și un izvor de jurisprudență neunitară.

1. Completarea operată

Unul dintre textele completate prin intermediul Legii nr. 310/2018[1] cu miză practică deosebită (raportat la frecvența transmiterii cauzelor spre rejudecare în practică) și cu potențial de a naște controverse este art. 41 NCPC cu denumirea marginală „[c]azuri de incompatibilitate absolută” care a fost completat cu o excepție de la regula incompatibilității.

Puse față în față, textul inițial și textul din Legea 310/2018 se prezintă după cum urmează:

2. Miezul intervenției legislative

Completarea operată la textul preexistent tinde la restrângerea – de o manieră explicită – a sferei de aplicare a incompatibilității judecătorului după transmiterea cauzei spre rejudecare prin introducerea unei noi condiții restrictive: (judecătorul nu devine incompatibil dacă) „este chemat să se pronunțe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanța de apel sau, după caz, de recurs”.

3. Delimitarea sferei de aplicare a textului

Premisa de la care pornește textul nou introdus este aceea că judecătorul ar fi „chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs[3].

De aici rezultă că cerința nou introdusă determină situația trimiterii[4] cauzei spre rejudecare de către instanța de apel sau, după caz, de către cea de recurs, nu și celelalte cazuri prevăzute de dispoziția completată[5], excluzând deci ipotezele „în amonte”.

4. Soluția din reglementarea precedentă

Astfel cum am văzut, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, NCPC nu prevedea condiționarea la care am făcut referire.

Arătam – în acest context, la puțină vreme de la momentul intrării în vigoare a NCPC în forma sa inițială – că incompatibilitatea exista în rejudecare după trimitere atât în cazul în care judecătorul se pronunțase asupra fondului[6], cât și când se pronunțase asupra unei excepții procesuale, pentru bunul motiv că textul de la acea vreme nu distingea referindu-se la „hotărâre prin care s-a soluționat cauza”, iar nu la „hotărâre prin care s-a soluționat cauza în fond” și astfel ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus[7].

Într-o notă a sa, în calitate de coordonator al monumentalei lucrări dedicate NCPC apărute postum, regretatul profesor Viorel Mihai Ciobanu a exprimat serioase rezerve față de opinia excluderii din sfera incompatibilității a ipotezei în care rejudecarea ar fi dispusă ca urmare a admiterii unei excepții de procedură (i) pe de o parte pentru același motiv că textul nu făcea [n.a. și nu face nici în forma actuală] referire la fond, iar, (ii) pe de altă parte, pentru că fundamentul acestei incompatibilități era acela de a nu-l pune pe judecător în situația de a reveni asupra soluției sale, asigurând astfel o „imparțialitate cât mai profundă[8]” singura susceptibilă să creeze condițiile optime pentru rejudecare[9]; în sprijinul aceleiași soluții s-a mai susținut și necesitatea asigurării că instanța este lipsită de orice prejudecată sau de parțialitate[10] numai astfel asigurându-se protejarea încrederii în justiție[11]; în aceeași ordine de idei mai pot fi enunțate și alte argumente care, deși au fost expuse într-un context conex mai larg (i.e. al exhibării rațiunii de a fi a art. 41 NCPC inițial și a art. 24 C.proc.civ. de la 1865, precursorul celui dintâi) ar putea fi aplicate mutatis mutandis pentru a susține cauza de față; oricât de onest ar fi judecătorul, acesta și-a spus deja părerea și cu greu și-o va mai schimba[12] fiind tentat să-și păstreze opinia[13] și să pronunțe același verdict, animat de dorința de a păstra prima sa soluție[14] (eventual) numai [n.a. ori poate chiar și] din dorința de a demonstra că a avut dreptate[15], excluzând astfel o deplină garanție a obiectivității sale[16].

Din această abundență de argumente se poate lesne observa că dezideratul unei „imparțialități cât mai profunde” exprimă cel mai clar ideea că leguitorul originar al NCPC și-a dorit să excludă orice îndoieli – dar absolut orice îndoieli – cu privire la parțialitatea judecătorului care ar interveni, în această secvență procesuală, pentru a doua oară.

5. Impactul intervenției legislative

Astfel cum vom vedea, pe fondul echivocului în sine al reglementării, chiar dacă în unele cazuri, în interpretarea și aplicarea celor două reglementări succesive soluția rămâne aceeași, completarea pare să fie una de substanță prin prisma perspectivei diferite de comparare și implicit a mecanismului atipic de a raționa care particularizează excepția nou introdusă.

6. Rațiunea prezumptivă a completării

Luând prin eliminare rațiunile succint prezentate ale Legii 310/2018 – astfel cum acestea se regăsesc în primul paragraf al Expunerii de motive – înțelegem că adiționarea textului ar fi fost necesară pentru a face posibil dezideratul mai general al armonizării NCPC cu practica instanțelor de judecată; astfel cum vom vedea, o interpretare și o aplicare strictă a textului nou introdus conduce la soluții uneori diferite de cele existente în practica de până la introducerea Legii 310/2018.

Chiar dacă această finalitate nu este proclamată ca atare de Expunerea de motive, ar părea rezonabil să ne gândim că această dispoziție are și un scop administrativ, i.e. acela de a acoperi (cel puțin ca o consecință a noii reglementări) și un eventual deficit de judecători existent îndeosebi la nivelul unor instanțe cu număr mai mic de judecători, unde devine dificilă ori chiar imposibilă formarea completurilor în ipoteza trimiterilor succesive spre rejudecare de tipul celor vizate de text.

7. Interpretarea și aplicarea textului. Consecințe teoretice

7.1 Elemente de comparație pentru stabilirea incompatibilității

Regula din actuala reglementare – care coincide cu textul din NCPC de dinaintea completării sale prin Legea 310/2018 – este aceea că judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre de soluționare a cauzei nu poate judeca aceeași pricină după trimiterea cauzei spre rejudecare, devenind incompatibil. Comparația vizează, așadar, ceea ce a soluționat judecătorul (într-un ciclu procesual) și ceea ce va soluționa același judecător în rejudecare (în următorul ciclu procesual); ca atare, incompatibilitatea urmează a se evalua în raport de repunerea ori nu în discuție a problemei de drept soluționate anterior de către același judecător[17]. Nimic nou până aici.

Pentru a estompa însă asperitățile unei asemenea reguli, legiuitorul a introdus o excepție. Ar putea surprinde faptul că prin excepția nou introdusă, judecătorul nu devine incompatibil în rejudecare în măsura în care trebuie „să se pronunțe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanța de apel sau, după caz, de recurs”. Se poate lesne observa că, de această dată, comparația opune ceea ce a dezlegat instanța superioară[18] și ceea ce urmează să dezlege instanța în rejudecare[19]. Ca atare – chiar dacă ar putea părea redundant (de precizat), pentru a întări viziunea diferită a legiuitorului – subliniem faptul că această comparație vizată de excepția nou introdusă nu urmează a se realiza între ceea ce a dezlegat acest judecător în primă fază și ceea ce urmează a dezlega în rejudecare.

Împrejurarea că regula îl vizează pe judecătorul care procedează la rejudecare (implicând compararea propriilor statuări succesive din două cicluri procesuale consecutive), în vreme ce excepția presupune o analiză comparativă între statuarea instanței superioare din ciclul procesual anterior cu anticiparea chestiunilor asupra cărora urmează să statueze judecătorul în rejudecare în următorul ciclu procesual marchează o schimbare de paradigmă cel puțin sub aspect legislativ.

În pofida acestei împrejurări, astfel cum în mod judicios s-a reținut, textul nou introdus nu se îndepărtează de la rațiunea (n.a. mai generală) de a fi a art. 41 NCPC – i.e. de a preveni situația în care unul și același judecător s-ar pronunța de 2 ori asupra aceleiași chestiuni de importanță majoră în economia procesului –, ci dimpotrivă o reafirmă, o reîntărește[20], însă – am adăuga noi – de această dată dintr-o altă perspectivă. Condiționarea face ca judecătorul să nu (mai) devină de plano incompatibil[21].

7.2 Accepțiunea sintagmei „altor chestiuni”

Compatibilitatea judecătorului din rejudecare se apreciază prin prisma analizei altor „chestiuni decât cele dezlegate” de instanța superioară; fiind în fața unui text care nu distinge cu privire la natura elementelor dezlegate este limpede că în rejudecare trebuie să se examineze alte aspecte substanțiale (de fond) sau procedurale (e.g. excepții) în afara celor deja tranșate de instanța superioară.

Find un text de excepție, acesta nu poate fi decât de strictă interpretare și aplicare, idee călăuzitoare în abordarea problematicii, îndeosebi în identificarea sensului termenului „dezlegare”.

La un nivel de aproximare superficială, dispoziția ar putea părea facil de aplicat: incompatibilitatea survine numai în situația în care judecătorul ar urma să se pronunțe asupra chestiunilor dezlegate de instanța superioară.

Formularea cu care operează legiuitorul atunci când descrie excepția – „altor chestiuni decât cele dezlegate” este fără îndoială una criticabilă[22] ce pare să fie rezultatul unui compromis; ea este caracterizată de generalitate, ambiguitate și imprecizie.

Aceasta pentru că atunci când admite calea de atac, instanța superioară o face pentru anumite motive, indicând uneori și „instrucțiuni” pe care instanța de rejudecare trebuie să le aibă în vedere atunci când procedează la rejudecarea cauzei; toate acestea sunt „dezlegări” ale instanței superioare, răspunsuri explicite ori implicite la calea de atac admisă.

Cu toate acestea, în interpretarea criteriului de apreciere a incompatibilității din sfera excepției nou introduse, „chestiunea dezlegată” nu poate fi plasată în sfera motivului de casare; aceasta pentru simplul fapt că este dificil (dacă nu chiar imposibil) de conceput o situație în care motivul de casare ar trebui „dezlegatdin nou de instanța de rejudecare; tocmai de aceea, în acest scenariu, judecătorul nu s-ar mai afla în nicio situație (dintre cele în care cauza se trimite spre rejudecare) incompatibil, iar excepția s-ar transforma în regulă, contrar rațiunii de a fi a textului și în contradicție cu intenția legiuitorului și a raportului tradițional care ar trebui să existe între o regulă și o excepție.

Drept urmare, acele „alte chestiuni decât cele dezlegate” trebuie percepute ca vizând rezultatul admiterii motivului de casare; ele se referă la elementele asupra cărora va purta rejudecarea.

7.3 Incompatibilitatea este limitată la pronunțarea asupra altor chestiuni

Judecătorul poate soluționa cauza în rejudecare numai dacă „este chemat să se pronunțe asupra altor chestiuni”, nu și atunci când ar fi chemat să se pronunțe și asupra altor chestiuni, ipoteză în care redevine incompatibil față de neincidența excepției urmată de aplicarea regulii (înscrise în art. 41 NCPC).

Soluția se grefează pe considerente (i) de interpretare restrictivă a excepției și (ii) de intenție a legiuitorului dedusă pe calea interpretării gramaticale a prevederii; în acest din urmă sens, textul se referă neîndoielnic la „alte chestiuni decât cele dezlegate”, nuși la alte chestiuni decât cele dezlegate”.

În cazuri de tipul celor evocate, circumscrise ipotezei generale mai sus evocate este incidentă o incompatibilitate integrală, nu secvențială; aceasta înseamnă că, deși asupra unor aspecte judecătorul nu ar fi ab initio incompatibil să se pronunțe, acesta devine incompatibil să se pronunțe cu privire la acestea implicit, prin efectul existenței unor chestiuni dezlegate de instanța superioară raportat la împrejurarea că procesul este un tot unitar.

Drept urmare, în măsura în care judecătorul nu ar trebui să se pronunțe în rejudecare numai asupra unor chestiuni nedezlegate, ci și asupra unor chestiuni dezlegate de instanța superioară, având în vedere că deja a pronunțat o hotărâre asupra cauzei devine incompatibil (prin aplicarea regulii), aspect pe care îl găsim neîndoielnic rațional.

8. Departajarea dintre aspectele procedurale și aspectele substanțiale

Subtitlul ar putea surprinde în contextul în care legea română[23] nu face vreo diferențiere de regim juridic între viciile de fond și cele de procedură în materia imparțialității în ipoteza rejudecării.

Astfel cum vom vedea, jurisprudența Curții Europene face o asemenea distincție, iar aceasta prezintă relevanță practică asupra jurisprudenței naționale.

Prevederile art. 6 § 1 din Convenție nu enumeră vreo cauză de părtinire, lăsând o marjă largă de apreciere judecătorului[24] motiv pentru care o interpretare restrictivă a art. 6 § 1 din Convenție în legătură cu principiul fundamental al imparțialității instanțelor nu ar putea fi compatibilă cu obiectul și scopul acestei prevederi, ținând seama de rolul proeminent pe care dreptul la un proces echitabil îl are într-o societate democratică[25].

Cu toate acestea, Curtea Europeană[26] a statuat, în mod constant, în jurisprudența sa din materia imparțialității că, spre deosebire de cazul în care transmiterea spre rejudecare ar fi cauzată de un viciu de fond în care s-ar putea concepe temerile justițiabilului, în cazul în care trimiterea este determinată de existența unui viciu procedural ar fi dificil de conceput temerile justițiabilului.

Mergând mai departe, Curtea reține că nu poate surprinde existența unei similarități între decizia instanței naționale din rejudecare și cea anterioară în cazurile în care rejudecarea este dispusă pentru un simplu viciu procedural, câtă vreme nu există vreun element nou de fond în discuție și aceasta chiar dacă soluția ce va fi pronunțată asupra cauzei rămâne deschisă și nupredeterminată[27]”.

Pentru a înțelege raționamentul urmat de instanța europeană, enumerăm rezumativ, în continuare, cu titlu exemplificativ, câteva situații din materie disciplinară[28] în care Curtea a socotit că dreptul la un proces echitabil nu este încălcat în cazul rejudecării procesului de către o parte din membrii care pronunțaseră prima hotărâre dispuse în virtutea unor vicii procedurale, respectiv:
a) de 2 dintre judecători, ca urmare a casării pentru simplul motiv al neînregistrării ședinței de judecată fără ca alte elemente noi să fi intervenit[29];
b) de 4 dintre cei 5 judecători, ca urmare a casării pentru compunerea greșită a completului, sub aceleași funcții jurisdicționale[30];
c) de 3 din cei 7 mambrii ai secției disciplinare, ca urmare a casării pentru nedepunerea în termen a memoriului, simpla similaritate a motivării celor 2 hotărâri nereprezentând o dovadă a imparțialității[31].

În schimb, art. 6 § 1 din Convenție este încălcat atunci când același complet este chemat să se pronunțe asupra săvârșirii de către acesta a unei erori de interpretare sau aplicare a legii în hotărârea anterior pronunțată pentru că i se solicită să judece el însuși abilitatea de aplicare a legii[32].

9. Aplicații practice ale textului nou introdus

Nuanța introdusă de jurisprudența Curții Europene va fi avută în vedere inclusiv sub aspectul expunerii, sens în care vom ilustra cazuistic, în cele ce urmează, sensul sintagmei „altor chestiuni” prezentat sub formă teoretică mai sus, prin raportare la aspecte procedurale (9.2) și la aspecte substanțiale (9.3).

În acest sens, ne-am imaginat o serie de ipoteze practice ce s-ar putea ivi în interiorul fiecăreia dintre categoriile enunțate – neîndoielnic nuanțabile în raport de datele proprii ale fiecărei cauze și dezlegarea in concreto oferită de instanța superioară  – având drept criteriu motivul pentru care instanța de control judiciar dispune transmiterea cauzei spre rejudecare, cu efecte asupra aspectelor concrete asupra cărora va purta rejudecarea.

9.1 Aspecte procedurale

9.1.1 Greșita soluționare prin admiterea unei excepții ori, după caz, prin admiterea ori operarea unui incident procedural și necesitatea soluționării altei/altor excepții, sau, după caz, a fondului

a) Greșita soluționare prin admiterea unei excepții și necesitatea soluționării altei/altor excepții, sau, după caz, a fondului

Cel mai simplu și mai neangajant exemplu aflat la dispoziție și asupra căruia, astfel cum vom vedea, nu există o divergență de interpretare este acela în care instanța superioară stabilește că prima instanță a admis în mod greșit o excepție, trimițând înapoi aceleiași instanțe pentru a se soluționa fie altă/alte excepții, fie chiar fondul cauzei.

În mod logic, astfel cum deja am văzut, în rejudecare, instanța nu mai trebuie să analizeze excepția care prin ipoteză a fost tranșată la nivelul instanței superioare. Potrivit ipotezei de lucru, instanța superioară nu analizează în mod nemijlocit altă/alte excepții (decât cea admisă de prima instanță) și nici fondul, dispunând numai că acestea (altă/alte excepții ori, după caz, fondul) trebuie analizate cu prilejul rejudecării. Ca atare, ceea ce trebuie să facă instanța în rejudecare este să analizeze, pentru întâia dată o excepție (sau poate chiar mai multe excepții) sau după caz, chiar fondul; de această dată, în absența altor excepții, judecata fondului nu reprezintă numai un efect logic al soluției instanței superioare, ci chiar miezul a ceea ce trebuie să facă instanța în etapa rejudecării.

Față de ipoteza de lucru avută în vedere, instanța este în mod cert chemată să examineze alte aspecte decât cele dezlegate de instanța de control judiciar[33], adică fie altă/alte excepții, fie fondul[34], nemaiavând aptitudinea de a (re)analiza (re-admite) excepția (respinsă de instanța superioară) în rejudecare[35]; drept urmare, judecătorul nu se mai află în situația ingrată de a-și infirma/retracta propria opinie[36] perspectivă din care nu ar mai apărea necesară retragerea sa din complet.

La baza acestei imposibilități obiective de reanalizare a excepției tranșate se așează două rațiuni esențiale: a) autoritatea de lucru judecat cu care este înzestrată hotărârea instanței superioare (motiv pentru care, rejudecarea de către același judecător ar sta sub amenințarea unei noi disoluții a hotărârii[37]) și b) principiul ierarhiei instanțelor judecătorești pe care se grefează obligativitatea problemelor de drept dezlegate[38] de către instanța superioară [art. 480 alin. (3) teza finală în cazul apelului și 501 alin. (1) NCPC în cazul recursului] pentru instanța inferioară.

Ca atare, ipoteza se circumscrie excepției nou introduse prin Legea 310/2018, instanța care a soluționat anterior rămânând compatibilă să soluționeze cauza în rejudecare[39].

b) Greșita soluționare prin admiterea ori operarea unui incident procedural

O a doua ipoteză ce ar putea fi închipuită – asemănătoare celei anterior examinate – este cea în care intanța superioară decide că instanța inferioară a admis în mod greșit un incident procedural[40] (e.g. suspendarea judecății cauzei) ori că a considerat în mod greșit că a operat un incident procedural (e.g. perimarea).

În mod previzibil, așa cum judecătorul nu devine incompatibil în situația rejudecării subsecvente eronatei admiteri a unei excepții, tot astfel acesta nu devine incompatibil nici în ipoteza de față.

Din nou, odată ce instanța superioară respinge cererea incidentală (e.g. cererea de suspendare) ori constată că incidentul procedural nu a operat (e.g. nu a intervenit perimarea), instanța inferioară nu mai are aptitudinea de a reexamina cererea incidentală sub aspectul temeiniciei sale ori incidentul procedural sub aspectul intervenirii sale cu prilejul rejudecării (în legătură cu aceeași situație factuală și juridică[41]), urmând a se pronunța asupra „altor chestiuni decât cele dezlegate” de instanța superioară[42].

9.1.2 Existența unui viciu de citare

O altă ipoteză ce ar putea fi imaginată este aceea în care transmiterea spre rejudecare ar fi dispusă ca urmare a ivirii unui viciu de citare în fața instanței inferioare constatat și sancționat de instanța superioară.

În acest caz, este impropriu spus că instanța de control judiciar nu dă o dezlegare; analizând procedura de citare, instanța de control judiciar în mod cert o dezlegare cu privire la o chestiune dedusă judecății (instanței superioare), i.e. decide că există un viciu de citare, chiar dacă aceasta nu vizează o excepție ori o pretenție, ci o problemă de nulitate[43]; însă – astfel cum vom explica în continuare – judecătorul care soluționează pricina în rejudecare nu este chemat să se pronunțe asupra acestei dezlegări, pentru acesta având caracter obligatoriu.

În rejudecare, instanța va avea de îndeplinit, în mod etapizat, două obligații succesive: a) prima dintre acestea este să dispună citarea (de această dată cu respectarea dispozițiilor legale) astfel cum a stabilit instanța superioară și b) consecutiv, cea de-a doua, să soluționeze din nou cauza, un aspect nedezlegat ca atare de instanța superioară, firesc însă în economia rejudecării.

Dintre acestea, numai cu privire la primul aspect – i.e. dispunerea citării – s-ar putea susține că a fost dezlegat de instanța superioară și că instanța de rejudecare se va pronunța asupra sa.

Cu toate acestea, în rejudecare, judecătorul nu este chemat să se pronunțe chiar asupra existenței viciului citării (constatat și cenzurat, prin ipoteză, de instanța de control judiciar), ci trebuie numai să dispună citarea; or, judecătorul nu poate deveni incompatibil pentru simplul fapt că trebuie să dispună citarea; instanța de rejudecare procedează la simpla îndeplinire a unei obligații mecanice, pur formale trasate de instanța de control judiciar, cu privire la care aceasta nu are vreo marjă de apreciere; drept urmare, în rejudecare soluția nu poate fi decât aceea a dispunerii citării, pentru că orice altă soluție ar vida de substanță și de orice consecințe juridice hotărârea instanței superioare[44]; ca atare, din punct de vedere formal, obligația poate fi adusă la îndeplinire de orice persoană având calitatea de judecător (desigur, în condițile legii) fără a exista vreun risc obiectiv de părtinire. Drept urmare, din moment ce dezlegarea dată de instanța superioară a vizat, prin ipoteză, numai constatarea existenței unor vicii procedurale (vizând citarea), lăsând astfel integral nerezolvate excepțiile (dacă este cazul) și/sau fondul cauzei, în concepția legiuitorului autohton, judecătorul nu devine incompatibil, instanța de rejudecare urmând a se pronunța asupra altor chestiuni decât cele soluționate de instanța superioară (adică asupra excepțiilor, ori, după caz, asupra fondului).

În această nouă paradigmă procesuală, din moment ce este incidentă excepția, regula din dreptul național devine inaplicabilă și astfel devine irelevant faptul că judecătorul a judecat deja pricina înainte de trimiterea spre rejudecare[45].

Această idee ar putea surprinde și chiar contraria pe fondul concepției anterioare a legiuitorului; însă, astfel cum deja am arătat, odată incidentă excepția nou introdusă, comparația vizează elementele dezlegate de instanța de control și elementele pe care urmează să se pronunțe instanța în rejudecare, iar nu ceea ce a soluționat prima dată instanța și ceea ce urmează să soluționeze în rejudecare aceași instanță (această din urmă idee subsumându-se regulii din art. 41 NCPC completat).

Soluția propusă se sprijină (și) pe jurisprudența Curții Europene; fapt este că instanța de la Strasbourg a reținut, în jurisprudența sa[46], că dreptul la un proces echitabil nu este încălcat atunci când același complet care inițial pronunță hotărârea in absentia, rejudecă procesul pentru că judecătorii nu sunt legați de prima soluție, pronunțată în baza unui probatoriu prin ipoteză limitat, urmând a lua în considerare elemente noi, într-o manieră care să asigure o contradictorialitate integrală. Soluția contrară ar afecta celeritatea procesului (punând o „frână” ritmului procesului prin implicarea altor judecători nefamiliarizați cu procesul) și ar putea, în anumite cazuri[47], să încurajeze partea să nu se înfățișeze pentru a obține/forța, eventual, o a doua judecată de către un alt judecător, în cazul în care prima soluție i-ar fi nesatisfăcătoare[48].

Sigur că, în contextul descris, ar fi fost recomandabil un standard mai ridicat în dreptul intern cel puțin față de cel decurgând din jurisprudența instanței de la Strasbourg anterior evocată, în acord cu dezideratul substanțial al unei imparțialități mai profunde la care am făcut referire mai sus, de natură a înlătura din fașă orice posibilă suspiciune în persoana judecătorului; această soluție ar fi fost preferabilă din perspectiva preîntâmpinării tentației naturale a reiterării aceleiași soluții cu prilejul rejudecării, dictată de apetența pentru consecvență a a ființei umane în general și a judecătorului în special, dar mai ales de specificul „suspicios” al justițiabililor angrenați în procese în fața instanțelor din România pentru care transparența este crucială. Drept urmare, în pofida argumentelor evocate, considerăm criticabil textul în ipoteza evocată, dificil de interpretat în sensul dezirabil în raport de explicațiile prezentate anterior.

9.1.3 Nerespectarea principiului contradictorialității

Fără a reveni asupra tuturor explicațiilor oferite la punctul precedent, credem că în termeni asemănători ar trebui să se pune problema și în cazul încălcării principiului contradictorialității.

Deși poate avea implicații asupra fondului problemelor de drept ce vor fi puse în discuție prin raportare la apărările părților, judecătorul nu poate deveni incompatibil numai pentru că este chemat să pună în discuție aspecte pe care a omis să le supună dezbaterii contradictorii ca obligație asupra căreia nu are posibilitatea de a aprecia.

Din nou devine aplicabilă excepția nou introdusă lăsând fără efect regula, iar dezideratul inițial al NCPC al incompatibilității mai profunde este, din păcate, înlăturat.

9.1.4 Nesemnarea încheierii de dezbateri

Este posibil ca judecătorii din apel de la curtea de apel care au pronunțat hotărârea, ori după caz, și grefierul să omită să semneze încheierea de dezbateri.

Și în acest caz, ca și în cazul existenței viciului necitării, în rejudecarea fondului, judecătorul nu este incompatibil pentru că este chemat să se pronunțe asupra unei/unor excepții, ori după caz, asupra fondului, iar instanța supremă s-a pronunțat, prin ipoteză, numai asupra nesemnării încheierii de dezbateri, aspect formal asupra căruia judecătorii din completul de apel nu exercită un drept de apreciere. Soluția contrară – a circumscrierii situației în sfera de aplicare a regulii –, ar deschide posibilitatea obținerii pe cale ocolită a unei noi opinii a unui alt complet de judecată prin valorificarea unui aspect pur procedural.

În acest sens capătă relevanță una dintre dezlegările jurisprudențiale ale instanței de la Strasbourg: a pretinde retragerea automată a judecătorului în asemenea circumstanțe ar permite justițiabililor nemulțumiți să „își aleagă judecătorul[49]” prin crearea unor prejudecăți artificiale, oferindu-le astfel un instrument facil de îndepărtare a judecătorilor pe care îi socotesc pur și simplu „nefavorabili” pentru că au decis împotriva lor ori păreau să încline să procedeze astfel[50].

9.2 Aspecte de fond

9.2.1 Neanalizarea unuia ori a mai multor motive  

O altă ipoteză care ar merita o analiză în noul context procedural este cea în care instanța superioară constată că prima instanță a examinat o parte (unul ori mai multe) dintre motivele cererii de chemare în judecată ori după caz, dintre motivele de apel, însă nu a analizat restul motivelor (unul ori mai multe motive).

Problematica este susceptibilă de o analiză pe 2 paliere:

  1. În măsura în care, în rejudecare instanța trebuie să se pronunțe numai asupra motivelor asupra cărora nu s-a pronunțat, în viziunea dispoziției nou introduse judecătorul nu devine incompatibil (să se pronunțe în rejudecarea dispusă) pentru că ar trebui să se pronunțe asupra „altor chestiuni decât cele dezlegate”, adică să analizeze motivele reziduale;
  2. Soluția este însă cu totul alta în cazul în care rejudecarea va purta atât asupra unuia/unora dintre motivele examinate inițial, cât și asupra unuia/unora dintre motivele neexaminate inițial; credem că în acest caz instanța care a pronunțat hotărârea inițială este incompatibilă pentru că trebuie să se pronunțe și asupra altor aspecte decât cele dezlegate (motivele cu privire la care se pronunțase inițial) în contextul în care procesul este un tot unitar, iar în rejudecare soluția ce va fi pronunțată este efectul unui drept de apreciere pe care îl exercită judecătorul asupra căii de atac în întregul său.

9.2.2 Greșita admitere a unui motiv, tranșarea acestuia de către instanța superioară și lăsarea nesoluționată a altor motive

O altă situație ce numai în aparență seamăna cu cea anterior expusă este cea în care instanța de control judiciar constată că instanța examinase un unic motiv (de cerere ori, după caz, de apel) și că l-a analizat în mod greșit, omițând ca urmare a admiterii celui menționat, să analizeze alte motive. În rejudecare, instanța ar urma să analizeze numai aceste alte motive, nu și motivul soluționat de instanța superioară.

În acest caz, în rejudecare, instanța trebuie să se pronunțe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanța superioară și ca atare, instanța nu devine incompatibilă.

9.2.3 Nemotivarea ori insuficienta motivare a hotărârii

Este posibil ca instanța superioară să constate a) că instanța nu a motivat ori b) că motivarea este insuficientă.

În continuare vom examina cele 2 ipoteze indicate cu mențiunea că acestea pot fi susceptibile de varii nuanțări în funcție de motivarea concretă a instanței superioare.

a) Nemotivarea hotărârii

În măsura în care dosarul este trimis spre rejudecare în considerarea unei nemotivări totale, în rejudecare instanța nu se va mai pronunța asupra a însuși viciului nemotivării (aspectul dezlegat de instanța superioară); misiunea va fi aceea a indicării considerentelor pe care ar fi trebuit să le precizeze inițial, dar pe care nu le-a menționat deloc.

În rejudecare nu ar trebui să există riscul ca instanța să se pronunțe chiar asupra argumentelor instanței superioare, care prin ipoteză ar trebui doar să justifice de ce nu a fost motivată hotărârea inițială; prin urmare, instanța de rejudecare ar trebui să se pronunțe asupra altor aspecte decât cele dezlegate și astfel nu ar trebui să devină incompatibilă[51].

b) Insuficienta motivare

În măsura în care în hotărârea atacată există un minim de elemente indicate, însă instanța superioară consideră că această motivare este insuficientă, instanța va fi nevoită să suplimenteze, în rejudecare, motivarea inițială.

Ca atare, se va pronunța și asupra unor elemente dezlegate de instanța superioară, motiv pentru care excepția nu este incidentă, incompatibilitatea operând în virtutea regulii.

9.2.4 Necesitatea analizării altor înscrisuri

O altă situație este cea în care instanța superioară impune analizarea de către instanța de rejudecare și a altor înscrisuri neavute în vedere inițial (de această din urmă instanță).

În acest caz, în rejudecare, instanța devine incompatibilă pentru că urmează a se pronunța și „asupra altor chestiuni decât cele dezlegate” (din nou, în virtutea regulii din art. 41 NCPC completat). În acest sens, vor fi analizate suplimentar acele înscrisuri neavute în vedere inițial (chestiunile dezlegate de instanța de control judiciar), însă și înscrisurilor avute în vedere inițial, cântărind din nou o parte din probatoriul administrat.

9.2.5 Aspecte de substanță reziduale (subsecvent tranșării altor aspecte de substanță)

Se poate întâmpla ca în urma soluției de trimitere spre rejudecare, să rămână în discuție numai o parte dintre aspectele substanțiale ale cauzei; în acest caz, rejudecarea va purta asupra acelor chestiuni de drept material care rămân a fi soluționate în urma tranșării altor aspecte de drept substanțial.

Astfel cum în mod judicios s-a arătat recent[52], simplul fapt că judecătorul de la prima instanță s-a pronunțat asupra fondului nu îl face incompatibil să rejudece cauza, în măsura în care chestiunea care ar trebui analizată ar fi deosebită de cea examinată de instanța de apel sau de recurs și care a stat la baza soluției de anulare sau de casare.

Revenind la ipoteza anterior descrisă, instanța nu devine incompatibilă pentru că nu va mai avea de examinat chestiunea analizată de instanța de apel sau, după caz, de recurs[53]; într-adevăr, judecătorul care va rejudeca nu mai are de ce să examineze aspectele de fond deja tranșate de instanța superioară și ca atare „este chemat să se pronunțe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate”, dând eficiență juridică excepției nou introduse.

Exemplul dat în doctrină[54] vizează respingerea unei cereri în considerarea nulității actului juridic pe care era fundamentată pretenția, soluție păstrată în apel și casată cu trimitere de instanța supremă în considerarea validității actului juridic.

În ton cu acest exemplu sunt și altele ce ar putea fi închipuite: a) instanța superioară reține că în mod greșit a fost respinsă cererea de antrenare a răspunderii civile contractuale constatând că, în realitate, a existat o faptă ilicită, urmând ca în rejudecare să se analizeze restul cerințelor răspunderii civile contractuale (neanalizate anterior raportat la soluția de inexistență a unei fapte ilicite); b) instanța superioară constată că cererea de chemare în judecată a fost în mod greșit respinsă ca inadmisibilă pe fond, și astfel a devenit inutilă soluționarea cererii reconvenționale, urmând ca în rejudecare să se analizeze temeinicia cererii de chemare în judecată și a cererii reconvenționale (aspecte neanalizate inițial).

9.2.6 Rejudecarea ca urmare a admiterii căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție

Potrivit completării operate la art. 64 alin. (4) NCPC este posibil ca subsecvent formulării căii de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de intervenție ca inadmisibilă să se admită calea de atac și să se retransmită dosarul spre rejudecare aceleiași instanțe.

Așa cum în mod judicios s-a apreciat, în acest caz, judecătorul nu devine incompatibil pentru că instanța nu va mai pune în discuție admisibilitatea cererii în principiu[55], ci se va pronunța asupra altor aspecte (excepții, ori după caz, asupra fondul cauzei). Ca atare, chiar dacă se va pronunța din nou asupra fondului, în ambianța excepției nou introduse, judecătorul nu poate deveni incompatibil.

O posibilă explicație pentru această soluție ar putea fi aceea că judecând în contradictoriu și cu intervenientul, administrând probele solicitate și de acesta și analizând și apărările acestuia, s-ar putea pronunța, cel puțin teopretic, o altă soluție decât cea inițială.

10. Critici la adresa reglementării

10.1 Schimbarea de concepție

În doctrină[56] soluția legislativă a fost socotită una pozitivă din două considerente: pentru că ar fi în spiritul întregii reglementări a instituției incompatibilității și pentru că ar fi susceptibilă să curme practica neunitară.

Este cert că, în lumina acestei reglementări, situația tipică a trimiterii pentru judecarea fondului ca urmare a admiterii greșite a unei excepții nu îl va mai incompatibiliza pe judecătorul care nu intrase în cercetarea fondului.

Însă, față de dificultățile de interpretare pe care le-am relevat pe parcursul analizei noastre nu suntem atât de sigur că o excepție formulată în termeni atât de neclari ar putea servi la „spulberarea” pe deplin a practicii neunitare aferente restului de ipoteze; dimpotrivă, textul mai mult complică, decât rezolvă, având potențialul chiar de a crea mai multă practică neunitară în materia incompatibilității decât anterior.

Soluția excluderii din sfera incompatibilității a situației în care judecătorul ar fi „chemat să se pronunțe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate” aduce cu sine o schimbare de concepție pentru că se îndepărtează de la tipul de analiză comparativă cu care eram obișnuiți.

Criteriul în funcție de care ar trebui analizată intervenirea imparțialității nu ar trebui să se reducă în mod simplist și automat la dezlegarea sau nu a „altor chestiuni decât cele dezlegate de instanța de apel sau, după caz, de cea de recurs”; este nevoie de mai mult decât o interpretare literală a textului din NCPC din noua sa arhitectură redacțională; este necesară o analiză convențională mult mai profundă pentru a evalua in concreto impactul soluției prefigurate, în primă fază de către judecătorul cu privire la care se presupune că ar fi incompatibil și de părțile litigante și în a doua fază, dacă va fi cazul, de instanța care va soluționa cererea de retragere (abținere sau recuzare).

10.2 Reducerea standardului național

Orice ajustare a legislației operată în sfera neutralității instanței trebuie realizată cu maximă prudență și numai după o riguroasă asimilare a jurisprudenței corespunzătoare art. 6 § 1 din Convenție sub acest aspect, pentru ca aceasta să se circumscrie marjei de apreciere a statului.

Să ne oprim asupra unui exemplu: hotărârea instanței de apel este casată de instanța de recurs pe motiv că instanța de apel a admis apelul în mod greșit pe baza unui unic motiv, fără a mai analiza restul motivelor de apel; rejudecarea ar urma să poarte numai cu privire la motivele de apel neanalizate în primă fază; în acest caz, în lumina completării textului preexistent, judecătorul nu ar deveni incompatibil pentru că aceste alte motive nu au fost – în terminologia Legii – „dezlegate”. Se poate considera – în mod obiectiv și cu deplină certitudine – că nu ar fi afectată în mod obiectiv aptitudinea aceluiași judecător de a pronunța o hotărâre în condiții de neutralitate? Oare nu va fi tentat să admită din nou apelul, de această dată dând eficiență juridică unuia, mai multora ori a restului de motive de apel? Noi credem că da. Și acesta este numai un exemplu.

11. Concluzii

Am căutat să identificăm o interpretare onestă din punct de vedere științific a art. 41 NCPC astfel cum a fost completat, care să nu limiteze sfera de aplicare a excepției nou introduse dincolo de intenția legiuitorului și care să fie racordată la noul mod de a raționa impus de noua concepție a legislație autohtone și la jurisprudența relevantă a instanței de la Strasbourg; am preferat să rămânem consecvenți unui raționament comun ipotezelor prefigurate în detrimentul elaborării unor judecăți diferite susceptibile să conducă la unele soluții dezirabile și/sau determinate de inerția practicii construite în jurul textului din reglementarea ce a premers Legii 310/2018, dar care nu ar fi fost susținute de reglementarea contemporană.

Pornind de la aceste coordonate, reafirmăm faptul că noua formulă normativă a art. 41 NCPC aduce o nedorita schimbare de concepție: în mod regretabil, înăsprirea tratamentului juridic al incompatibilităților în noul Cod față de cel anterior a fost semnificativ atenuată prin completarea din noua reglementare; o opțiune riscantă a legiuitorului autohton; este adevărat că adiționarea nu este susceptibilă să reducă aria de acoperire a incompatibilităților atât de mult încât aplicarea acestui text să poată conduce, în anumite cazuri, chiar la încălcarea a înseși esenței dreptului la un proces echitabil; cu toate acestea, suntem reticenți față de reducerea standardului intern în această materie.

Mai ales în contextul în care imparțialitatea este percepută în doctrină de unii autori străini drept o „virtute[57]”, cunoscând și rezervele justițiabililor români față de judecători, un text neclar și interpretabil (cum este cel nou introdus) al unei norme proclamate marginal ca instituind cazuri de „incompatibilitate absolută” (a cărei încălcare este sancționată cu nulitatea absolută) nu este de natură să inspire încredere justițiabilului în justiție[58], ci este de natură a spori riscul de parțialitate al judecătorului, motiv pentru care nu credem că o asemenea măsură ar fi îndreptată în direcția protejării drepturilor omului, echivalând mai curând unui regres legislativ. Tocmai de aceea, ar fi fost dezirabilă o abordare mai exigentă raportată la particularitățile sistemului nostru de drept care să elimine orice banuieli de parțialitate și să asigure deplină obiectivitate.


[1] Reamintim faptul că Legea nr. 310 din 17 decembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative („Legea 310/2018”) a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 1074/18.12. 2018.
[2] Regula din jurisprudența Curții de la Strasburg este că un judecător nu poate face parte succesiv din completul care judecă un proces în primă instanță și apoi în apel (J.-F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, trad. C. Constantin, E. Bodea, A. Popa, Control șt. M-.M. Pivniceru, p. 457); drept urmare, această soluție din reglementarea națională este compatibilă cu cea din jurisprudența Curții Europene.
[3] Desigur, premisa implicită a aplicării textului este că rejudecarea va avea loc la aceeași instanță (H.-N. Țiț, R. Stanciu, Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii 134/2010 privind Codul de procedură civilă: comentarii, explicații, jurisprudență relevantă, Ed. Hamangiu, București, 2019, p. 4;  G. Răducan, „Considerații asupra modificărilor aduse de Legea nr. 310/2018 în materia incompatibilității, cererilor de intervenție și a legalității căii de atac”, Smart Law Conferences – Legea nr. 310/2018. Modificările și completările aduse Codului de procedură civilă, organizată de Universul Juridic, Aula Carol I, Palatul Camerei de Comerț și Industrie, București, 23.01.2019). Precizarea nu este redundantă măcar pentru că atât prevderile art. 480 alin. (3) teza secundă, cât și art. 498 alin. (2) teza a II-a, ambele din NCPC prevăd posibilitatea ca trimiterea să se realizeze către o altă instanță egală în grad cu cea care a pronunțat hotărârea atacată din aceeași circumscripție, ipoteză în care mecanismul intervenirii incompatibilității decurgând din art. 41 NCPC nu ar mai fi de actualitate.
Ivirea cazului de incompatibilitate este facilitată de dispoziția din art. 111 alin. (8) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești care impune repartizarea completului de judecată care a pronunțat hotărârea inițial.
[4] O nuanțare este totuși necesară. Deși textul art. 41 NCPC se referea (și continuă să se refere și după completarea examinată) strict la „trimiterea” spre rejudecare, în doctrina corespunzătoare Codului de procedură civilă de la 1865 și în cea aferentă NCPC necompletat prin intermediul Legii 310/2018 s-a dat o interpretare mai largă. În acest sens s-a arătat că trimiterea spre rejudecare ar putea viza și situația în care, după admiterea căii de atac, în completul care ar „reține” cauza spre rejudecare ar fi inclus unul dintre judecătorii care a pronunțat hotărârea atacată (ca urmare a promovării sale la această instanță) caz în care acesta ar deveni incompatibil: pentru ipoteza apelului și a recursului a se vedea D.N. Theohari în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă: comentarii pe articole, vol. 1, Ed. Hamangiu, ed. a 2-a rev., București, 2016, p. 139, iar pentru ipoteza exclusivă a recursului a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ed. a 3-a, rev. All Beck, București, 2005, p. 35; M. Fodor, Drept procesual civil, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 190; M. Tăbârcă, Gh. Buta, Codul de procedură civilă: comentat și adnotat cu legislație, jurisprudență și doctrină, Ed. Universul Juridic, București, 2007, pct. 4, p. 146; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, ed. a 2-a rev. și adăug., București, 2008, pp. 149 – 150; G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, ed. a 4-a rev. și adăug., București, 2017, p. 71; G.C. Frențiu, D.-L. Băldean, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 58.
[5] Este așadar exclusă din sfera excepției cea dintâi ipoteză a art. 41 NCPC, i.e. cea vizând judecarea în calea de atac, caz în care nu există circumstanțieri ori limitări (Tr.C. Briciu, M. Stancu, Cl.C. Dinu, Gh.-L.Zidaru, P. Pop, Comentarii asupra modificărilor noului Cod de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018. Între tendința de funcționalitate și tendința de restaurație, pct. II 1, disponibil pe site-ul https://www.juridice.ro/essentials/2901/comentarii-asupra-modificarii-noului-cod-de-procedura-civila-prin-legea-nr-310-2018-intre-dorinta-de-functionalitate-si-tendinta-de-restauratie, publicat și accesat în data de 8.02.2019).
[6] De exemplu, prin raportare la Codul de procedură civilă de la 1865, instanța supremă a casat o hotărâre de admitere a cererii de chemare în judecată pronunțată de același judecător care pronunțase hotărârea de admitere a aceleiași cereri de chemare în judecată în primul ciclu procesual cu trimitere spre rejudecare soluționată în primă instanță (ÎCCJ, secția de contenc. adm. și fisc., dec. nr. 1716/29.03.2012, disponibilă pe site-ul http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=67636).
[7] L.-Al.Viorel, în L.-Al. Viorel, G. Viorel, Noul Cod de procedură civilă, vol. 1: Fundamentele: art. 1-248: comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, 2012, § 18, p. 145, împreună cu soluția jurisprudențială acolo citată; pentru aceeași soluție a se vedea și G.C. Frențiu, D.-L. Băldean, op. cit., pp. 58 – 59.
[8] Nota de subsol a coordonatorului V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), NCPC, Ed. Universul Juridic, ed. a 2-a, rev., vol. 1, 2016, p. 199 în disonanță cu opinia M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 64; în același sens criticat: M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol. I: Teoria general, Ed. Solomon, ed. a 2-a, București, 2017, pp. 499 – 527. În sensul că judecătorul nu era incompatibil fără a se face distincția după cum hotărârea atacată a fost dispusă în temeiul unei excepții de procedură ori al unei excepții de fond, a se vedea G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 71; pentru nuanța că incompatibilitatea ar deveni incidentă numai în caz de soluționare a fondului a se vedea I. Leș, Tratat de drept procesual civil, vol. I: Principii și instituții generale, Judecata în fața primei instanței, Ed. Universul Jurdic, București, 2014, p. 397. În sensul că judecătorul trebuie să se abțină în caz de trimitere spre rejudecare ca urmare a soluționării cauzei fără a intra în cercetarea fondului pentru greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a unuia dintre pârâți pentru că nu va repune în discuție excepția a se vedea Minuta întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secțiilor civile ale curților de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea de Apel Iași, 7-8.05.2015, pct. 16, p. 23 (Minuta de la Iași), disponibil pe site-ul http://www.inm-lex.ro/fisiere/d_1164/Intalnirea%20presedintilor%20sectiilor%20civile,%20Iasi,%207-8%20mai%202015.pdf
În jurisprudența instanței supreme aferente Codului de procedură civilă de la 1865 se reținuse existența incompatibilității în cazul în care problema litigioasă dezlegată era susceptibilă să dezînvestească instanța în sensul pronunțării asupra fondului ori a soluționării unei situații juridice, iar ca efect al casării, instanța de trimitere era nevoită să pună în dezbaterea părților din nou fie fondul, fie aceleași situații juridice (ÎCCJ, Secția civ. și de propr. int., dec. nr. 3202/21.03.2005, disponibilă pe site-ul http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=82271). Acest raționament excludea – în opinia instanței supreme – ipoteza în care o excepție fusese soluționată greșit, iar în rejudecare, instanța urma să analizeze fondul cauze (ibidem); rațiunea era aceea că judecătorul va trebui să dezlege, pentru întâia dată fondul cauzei, adică o altă chestiune decât excepția anterior dezlegată (ibidem).
Și prin raportare la Codul de procedură de la 1865 se reținuse că nu este caz de incompatibilitate dacă judecătorul s-a pronunțat asupra unei excepții, iar în rejudecare era chemat să se pronunțe asupra fondului (M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., pct. 4, p. 146).
[9] V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, Teoria generală, Ed. Național, Bucuresti, 1996, p. 312; V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 35.
[10] CA Suceava, Minuta din 27.11.2015 apud. V. Terzea, Noul Cod de proceură civilă adnotat, Ed. Universul Jurdic, București, 2016, p. 137.
[11] Pentru utilizarea acestui argument, a se vedea CA Suceava, Minuta din 27.11.2015 apud. V. Terzea, op. cit., p. 138.
[12] A. Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., Ed. Științifică, București, 1957, p. 133; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, 2008, p. 149; G.C. Frențiu, D.-L. Băldean, op. cit. , p. 58.
S-a considerat că rațiunea incompatibilității în caz de rejudecare ca urmare a trimiterii textului corespondent din Codul de procedură penală, i.e. art. 64 alin. (2) este aceea ca dezlegarea pe care ar da-o instanța (în rejudecare) să nu fie influențată de părerea deja formată [C. Voicu, în A.S. Uzlău (coord.); Nicolae Volonciu (coord. șt), Codul de procedură penală comentat, ed. a 3-a, București, Ed. Hamangiu, 2017, p. 182]. Conform prevederilor art. 64 alin. (2) NCPP: „[j]udecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desfiinţarea ori casarea hotărârii”.
[13] Gr. Porumb, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I (art. 1 – 281), Ed. Științifică, București, 1960, p. 116; Al. Bacaci, Excepțiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj—Napoca, 1983, p. 203.
[14] A. Hilsenrad, I. Stoenescu, op. cit., p. 133; G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 71; D.N. Theohari, op. cit., p. 139.
[15] V.M. Ciobanu, op. cit., p. 312; V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 35; G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 71.
[16] A. Hilsenrad, I. Stoenescu, op. cit., p. 133; Al. Bacaci, op. cit., p. 203.
[17] Minuta de la Iașiîntâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secțiilor civile ale curților de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea de Apel Iași, 7-8.05.2015, pct. 16, pp. 22-23 (Minuta de la Iași), disponibil pe site-ul http://www.inm-lex.ro/fisiere/d_1164/Intalnirea%20presedintilor%20sectiilor%20civile,%20Iasi,%207-8%20mai%202015.pdf și în extras în V. Terzea, op. cit., p. 137.
[18] Am utilizat construcțiile lexicale „instanță inferioară” și „instanță superioară”, în acord cu filozofia NCPC, pentru facilitarea limbajului. Cu toate acestea, în ipoteze cu totul și cu totul extraordinare, ar putea apărea situații practice în care una și aceeași instanță se află în postura (ingrată) de a fi și instanță care soluționează calea de atac și instanță de trimitere, caz în care cele două sintagme trebuie înțelese în mod corespunzător.
[19] Este locul să reafirmăm acest element de noutate al noii reglementări; nu credem că soluțiile reținute cu prilejul unei întruniri a judecătorilor (Minuta de la Iași, problema de drept nr. 16, p. 23) ar fi stat la originea textului legislativ nou introdus (pentru opinia contrară, a se vedea B. Ionescu, Legea nr. 310/2018: panorama modificărilor și completărilor aduse Codului de procedură civilă: comentariu practic pe articole, Ed. Universul Juridic, București, 2019, pp. 15-16) tocmai pentru că perspectiva era una diferită, i.e. compararea a ceea ce judecătorul a soluționat deja cu ceea ce va soluționa în rejudecare același judecător (în exemplul dat cu prilejul acelei reuniuni, concluzia a fost aceea a nerepunerii în discuție a excepției anterior soluționate). În plus, pentru a întări acest raționament, reamintim faptul că soluția incompatibilității dată cu acea ocazie problematicii transmiterii cauzei spre rejudecare pentru lipsa citării nu concordă cu cea care ar trebui dată prin raportare la noua paradigmă a legii.
[20] B. Ionescu, op. cit., p. 17.
[21] B. Ionescu, op. cit., p. 17.
[22] În acord cu acest punct de vedere au existat nuanțări doctrinare în sensul că s-ar fi putut identifica o formulă redacțională mai clară (G. Răducan, loc. cit.) și, recent, în sensul că redactarea este „neinspirată” (Tr.C. Briciu et. alii, loc. cit.).
Alți autori au văzut completarea ca o simplă și utilă lămurire a art. 41 NCPC care se impunea și anterior intervenției legislative și care elimină ambiguitatea determinată de interpretarea strict gramaticală a prevederii inițiale, motiv pentru care au considerat că nu „modifică” propriu-zis norma (V. Bozeșan, Codul de procedură civilă: actualizat la 10 ianuarie 2019, ediție îngrijită de jud. Vasile Bozeșan, Ed. Solomon, București, 2019, nota coordonatorului, p. 21, citată în continuare „Comentarii, nota coordonatorului”); de vreme ce textul a fost completat prin Legea 310/2018 (iar nu modificat), termenul „modifica” utilizat în varianta sa negativă în opinia evocată ar trebui înțeles în sensul că intervenția legislativă nu a adus cu sine un element de noutate, ci numai de clarificare a normei înscrise în art. 41 NCPC.
[23] S-a considerat că lipsa acestei diferențe din legislația franceză este preferabilă pentru că nu are niciun sens trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe pentru un viciu de procedură în cazul în care fondul este deja prejudecat, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului impune ca decizia să nu fie schimbată „în absența altor elemente” [caz în care soluționarea se poate face și fără retransmitere (Serge Guinchard în Serge Guinchard, Cécile Chainais, Constantin S. Delicostopoulos, Ioannis S. Delicostopoulos, Melina Douchy-Oudot, Frédérique Ferrand, Xavier Lagarde, Véronique Magnier, Hélène Ruiz Fabri, Laurence Sinopoli, Jean-Marc Sorel, Droit processuel. Droit Fondamentaux du procès, 9é Edition, Dalloz, 2017, § 389, p. 972]. Reamintim – în acest context – că pornind de la jurisprudența Curții Europene nu s-ar putea extrage o regulă generală din obligația de imparțialitate în sensul că instanța superioară care trimite cauza spre rejudecare ar fi obligată să trimită cauza unei autorități jurisdicționale sau unui alt complet al acelei autorități (CEDO, Ringeisen c. Austriei, hot. din 16.07.1971, § 97).
[24] S. Guinchard, F. Ferrand, C. Chainais, Procédure civile, HyperCourse, Ed. Dalloz, 4é edition, 2015, § 1.158, pp. 511-512.
[25] ComisEDO, Kristinsson c. Islandei, Raportul 31 din 8.03.1989, § 49. Menționăm că părțile au ajuns ulterior la o înțelegere amiabilă, Curtea radiind caua de pe rol (CEDO, Kristinsson c. Islandei, hot. din 1.02.1990).
[26] CEDO, Secția a II-a, Graham și Andrew Stow și Alhaji Gai c. Portugaliei, dec. de inadm. din 4.10.2005, nr. 18306/04, § 2; CEDO, Secția a IV-a, Vaillant c. Franței, hot. din 18.12.2008, § 33.
[27] CEDO, Secția a IV-a, Vaillant c. Franței, hot. din 18.12.2008, § 33.
[28] Deși hotărârile evocate au vizat – așa cum am arătat și în text – materia disciplinară, formularea largă nu poate induce ideea că soluția ar putea diferi în afara acestei materii (S. Guinchard în S. Guinchard et. alii, § 389, p. 972), motiv pentru care au o incidență generală.
[29] CEDO, Secția a II-a, Graham și Andrew Stow și Alhaji Gai c. Portugaliei, dec. de inadm. din 4.10.2005, nr. 18306/04, § 2. Curtea a remarcat – în cauza citată – că legea portugheză însăși distinge între cazurile în care cauza este transmisă spre rejudecare în baza unei deficiențe structurale care vizează iremediabil decizia contestată și cele în care este vorba doar de o problemă procedurală (ibidem). Curtea reține inexistența unui motiv legitim de îndoială față de faptul că instanța de rejudecare trebuia ca în plus să înregistreze magnetic ședința pentru a suplini carențele identificate de instanța care a casat, dar și faptul că, din moment ce nu survenise nimic nou, nu era surprinzător că soluția era similară celei precedente (ibidem).
[30] CEDO, Secția a IV-a, Vaillant c. Franței, hot. din 18.12.2008, § 33  raportat la § 21.
[31] ComisEDO, Diennet c. Franței, Raportul 31 din 5.04.1994, § 51 raportat la § 18.
[32] CEDO, San Leonard Band Club c. Maltei, hot. din 29.07.2004, § 63.
[33] Pentru aceeași opinie, a se vedea: H.-N. Țiț, R. Stanciu, op. cit., p. 5 și B. Ionescu, op. cit., p. 17; Tr.C. Briciu et. alii, loc. cit.
[34] În același sens, H.-N. Țiț, R. Stanciu, op. cit., p. 5.
[35] M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., pct. 4, p. 146; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, 2008, p. 150.
[36] B. Ionescu, op. cit., p. 17.
[37] M. Tăbârcă, Gh. Buta, op. cit., pct. 4, p. 146; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, 2008, p. 150; ÎCCJ, Secția a II-a.civ., dec. nr. 447/21.02.2018, definitivă, disponibilă pe site-ul http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=147208.
[38] ÎCCJ, Secția a II-a.civ., dec. nr. 447/21.02.2018, loc. cit.
[39] În același sens, H.-N. Țiț, R. Stanciu, op. cit., p. 5; V. Bozeșan, Comentarii, nota coordonatorului, p. 21; B. Ionescu, op. cit., p. 17; Tr.C. Briciu et. alii, loc. cit.
[40] Exemplul avut în vedere pornește de la o ipoteză recent expusă în doctrină care viza transmiterea spre rejudecare a unui „incident” tranșat definitiv de instanța superioară, cu trimitere la excepția procesuală greșit dezlegată de prima instanță (B. Ionescu, op. cit., p. 17).
[41] Ceea ce vrem să ilustrăm prin această paranteză este că în rejudecare nu poate fi exclusă dispunerea unei noi suspendări ori a constatării intervenirii perimării în măsura în care s-ar ivi o nouă situație faptică și juridică ce ar conduce la aceasta și condițiile legale ar fi îndeplinite.
[42] Teza incompatibilității se verifică și în situația în care instanța superioară dispune trimiterea spre rejudecare stabilind că instanța inferioară a invocat și admis excepția perimării, deși cursul judecății era suspendat. În acest caz, prin ipoteză, instanța superioară se pronunță exclusiv cu privire la încălcarea formelor de procedură (iar nu cu privire la îndeplinirea sau nu a condițiilor perimării), constatând că intervine nulitatea hotărârii în situația în care, deși cursul judecății este suspendat, se invocă și se admite excepția perimării. Judecătorul nu va deveni în mod evident incompatibil în rejudecare, întrucât ceea ce a dezlegat instanța superioară vizează strict premisele pentru invocarea și dezbaterea incidentului procesual al perimării. Simpla împrejurare că instanța inferioară va pune mai întâi în dezbaterea contradictorie a părților cererea de repunere pe rol nu generează o stare de incompatibilitate a judecătorului pentru că aceasta este o chestiune pur formală, ce ține de starea procesului în care se poate invoca excepția perimării cu privire la care instanța superioară numai a constatat că nu a fost pus în dezbaterea contradictorie a părților.
[43] În doctrină s-a arătat că, în acest caz, instanța de apel, sau, după caz, de recurs nu dă o dezlegare cu privire la chestiunile deduse judecății, ci doar analizează procedura de citare, motiv pentru care excepția nu este aplicabilă, instanța de rejudecare fiind incompatibilă, independent de chestiunile pe care le-ar avea de soluționat în rejudecare (H.-N. Țiț, R. Stanciu, op. cit., p. 6 și p. 7). În același sens (că sintagma prevăzută de noul text ar viza exclusiv pretențiile sau excepțiile procesuale, nu și nulitățile), G. Răducan, loc. cit.
Pornind de la premisa că excepția nou introdusă ar trebui interpretată în sensul că judecătorul nu este incompatibil dacă „este chemat să se pronunțe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate prin hotărârea desființată în calea de atac și asupra cărora s-a pronunțat instanța de apel sau, după caz, de recurs” recent s-a considerat că judecătorul devine incompatibil, pe de o parte pentru că, în rejudecare, judecătorul va fi nevoit să se pronunțe asupra a ceea ce a decis anterior și, pe de altă parte pentru că în apel, sau, după caz, în recurs nu s-a soluționat problema inițial tranșată prin hotărârea atacată într-o manieră care să i se impună în mod obligatoriu judecătorului care a pronunțat respectiva hotărâre (Tr.C. Briciu et. alii, loc. cit.).
[44] Mutatis mutandis, și având în vedere legea specială, în lumina reglementării ce precedă Legea 310/2018 s-a decis că transmiterea dosarului de către instanța de apel pentru deschiderea procedurii de insolvență (deci nu pentru rejudecarea fondului) nu determină o incompatibilitate a judecătorului sindic pentru că soluția acestuia nu poate fi decât în sensul deschiderii procedurii, orice altă soluție lipsind de efecte și de conținut hotărârea instanței de control judiciar (CA Suceava, secția a II-a civ., dec. nr. 130/13.03.2015, disponibilă pe site-ul https://jurio.ro/search?field1=solutia%20judecatorului%20sindic%20nu%20poate%20fi%20decat%20in%20sensul%20deschiderii%20procedurii%20la%20cererea%20creditoarei&page=1&sort=1&r=0&i=NTc3OTk2bjNuM25zMTVuNzY1NTM4NjQy).
[45] În aplicarea regulii, adică a dispoziției existente anterior Legii 310/2018, una dintre soluțiile propuse cu prilejul unei reuniuni a judecătorilor (cu referire la reglementarea anterioară intrării în vigoare a Legii 310/2018) a fost aceea că judecătorul care a respins excepția lipsei calității procesuale pasive în primă instanță, însă este chemat să se pronunțe în al doilea ciclu procesual ca urmare a trimiterii spre rejudecare pentru lipsa citării unei părți ar trebui să se abțină întrucât va repune în discuție excepția soluționată (Minuta de la Iași) (de această dată citând în mod legal partea ori, după caz, părțile); nu credem că această soluție mai poate fi de actualitate în virtutea completării operate prin Legea 310/2018.
În sensul existenței incompatibilității generate de incidența unui cumul de decizii, judecătorul spunându-și deja părerea G. Răducan, loc. cit.
[46] CEDO, Thomann c. Elveției, hot. din 10.06.1996, § 35.
[47] Sigur că există situații în care partea nu are cunoștință despre existența procesului ori a termenului de judecată, ipoteză în care acest argument nu poate dobândi eficiență juridică.
[48] Deși soluția a vizat aspectul penal al art. 6 din Convenție, în raport de motivarea hotărârii și de similaritatea problematicii, soluția este mutatis mutandis aplicabilă și pe latură civilă.
Curtea mai aduce o serie de argumente convingătoare în sprijinul hotărârii sale, aplicabile mutatis mutandis și ipotezei de față: „În plus, dacă o instanță ar trebui să își modifice componența de fiecare dată când ar accepta o cerere de rejudecare de la o persoană condamnată în absența sa, aceștia ar fi plasați în avantaj față de inculpații care s-au înfățișat deoarece acest lucru le-ar permite acestora să obțină o a doua analiză a cauzei de către diferiți judecători la același nivel de jurisdicție. În plus, ar contribui la încetinirea activității instanțelor, deoarece ar obliga un număr mai mare de judecători să examineze același dosar, ceea ce ar fi cu atât mai puțin compatibil cu desfășurarea procedurilor într-un termen « rezonabil »” (CEDO, Thomann c. Elveției, hot. din 10.06.1996, § 36).
[49] Curtea folosește o metaforă mai puternică decât traducerea adaptată din text, i.e. „to engage in « judge shopping »” (CEDO, Secția I, Zagrebačka Banka D.D. c. Croației, hot. din 12.12.2013, nr. 39544/05, § 178).
[50] CEDO, Secția I, Zagrebačka Banka D.D. c. Croației, hot. din 12.12.2013, nr. 39544/05, § 178. Este adevărat faptul că motivarea corespunde unei alte ipoteze – i.e. aceea a formulării unei plângeri penale împotriva judecătorului cu privire la care se pune problema imparțialității – însă credem că aceleași motive ar putea fi utilizate și în ipoteza vizată.
[51] Recent s-a exprimat opinia că judecătorul este incompatibil în caz de nemotivare lato sensu, dar și pentru orice alt motiv care a presupune reluarea de către instanța de rejudecare a dezbaterilor asupra chestiunilor  asupra cărora aceasta deja s-a pronunțat în ciclul procesual anterior (Tr.C. Briciu et. alii, loc. cit.).
[52] N.-H. Țiț, R. Stanciu, op. cit., p. 5.
[53] N.-H. Țiț, R. Stanciu, op. cit., p. 7; G. Răducan, loc. cit.
[54] N.-H. Țiț, R. Stanciu, op. cit., p. 7.
[55] G. Răducan, loc. cit.
[56] E. Oprina, Comentarii pe marginea modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea 310/2018, în Revista Societăților și a dreptului comercial nr. 4/2018, disponibil pe site-ul https://rsdc.ro/index.php#_ftn5.
[57] În doctrina de drept procesual civil francez se arată că imparțialitatea – ca garanție a funcție jurisdicționale – este o „virtute” (Serge Guinchard, Frédérique Ferrand, Cécile Chainais, op. cit., § 1029, p. 713 și § 1033, p. 715), Termenul „virtutea” este definit ca o „însușire morală pozitivă a omului” (http://dexro.ro/cauta.php?q=virtute&Cauta=Cauta+in+dictionar&where=).
[58] Odată ce s-a pronunțat în mod defavorabil față de justițiabil, acesta (din urmă) își pierde inevitabil încrederea în judecătorul cauzei chiar dacă urmează să se pronunțe asupra altor chestiuni; știrbirea încrederii este ireversibilă și afectează, odată cu aceasta, prestigiul justiției.


Liviu-Alexandru Viorel
Drd. Facultatea de Drept – Universitatea București

Georgeana Viorel
Drd. Facultatea de Drept – Universitatea București

* Prezentul material va fi publicat în noul număr al Revistei Române de Jusrisprudență.


Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Au fost scrise până acum 3 de comentarii cu privire la articolul “Compatibilitatea judecătorului de a se pronunţa asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs în viziunea Legii nr. 310/2018”

  1. O teorie gigantică… fără măcar un SINGUR exemplu practic.
    TIPIC teorie juridică stearpă pe care o citeşti şi nu rămâi cu nimic.

  2. Ioan BUCSA spune:

    Cred că s-a simţit nevoia unei asemenea precizări/completări întrucât în practică sunt judecători îndrăgostiţi de soluţionarea pe excepţie a cauzelor, dar nu că ar fi convinşi de soluţia dată, ci pentru că poate nu vor mai judeca fondul în rejudecare, mai ales că acum nu este obligatorie trimiterea spre rejudecare şi nu se mai poate face la nesfârşit!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.