BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Considerații succinte cu privire la modificările aduse art. 200 alin. (4) CPC, prin Legea nr. 310/2018, în ceea ce privește pronunțarea încheierii de anulare a cererii de chemare în judecată în camera de consiliu

15.02.2019 | Nicolae-Horia ȚIȚ, Roxana STANCIU
Newsletter
Instagram
Facebook
Nicolae-Horia Țiț

Nicolae-Horia Țiț

Roxana Stanciu

Roxana Stanciu

Recenta modificare a dispozițiilor art. 200 alin. (4) CPC, prin Legea nr. 310/2018, [1] a suscitat atenția doctrinei de drept procesual civil cu privire la un aspect aparent minor, dar deosebit de relevant în economia desfășurării procesului civil: procedura pe care instanța trebuie să o urmeze în vederea anulării cererii de chemare în judecată în cazul în care reclamantul nu aduce la îndeplinire obligațiile privind completarea sau modificarea cererii, mai exact, dacă încheierea de anulare urmează a fi dată în ședință publică sau în camera de consiliu. Discuția are la bază faptul că, anterior modificării, textul de lege prevedea expres că instanța dispune anularea „prin încheiere, dată în camera de consiliu”, iar prin modificarea alin. (4), referirea la „camera de consiliu” dispare. În acest context se ridică, firește, întrebarea dacă, urmare a modificării legislative, în procesele începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 (21 decembrie 2018), ar trebui ca instanțele să acorde, după împlinirea termenului de 10 zile prevăzut de art. 200 alin. (3) CPC, termen de judecată în ședință publică, în vederea anulării cererii de chemare în judecată (firește, în ipoteza în care reclamantul nu și-ar îndeplini obligațiile referitoare la completarea sau modificarea cererii).

În doctrina elaborată după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 au fost deja exprimate două puncte de vedere diametral opuse cu privire la chestiunea în discuție.

Într-o primă opinie, s-a reținut că în măsura în care legea nu prevede pentru întreaga procedură aplicabilă în cauza respectivă faptul că aceasta are loc în cameră de consiliu, încheierea de anulare a cererii de chemare în judecată în sub-etapa de regularizare a procesului ar trebuie dată în ședință publică[2].

Într-o a doua opinie, s-a arătat că anularea cererii de chemare în judecată urmează a fi făcută, în continuare, în camera de consiliu, fiind aduse, în principal, trei argumente: caracterizarea procedurii de verificare și regularizare a cererii ca fiind necontencioasă, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 532 alin. (1) CPC; analiza de ansamblu a modificărilor relevă că intenția legiuitorului a fost numai de a înlătura posibilitatea anulării cererii pentru neindicarea ori indicarea deficitară a probelor, respectiv a motivelor de drept; s-a urmărit corelarea cu noua redactare a art. 402 CPC, care nu mai prevede obligația pronunțării în ședință publică, făcându-se o confuzie între locul judecății și locul pronunțării[3].

Ca element comun, ambele opinii remarcă o posibilă eroare de redactare a textului, care a condus la înlăturarea sintagmei „în cameră de consiliu” din cuprinsul art. 200 alin. (4) C. pr. civ.

Remarcăm impactul practic deosebit de mare al modului în care modificările aduse art. 200 alin. (4) C. pr. civ. sunt interpretate: dacă s-ar reține prima opinie, adică dacă, în toate cauzele în care judecata are loc în ședință publică, și încheierea de anulare a cererii de chemare în judecată în procedura de regularizare ar fi pronunțată în ședință publică, aceasta ar însemna că sancțiunea nu ar putea fi aplicată de îndată ce ar expira termenul de 10 zile, ci numai după stabilirea unui termen de judecată în acest sens, termen care, în funcție de încărcătura instanței, ar putea fi unui mai lung sau mai scurt. În măsura în care ar fi recunoscută aplicabilitatea art. 177 alin. (3) C. pr. civ. („actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunțării  asupra excepției de nulitate a dispărut cauza acesteia”)[4] în sub-etapa de regularizare, ar însemna ca, în multe situații, dat fiind decalajul dintre expirarea termenului de 10 zile și termenul de judecată acordat în vederea anulării cererii, una dintre rațiunile principale ale reglementării de la art. 200 C. pr. civ., aceea de a asigura disciplina procesuală a reclamantului[5], să nu fie atins; practic, atât timp cât reclamantul ar putea completa sau modifica cererea până la termenul acordat în vederea anulării acesteia, termenul de 10 zile ar fi lipsit de efecte[6]. În plus, s-ar ajunge la aplicarea unui tratament juridic neuniform subiecților de drept, în funcție de durata termenului stabilit pentru anularea cererii, raportat, așa cum am arătat, la încărcătura instanței sau chiar a completului.

Pentru a stabili dacă încheierea de anulare a cererii de chemare în judecată prevăzută de art. 200 alin. (4) CPC este pronunțată în urma unei ședințe publice ori poate fi, în continuare, dată în camera de consiliu, pornim de la a observa dispozițiile art. 17 CPC, care reglementează principiul publicității. Potrivit acestuia, „ședințele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege” (subl. ns.). Publicitatea este, așadar, o regulă generală aplicabilă activităților efectuate de instanță în „ședința de judecată”; doar în legătură cu actele de procedură îndeplinite în cadrul unei ședințe de judecată se poate pune problema publicității și doar în cazul acestora s-ar pune, eventual, problema unei nulități necondiționate, potrivit art. 176 pct. 5 CPC. Cu alte cuvinte, pentru a determina sfera de aplicabilitate a principiului publicității, trebuie să stabilim conținutul semantic al noțiunii de „ședință de judecată”.

Principiul publicității este considerat o garanție a corectitudinii și imparțialității judecătorului[7], prin urmare o garanție esențială a dreptului la un proces echitabil în sensul articolului 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Fazliyski împotriva Bulgariei[8] (Secția a IV-a, hotărârea din 16.04.2013, cererea nr. 40908/05), Curtea a expus principiul publicității în următorii termeni: „caracterul public al procedurii desfășurate în fața organelor judiciare, la care se referă articolul 6 paragraful 1 din Convenție, protejează părțile împotriva administrării în secret a justiției, fără expunere publică. Este de asemenea unul dintre modurile în care poate fi menținută încrederea publicului în instanțe, fie ele de grad superior sau inferior. Prin administrarea publică a actului de justiție, caracterul public al procedurii contribuie la atingerea scopului articolului 6 paragraful 1, respectiv garantarea unui proces echitabil, principiu fundamental al oricărei societăți democratice, în sensul Convenției (a se vedea Pretto și alții împotriva Italiei, 8 decembrie 1983, par. 21, și Axen împotriva Germaniei, 8 decembrie 1983, par. 25). Aceste principii se aplică deopotrivă desfășurării ședinței de judecată și pronunțării hotărârilor, și asigură atingerea aceluiași scop (a se vedea Werner împotriva Austriei, 24 noiembrie 1997, par. 54)” [paragraful 64].

Tot la nivel de principiu, în cauza Mutu și Pechstein împotriva Elveției[9] (Secția a III-a, hotărârea din 02.10.2018, cererile nr. 40575/10 și 67474/10), Curtea a stabilit că „publicitatea procedurii judiciare constituie un principiu fundamental consacrat de articolul 6 paragraful 1 din Convenție. Această publicitate protejează justițiabilii în fața unei justiții secrete, care ar scăpa controlului public, și constituie deopotrivă unul dintre mijloacele care contribuie la menținerea încrederii publicului în instanțe. Prin transparența pe care o conferă administrării justiției, ajută la atingerea scopului articolului 6 paragraful 1: procesul echitabil, a cărui garanție se numără printre principiile fundamentale ale oricărei societăți democratice (Diennet împotriva Franței, 26 septembrie 1995, par. 33, B. și P. împotriva Regatului Unit, nr. 36337/97 și 35974/97, par. 36, CEDH 2001‑III, Olujić împotriva Croației, nr. 22330/05, par. 70, 5 februarie 2009, Martinie c. France [Marea Cameră], nr. 58675/00, par. 39, CEDH 2006‑VI, și Nikolova și Vandova împotriva Bulgariei, nr 20688/04, par. 67, 17 decembrie 2013).

(…) Curtea a arătat în precedent că procedurile consacrate exclusiv unor chestiuni de drept sau cu un înalt caracter tehnic (din punct de vedere juridic – n.n.) pot respecta condițiile impuse de articolul 6 chiar și în absența unor dezbateri publice (Jurisic și Collegium Mehrerau împotriva Austriei, nr 62539/00, par. 65, 27 iulie 2006, și Mehmet Emin Şimşek împotriva Turciei, nr 5488/05, par. 30‑31, 28 februarie 2012)” [paragrafele 175-177)].

În același sens și strict cu referire la procedura verificării cererii, în cauza Lefter împotriva României[10](decizia din 15.04.2014, cererea nr. 66268/13), Curtea a reținut că „această procedură (verificarea și regularizarea cererii – n.n.) nu înlocuiește faza de instrucție judiciară și nici nu anticipează etapa încuviințării probelor, și că este vorba despre o etapă obligatorie care urmărește să le impună petenților o anumită disciplină, în scopul evitării oricărei întârzieri în administrarea procedurii judiciare” [paragraful 18].

Pornind de la aceste principii, se impune a fi clarificată, din punct de vedere al fazelor și etapelor procesului civil, noțiunea de „judecată”. Observăm că aceasta se regăsește în titlul Capitolului II al Titlului I („Procedura în fața primei instanțe”) din Cartea a II-a („Procedura contencioasă”), în timp ce titlul Capitolului I este „Sesizarea instanței de judecată”. Cu alte cuvinte, judecata este a doua etapă a procesului, care urmează după etapa de sesizare a instanței, aceasta având, la rândul său, două sub-etape: verificarea și regularizarea cererii de chemare în judecată (art. 200 CPC) și comunicarea cererilor (art. 201 CPC)[11]. Judecata începe abia după ce procesul a trecut prin aceste două sub-etape: instanța va dispune comunicarea cererii de chemare în judecată pârâtului doar după ce a fost parcursă procedura de verificare și regularizare; primul termen de judecată va fi stabilit după comunicarea întâmpinării către reclamant. Între momentul sesizării instanței [moment care declanșează procesul, potrivit art. 192 alin. (2) CPC] și cel al declanșării judecății are loc etapa scrisă, procesul este „in limine litis”, adică într-o etapă premergătoare judecății propriu-zise[12].

Noțiunea de „ședință de judecată” se regăsește în reglementări referitoare la ordinea judecării proceselor (art. 215 CPC), atribuțiile președintelui completului de judecată (art. 216 CPC), poliția ședinței de judecată (art. 217 CPC), infracțiunile de audiență (art. 218 CPC). Aceasta presupune că, în cauză, a fost stabilit un termen de judecată, adică procesul a depășit faza scrisă, de sesizare a instanței, topografia textelor de lege fiind, din acest punct de vedere, relevantă. Activitatea procesuală se desfășoară în ședință numai în etapa de judecată a procesului, care, la rândul său, are două sub-etape: cercetarea procesului și dezbaterea fondului. Odată cu închiderea dezbaterilor nu vor mai fi stabilite termene de judecată și, prin urmare, nu vor mai efectuate acte de procedură în ședință.

Prin urmare, procesul civil presupune efectuarea de acte de procedură în ședință de judecată doar după finalizarea etapei de sesizare a instanței (etapa scrisă), adică după începerea judecății propriu-zise. Cât timp procesul nu a ajuns în etapa de judecată, nici principiile specifice acesteia nu sunt aplicabile. Art. 17 CPC reglementează, ca regulă generală, publicitatea ședințelor de judecată; prin urmare, acesta este aplicabil numai etapei de judecată, deoarece doar în această etapă sunt efectuate acte de procedură în ședință de judecată. Principiul publicității nu este aplicabil în etapa scrisă a procesului, prin urmare nici în sub-etapa de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată[13].

Cu alte cuvinte, pentru a se pune problema publicității ședinței de judecată, procesul trebuie să fi fost pornit și să fi parcurs etapa scrisă, cel puțin sub aspectul verificărilor impuse de art. 200 CPC. De altfel, una dintre rațiunile procedurii de la art. 200 CPC este aceea de a asigura legala (corecta și completa) sesizare a instanței, cu consecința comunicării cererii către pârât, în vederea formulării de către acesta a întâmpinării[14]. Per a contrario, nelegala învestire a instanței, chestiune ce trebuie constatată prin încheierea emisă în regimul prevăzut de art. 200 alin. (4) CPC, nu poate ajunge să beneficieze de publicitate, întrucât cererea nu a îndeplinit, prin ipoteză, condițiile legale, iar instanța nu a fost în mod valabil învestită.

Apreciem că nu s-ar putea reține că sub-etapa de regularizare a cererii de chemare în judecată este o procedură necontencioasă, astfel încât să fie aplicabile dispozițiile art. 532 alin. (1) C. pr. civ[15]. Așa cum s-a remarcat, caracterul necontencios al procedurii se raportează la obiectul cererii, la natura acestuia și la finalitatea urmărită de reclamant, caracteristica principală fiind aceea că printr-o cerere necontencioasă, deși este nevoie de intervenția instanței, nu se urmărește stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană, (art. 527 CPC)[16]. Prin urmare, o sub-etapă a procedurii contencioase nu ar putea fi caracterizată ca fiind necontencioasă, ci, eventual, ca necontradictorie[17].

În concluzie, chiar dacă prin modificarea art. 200 alin. (4) CPC a fost înlăturată mențiunea expresă cu privire la camera de consiliu în legătură cu pronunțarea încheierii de anulare a cererii de chemare în judecată, apreciem că aceasta nu poate conduce la concluzia că în vederea anulării cererii de chemare în judecată instanța trebuie să acorde termen în ședință publică, deoarece principiul publicității este aplicabil doar în etapa de judecată a procesului, nu și în etapa scrisă (de sesizare a instanței), în cadrul căreia verificarea și regularizarea cererii de chemare în judecată reprezintă o sub-etapă.


[1] Publicată în Monitorul Oficial nr. 1074 din 18 decembrie 2018.
[2] G. Boroi, D. N. Theohari, Sinteza principalelor modificări și completări aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018 – Studiu introductiv, Editura Hamangiu, București, 2019. Autorii rețin că: „în măsura în care această modificare nu constituie rezultatul unei erori de redactare a noului text, soluția ce s-ar impune ar fi reprezentată de dispunerea acestei sancțiuni în ședință publică sau după caz, în cameră de consiliu, în funcție de procedura concretă de soluționare a cererii respective”.
[3] A se vedea: E. Oprina, Comentarii pe marginea modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018 – Studiu introductiv, Editura Rosetti, 2019, p. 24. Autoarea reține că „(…) pe de o parte, întreaga reglementare a procedurii de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată presupune soluționarea acesteia în camera de consiliu, întocmai ca și anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018. Astfel, din acest punct de vedere, se constată că, în fapt, legiuitorul a dorit numai suprimarea sancțiunii anulării cererii de chemare în judecată ca efect al necomplinirii de către reclamant în etapa de regularizare a motivării în drept, de la lit. d) și a lit. e) ale art. 194, fără să urmărească aducerea vreunei modificări procedurii efective de regularizare. Tot astfel, argumentul de mai sus se susține și prin faptul că nu există nicio rațiune logică pentru a fragmenta procedura de regularizare a cererii astfel încât anularea acesteia să se facă în ședință publică, iar soluționarea cererii de reexaminare să aibă loc în ședință de cameră de consiliu, astfel cum dispune alin. (7) al art. 200. Pe de altă parte, nu este de ignorat nici perspectiva caracterului necontencios al etapei de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată, în cadrul acestei proceduri soluționându-se anumite aspecte ce țin de corecta fixare a cadrului procesual, pentru care este nevoie de intervenția instanței, fără, însă, a se urmări stabilirea unei drept potrivnic față de o altă persoană, cu atât mai mult cu cât pârâtului nu i s-a comunicat încă cererea de chemare în judecată, iar prin măsura anulării se sancționează doar anumite neregularități privitoare la cerere, fără să se dezlege nicio chestiune litigioasă. Or, sub acest aspect, art. 532 alin. (1) C. pr. civ. dispune că cererea se judecă în camera de consiliu.”
În același sens, a se vedea T. C. Briciu, M. Stancu, C. C. Dinu, Gh.-L. Zidaru, P. Pop, Comentarii asupra modificării noului Cod de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018. Între dorința de funcționalitate și tendința de restaurație, disponibil aici .
Autorii acestui studiu rețin că „modificarea are la baza corelarea cu noua forma a art. 402 care (…) nu mai prevede obligația pronunțării hotărârii în ședință publică, astfel că nici excepția de la această regula nu s-ar mai justifica. Din păcate, legiuitorul de acum a fost în eroare deoarece expresia ”dată în camera de consiliu” desemna locul judecății, iar nu locul pronunțării. Aceasta nu înseamnă însă, că de acum, judecata va avea loc în ședință publică. Procedura de regularizare este, prin definiție, o procedură necontencioasă, care se soluționează în cameră de consiliu, și prin care se urmărește stabilirea corectă a cadrului procesual, fără a se urmări dezlegarea vreunei chestiuni litigioase și stabilirea vreunui drept potrivnic în contradictoriu cu pârâtul, mai ales că acesta nici măcar nu știe că a fost chemat în judecată, pentru simplul motiv că încă nu i s-a comunicat cererea de chemare în judecată. Prin urmare, considerăm că prin eliminarea din textul normei legale sus menționate, a sintagmei „dată în cameră de consiliu” s-a dorit numai suprimarea unei mențiuni pe care legiuitorul o considera inutilă față de noua configurație a aducerii hotărârii la cunoștința publicului. Este evident, că prin modificarea art. 200 alin. (4) NCPC, legiuitorul a dorit doar eliminarea de la sancțiunea anulării cererii a neîndeplinirii de către reclamant a obligațiilor prevăzute în art. 194 lit. d) și e) NCPC, fără a avea vreo intenție să modifice regulile de judecată ale procedurii de regularizare. De altfel, din interpretarea globală a art. 200 NCPC, nu există un argument logic pentru ca regularizarea să fie scindată, pe de o parte aplicarea sancțiunii anulării cererii să se facă în ședință publică, iar pe de altă parte soluționarea cererii de reexaminare să se facă în cameră de consiliu, potrivit dispozițiilor art. 200 alin. (7) NCPC”.
[4] Aplicarea art. 177 alin. (3) CPC în etapa de regularizare presupune că cererea de chemare în judecată nu ar fi anulată, chiar dacă modificarea ori completarea a fost făcută după expirarea termenului de 10 zile, dar înainte ca instanța să se pronunțe, prin încheiere, asupra anulării acesteia. Această opinie este îmbrățișată de majoritatea autorilor: G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ediția a 4-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 390, D. N. Theohari, Comentariu la art. 200 C. pr. civ., în G. Boroi (coordonator), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. II. Art. 456-1134, Ediția a 2-a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2016, p. 576, Gh. Florea, Comentariu la art. 200 C. pr. civ., în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coordonatori), Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, Vol. II – art. 527-1134, Editura Universul Juridic, București, 2016, p. 739; G. C. Frențiu, D.-L. Băldean, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Editura Hamangiu, București, 2013, pp. 407-408; G. C. Frențiu, Reflecții pe marginea art. 200 din noul Cod de procedură civilă, în Dreptul, nr. 10/2013, p. 136; Gh.-L. Zidaru, Unele aspecte privind regularizarea cererii de chemare în judecată și noua reglementare a taxelor judiciare de timbru, în RRDP nr. 3/2013, p. 162; V. Bozeșan, Limitele de apreciere în soluționarea cererii de reexaminare – art. 200 alin. (6) NCPC, disponibil aici.
În sens contrar, V. M. Ciobanu, T.C. Briciu, Câteva reflecții în legătură cu soluțiile din doctrină și jurisprudență privind unele probleme ivite în aplicarea noului Cod de procedură civilă, în RRDP, nr. 4/2014, p. 103 (articol disponibil și aici); V. M. Ciobanu, T. C. Briciu, C. C. Dinu, Drept procesual civil, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Național, București, 2018, p. 293, nota de subsol nr. 14; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Ediția a II-a, Vol. II. Procedura contencioasă în fața primei instanțe. Procedura necontencioasă judiciară, Editura Solomon, București, 2017, p. 64.
[5] A se vedea Gh.-L. Zidaru, Unele aspecte privind regularizarea cererii de chemare în judecată …, loc. cit., pp. 152-153. Autorul reține că „este rezonabilă presupunerea că prin adoptarea unui Nou Cod de procedură civilă, legiuitorul a vrut să impună o disciplină procesuală semnificativ mai mare decât practicile devenite uzuale sub imperiul vechiului Cod, adesea foarte îndepărtate de litera și spiritul acestuia.”
[6] Acesta este, de altfel, unul dintre argumentele reținute în doctrină pentru ne-aplicarea art. 177 alin. (3) în procedura de verificare și regularizare a cererii: „O consecință a naturii imperative a termenului de 10 zile îl reprezintă imposibilitatea ca, în mod legal, cererea de chemare în judecată să fie modificată sau completată cu depășirea acestuia. Dispozițiile art. 177 alin. (3) NCPC nu pot conduce la concluzia că o modificare sau completare tardivă a cererii de chemare în judecată ar împiedica aplicarea sancțiunii nulității prevăzute de art. 200 alin. (2) NCPC. Acestea trebuie interpretate corelat cu cele ale alin. (2) din art. 177, conform cărora nulitatea nu poate fi acoperită dacă a intervenit decăderea. Dispozițiile art. 177 alin. (3) NCPC trebuie înțelese în sensul că actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunțării instanței a dispărut cauza acesteia, când actul prin care s-a realizat înlăturarea cauzei de nulitate este unul valabil. În cazul în care actul modificator sau completator, menit să înlăture cauza nulității, este el însuși lovit de nulitate pentru depășirea termenului în care trebuia făcut, așa cum prevede art. 185 alin. (1) teza II NCPC, este evident că înlăturarea cauzei de nulitate este numai aparentă și neproducătoare de efecte juridice, sancțiunea neputând fi evitată. O soluție contrară este greu de admis și ar fi chiar periculoasă deoarece ar lăsa loc abuzului și subiectivismului în privința duratei de timp „lăsate să treacă” între expirarea termenului de 10 zile și cel al pronunțării asupra îndeplinirii obligațiilor impuse în procedura regularizării.” (V. M. Ciobanu, T.C. Briciu, Câteva reflecții în legătură cu soluțiile din doctrină și jurisprudență privind unele probleme ivite în aplicarea noului Cod de procedură civilă, loc. cit., p. 103).
[7] V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Vol. I, Teoria generală, Editura Național, București, 1996, p. 139.
[8] Disponibilă pe platforma online HUDOC.
[9] Disponibilă pe platforma online HUDOC.
[10] Disponibilă pe platforma online HUDOC.
[11] Fără a intra în detalii, remarcăm că scopul etapei scrise a procesului este acela de a asigura realizarea garanțiilor principiului contradictorialității, deoarece, prin verificarea și regularizarea cererii, instanța se asigură că reclamantul prezintă un cadru procesual complet, iar prin comunicarea cererii de chemare în judecată, respectiv întâmpinării, se asigură garanțiile principiului contradictorialității prevăzute de art. 14 alin. (2) CPC. A se vedea Gh.-L. Zidaru, Unele aspecte privind regularizarea cererii de chemare în judecată …, loc. cit., pp. 152-153.
În legătură cu acest aspect, în motivarea Deciziei nr. 31/2014 (publicată în Monitorul Oficial nr. 112 din 14 februarie 2014), prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 200 alin. (1)-(3) și (6) CPC, s-a reținut că „(…) procedura prevăzută de dispozițiile legale criticate reprezintă opțiunea legiuitorului și are drept scop remedierea unor lipsuri ale acțiunii introductive, astfel încât, la momentul demarării procedurii de fixare a primului termen de judecată, aceasta să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 194 din Codul de procedură civilă. Legiuitorul a dorit disciplinarea părților din proces și, în acest fel, respectarea principiului celerității și a dreptului la un proces echitabil. (…) Procedura regularizării cererii introductive se întemeiază și pe soluția de principiu consacrată de art. 14 alin. (2) din Codul de procedură civilă potrivit căreia părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea.”
[12] Prof. I. Deleanu a reținut, în legătură cu acest aspect: „Considerată în ansamblul ei, procedura de verificare și de regularizare a cererii de chemare în judecată – la modul general vorbind, în orice caz nu prin referire la dispozițiile art. 193 C. pr. civ. – este o „procedură prealabilă” activității de judecată propriu-zise sau, mai exact spus, activității de „cercetare a procesului” (…). Procesul civil începe, într-adevăr, – cum laconic, dar fără dubii precizează art. 192 alin. (2) C. pr. civ. – „prin înregistrarea cererii la instanță, în condițiile legii”. Abstracție făcând de alte implicații antrenate de înregistrarea cererii (…), în context se impune delimitarea începerii formale a procesului – prin înregistrarea cererii de chemare în judecată – de judecarea efectivă a acesteia. Or, tocmai în această primă etapă a procesului – convențional numită „etapa scrisă” – este susceptibilă de deschidere și finalizare procedura instituită de art. 200 C. pr. civ.” (I. Deleanu, Procedura verificării prealabile a cererii de chemare în judecată și cererea de reexaminare, în RRDP nr. 1/2014, pp. 25-26).
Cu privire la acest aspect, în Tezele prealabile ale proiectului Codului de procedură civilă (aprobate prin H.G. nr. 1527/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 889 din 27 decembrie 2007), s-a reținut că „(…) declanșarea propriu-zisă a procesului civil, marcată prin fixarea primului termen de judecată, va fi condiționată de existența unei cereri de chemare în judecată care îndeplinește toate condițiile de formă și de fond prevăzute de lege. Înainte de a se stabili primul termen de judecată – ce va deveni momentul de referință în declanșarea procesului – și de a fi comunicată pârâtului, cererea de chemare în judecată este supusă unui control „administrativ” al completului, aleatoriu stabilit, și unei proceduri de completare și corectare a lipsurilor cererii, în interiorul unui termen stabilit de instanță. În acest fel, se vor evita comunicarea către partea adversă a unor cereri informe, cu cheltuielile aferente angajării unui avocat, precum și introducerea în circuitul procesual al instanțelor a unor asemenea cereri. Această fază premergătoare, presupunând corespondența scrisă numai cu autorul cererii de chemare în judecată, se va finaliza:
– fie prin conformarea la cerințele stabilite conform legii de instanță și fixarea primului termen de judecată, cu citarea pârâtului;
– fie, în cazul în care obligațiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite, prin anularea cererii, printr-o încheiere dată în camera de consiliu. Desigur, în acest caz, ca o garanție a respectării legii, reclamantul va avea la îndemână posibilitatea de a solicita reexaminarea încheierii de anulare”.
Chiar dacă legiuitorul nu a îmbrățișat soluția legislativă a declanșării procesului la primul termen de judecată, reglementând expres că procesul începe odată cu înregistrarea la instanță a cererii de chemare în judecată, în condițiile legii [art. 192 alin. (2) CPC], considerațiile făcute în Tezele prealabile cu privire la procedura scrisă scot în evidență viziunea cu privire la caracterul premergător al acesteia. Această concepție conduce la diferențierea regulilor aplicabile judecății și celor aplicabile procedurii scrise, premergătoare judecății, diferențiere care, considerăm, este în continuare valabilă, inclusiv după modificarea art. 200 CPC prin Legea nr. 310/2018.
Pentru opinia contrară, potrivit căreia concepția Tezelor prealabile referitoare la procedura de verificare și regularizare nu a fost preluată în reglementarea Codului și că sub-etapa de regularizare nu poate fi considerată o „fază premergătoare”, a se vedea S. Florea, Câteva observații privind Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe, disponibil aici.
[13] De altfel, inaplicabilitatea în procedura de verificare și regularizare a cererii a principiilor specifice etapei de judecată este recunoscută implicit de doctrină și prin aceea că majoritatea autorilor au reținut că anularea cererii se face fără citarea părților, chiar dacă art. 200 alin. (4) CPC nu cuprinde o astfel de mențiune, nici înainte și nici după modificarea prin Legea nr. 310/2018. A se vedea, în acest sens, G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 391; V. M. Ciobanu, T. C. Briciu, C. C. Dinu, op. cit., p. 293; M. Tăbârcă, op. cit., p. 66; I. Leș, Tratat de drept procesual civil, Vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2014, pp. 620-621; D. Ghiță, Drept procesual civil. Partea specială, Editura C.H. Beck, București, 2017, p. 24. În sens contrar, a se vedea N. Stoian, Procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată conform NCPC, disponibil aici, autoarea reținând aplicabilitatea art. 153 CPC în procedura de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată. Practica judiciară este unitară cu privire la acest aspect (anularea cererii de chemare în judecată în procedura de regularizare fără citarea părților), ceea ce, în opinia noastră, constituie o confirmare organică a tezei pe care o susținem, anume aceea că, fiind o sub-etapă a procesului prealabilă judecății propriu zise, garanțiile principiilor fundamentale specifice judecății civile nu sunt aplicabile.
[14] „(…) așa cum rezultă din Expunerea de motive a proiectului  de lege privind Codul de procedură civilă, prin instituirea procedurii de regularizare a cererii de chemare în judecată, legiuitorul a urmărit crearea unui mijloc procedural prin care să se evite punerea pe rolul instanțelor judecătorești a unor cereri informe, care să împiedice buna desfășurare a procesului, cu consecința tergiversării acestuia și a efectuării de cheltuieli inutile, atât de partea adversă, cât și sistemul judiciar. Totodată, prin această procedură se urmărește comunicarea către cealaltă parte a unei cereri care să îi permită formularea unei apărări complete atât în fapt, cât și în drept” (G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 385).
[15] Pentru această opinie, a se vedea Gh.-L. Zidaru, Unele aspecte privind regularizarea cererii de chemare în judecată …, loc. cit., pp. 161-162; I. Deleanu, Procedura verificării prealabile a cererii de chemare în judecată și cererea de reexaminare, loc. cit., p. 30, nota de subsol nr. 1; T. C. Briciu, M. Stancu, C. C. Dinu, Gh.-L. Zidaru, P. Pop, Comentarii asupra modificării noului Cod de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018. Între dorința de funcționalitate și tendința de restaurație, loc. cit.
[16] A se vedea V. Belegante, Comentariu la art. 527 C. pr. civ., în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coordonatori), Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, Vol. II – art. 527-1134, Editura Universul Juridic, București, 2016, pp. 4-11; G. Răducan, Drept procesual civil. Căile de atac. Procedura necontencioasă judiciară. Proceduri speciale, Editura Hamangiu, București, 2017, pp. 277-278.
[17] A se vedea, în acest sens, D. M. Gavriș, Comentariu la art. 527 C. pr. civ., în G. Boroi (coordonator), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. II. Art. 456-1134, Ediția a 2-a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2016, p. 252. Autorul citat reține: „chiar dacă, uneori, practica, s-a exprimat în sensul că „procedura regularizării cererii de chemare în judecată ar fi o procedură necontencioasă pe motiv că se desfășoară doar între instanță și reclamant, fără a fi încunoștiințat pârâtul (ceea ce este adevărat), considerăm că eventuala corespondență prealabilă purtată, la inițiativa instanței, cu reclamantul pentru a se complini lipsurile cererii de chemare în judecată și pentru a se evita comunicarea unei cereri informe către pârât nu are caracterul unei cereri (în sensul art. 194 sau art. 530 NCPC)distincte de cea regularizată, pentru a se pune problema stabilirii caracterului contencios ori necontencios al acesteia. Nu este corect să calificăm, automat, ca fiind contencioasă ori necontencioasă orice chestiune juridică evocată printr-o sintagmă în al cărei conținut intră termenul „procedură”. Regularizarea este un incident procedural indisolubil legat de cererea de chemare în judecată la care se referă și nu poate fi tratată ca o cerere distinctă adresată instanțelor judecătorești, care să poată fi calificată după criteriul menționat”.


Lect. univ. Nicolae-Horia Țiț
Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” Iaşi

Judecător Roxana Stanciu
Tribunalul București

Newsletter
Instagram
Facebook

Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Considerații succinte cu privire la modificările aduse art. 200 alin. (4) CPC, prin Legea nr. 310/2018, în ceea ce privește pronunțarea încheierii de anulare a cererii de chemare în judecată în camera de consiliu”

  1. Daniel ȘERBAN spune:

    Este cazul să remarcăm subtila „aluzie dojenitoare” din Decizia nr. 44 din 21 noiembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: „Deși termenul de 10 zile stabilit prin Rezoluția din 27 iunie 2014 s-a împlinit la data de 14 iulie 2014 (comunicarea acesteia fiind făcută petentei la data de 3 iulie 2014), prima instanță nu a observat acest aspect și nu a procedat la anularea plângerii în condițiile art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă, ci a dispus comunicarea acesteia intimatului, iar ulterior a stabilit termen de judecată.”

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate