ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Capcana formelor fără fond. Sau despre greșita aplicare a Deciziei nr. 8/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

21.02.2019 | Simona TRANDAFIR
Simona Trandafir

Simona Trandafir

Devotate dezlegărilor de drept oferite de Înalta Curte de Casație și Justiție, tot mai multe instanțe cad în capcana formelor fără fond, pronunțând soluții criticabile, întemeiate exclusiv pe litera interpretată a legii, și nesocotind tocmai spiritul ce fundamentează întregul edificiu normativ.

Un exemplu semnificativ în acest sens, în care instanțele aplică mutatis mutandis considerentele instanței supreme fără a ține seama de consecințele ce derivă din aceste considerente, îl reprezintă problema inadmisibilității acțiunilor de drept comun promovate de Inspectoratul de Stat în Construcții pentru obligarea investitorului la plata cotei de 0,7% din valoarea lucrărilor executate în temeiul autorizației de construire.

Subiect al unor îndelungi dezbateri, și izvor al unei practici judiciare neunitare, cota de 0,7% din valoarea lucrărilor executate de investitor în temeiul autorizației de construire a fost pusă sub lupa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ceea ce se dorea o lămurire a naturii juridice, respectiv a termenului de prescripție incident, deziderate de altfel atinse prin decizia pronunțată, deschide noi fronturi de dezbatere cu privire la inadmisibilitatea acțiunilor de drept comun promovate de Inspectoratul de Stat în Construcții în contradictoriu cu investitorii obligați la plata cotei de 0,7%, reglementată de prevederile Legii nr. 10/1995, astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia nr. 8/2018.

Ce ne spune Înalta Curte de Casație și Justiție despre inadmisibilitatea acestor acțiuni de drept comun?

Nimic. La prima vedere, și bazându-se exclusiv pe pe litera Deciziei nr. 8/2018 am putea fi tentați să apreciem că instanța supremă nu ne spune nimic despre inadmisibilitate, ci că ne vorbește numai despre lărgirea sferei creanțelor fiscale, prin asimilarea cotei de 0,7%, respectiv despre termenul de prescripție aplicabil acestor noi creanțe fiscale.

În realitate, instanța supremă ne spune mai mult decât atât, stipulând în mod indirect inclusiv asupa inadmisibilității acțiunilor Inspectoratului de Stat în Construcții. Însă o atare concluzie poate fi desprinsă numai dacă înțelegem să privim considerentele Deciziei inclusiv prin prisma spiritului în care acestea au fost edictate.

Pentru aceasta, o primă etapă a prezentei analize presupune identificarea sumelor față de recuperarea cărora ar putea fi opusă, cu succes considerăm noi, excepția inadmisibilității acțiunii de drept comun promovate de Inspectoratul de Stat în Construcții.

Astfel, prin Decizia nr. 8/2018, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că „obligația de plată a sumei echivalente cu cota de 0,7% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor și a lucrărilor prevăzute la art. 2 din Legea nr. 10/1995 și pentru care se emit, în condițiile legii, autorizații de construire este o obligație fiscală”. Însă Decizia 8/2018 analizează problema de drept dedusă judecății prin raportare la un moment determinat, relevant cauzei în cadrul căreia s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile, fără a fi indicat în concret care este orizontul de timp ce ar putea fi supus aceleiași concluzii, pe baza acelorași considerente.

Or, pentru determinarea acestui orizont temporal, și ținând seama de faptul că natura juridică a creanței fiscale este imprimată de destinația sumelor, iar nu de statutul colectorului, considerăm că prezintă relevanță perioada în decursul căreia au fost îndeplinite cumulativ următoarele condiții: (i) a fost reglementată obligația de plată a cotei de 0,7% din valoarea lucrărilor executate în temeiul autorizației de construire, iar (ii) sumele astfel colectate de Inspectoratul de Stat în Construcții s-au făcut venit la bugetul de stat.

Prin adoptarea Legii nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, legiuitorul înțelege să modifice sursa de finanțate a Inspectoratului de stat în Construcții, ce se finanța la acel moment din venituri proprii, și dispune ca finanțarea să se realizeze integral de la bugetul de stat.

Prin același act normativ, potrivit prevederilor art. 7, s-a stabilit că veniturile obținute începând cu data intrării în vigoare a legii, respectiv începând cu 09.11.2009, de către entitățile reorganizate ca instituţii publice finanţate integral de la bugetul de stat, între care se numără și Inspectoratul de Stat în Construcții individualizat la poziția 5 din Anexa 1 la lege, se fac venit la bugetul de stat.

Ulterior, Ordonanța Guvernului nr. 24/2014 pentru stabilirea unor măsuri privind controlul statului în domeniul construcţiilor, aprobată prin Legea nr. 35/2015 și intrată în vigoare la 01.01.2015, abrogă poziția 5 din Anexa 1 la Legea nr. 329/2009, ceea ce reprezintă în fapt o nouă schimbare a sursei de finanțare a Inspectoratului de Stat în Construcții, care redevine instituție publică finanțată integral din venituri proprii.

Prin urmare, putem conchide asupra faptului că sumele colectate de Inspectoratul de Stat în Construcții în perioada 09.11.2009 – 01.01.2015, sume între care se regăsește și cota de 0,7% astfel cum aceasta a fost reglementată de Legea nr. 10/1995 pe întreaga perioadă în discuție, s-au făcut venit la bugetul de stat, având astfel natura juridică de creanțe fiscale.

În continuare, facem precizarea că toate considerentele și observațiile ce succedă acestei concluzii vor viza exclusiv perioada 09.11.2009 – 01.01.2015 și, în lipsa unor mențiuni exprese, vor fi întemeiate pe acte normative în vigoare în acest orizont temporal.

În acest context, un ultim pas necesar a fi parcurs pentru identificarea sumelor ce fac obiectul prezentei analize îl reprezintă stabilirea momentului la care se naște în sarcina investitorului obligația de plată a creanței fiscale.

Astfel, prin prevederile art. 267 alin. 14 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, legiuitorul instituie în sarcina investitorului obligația de regularizare a creanțelor fiscale datorate Inspectoratului de Stat în Construcții, prin depunerea unei declarații în termen de 15 zile de la data finalizării lucrărilor, dar nu mai târziu de 15 zile de la data la care expiră autorizaţia de construire.

Declarația fiscală astfel depusă va fi asimilată cu o decizie de impunere, sub rezerva unei verificări ulterioare, şi va produce efectele juridice ale înştiinţării de plată de la data depunerii sale, potrivit art. 86 alin. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Pe cale de consecință, apreciem că obligația de plată a investitorului ia naștere la data îndeplinirii obligației de regularizare a creanțelor fiscale datorate Inspectoratului de Stat în Construcții în temeiul Legii nr. 10/1995, respectiv la data depunerii în acest sens a declarației fiscale.

Vom supune așadar analizei noastre acele creanțe fiscale cu privire la care obligația investitorului de regularizare a fost îndeplinită în perioada 09.11.2009 – 01.01.2015, pentru a determina dacă, în lumina noilor interpretări oferite de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 8/2018, o acțiune de drept comun a Inspectoratului de Stat în Construcții, ce urmărește obținerea unui titlu executoriu împotriva investitorului, mai poate trece testul admisibilității.

Astfel, legiuitorul, consecvent dualismului regulă-excepție, reglementează în sens procesual fiscal administrarea creanțelor, schițând un tablou normativ ce se întregește pe deplin prin nuanțele trasate de considerentele Deciziei 8/2018 a instanței supreme.

Urmând aceeași manieră de abordare, observăm că dreptul de administrare a creanțelor fiscale, prin prerogativele sale, revine organelor fiscale, regulă ce se desprinde din cuprinsul dispozițiilor art. 1 pct. 2. lit. b și ale art. 29 alin. 1 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În continuare, dintre prerogativele dreptului de administrare a creanței fiscale, patru sunt cele care prezintă relevanță în prezenta analiză, respectiv (i) stabilirea, (ii) controlul, (iii) colectarea și (iv) executarea. Or, potrivit regulii trasate de legiuitor, toate aceste patru prerogative se impun a fi îndeplinite de către organele fiscale.

Cu toate acestea, prin dispozițiile Legii nr. 10/1995, astfel cum acestea au fost interpretate de instanța supremă prin considerentele Deciziei nr. 8/2018 (a se vedea par. 85) se instituie o derogare de la regula amintită, în sensul în care prerogativele controlului și colectării creanțelor fiscale reprezentate de cota de 0,7% din valoarea lucrărilor executate de investitor sunt transferate în sarcina Inspectoratului de Stat în Construcții.

Ca atare, identificăm o scindare a dreptului de administrare a creanței fiscale între organele fiscale și Inspectoratul de Stat în Construcții, după cum urmează:

i. Dreptul de stabilire a creanței fiscale aparține organelor fiscale de vreme ce legiuitorul nu derogă de la regulă sub aspectul acestei prerogative.

ii. Dreptul de control cu privire la plățile efectuare aparține Inspectoratului de Stat în Construcții, fiind o excepție de la regulă.

iii. Dreptul de colectare a plăților realizate voluntar de către investitori, aparține Inspectoratului de Stat în Construcții, fiind de asemenea o excepție de la regulă.

iv. Dreptul de executare silită a obligațiilor fiscale neachitate la scadență aparține organelor fiscale, neexistând o derogare expresă în acest sens.

Prin urmare, ori de câte ori Inspectoratul de Stat în Construcții va promova o acțiune ce tinde la valorificarea cotei de 0,7%, astfel cum aceasta a fost definită în sens material și temporar în cuprinsul prezentei analize, instanța învestită cu soluționarea cauzei va fi ținută să verifice în ce măsură obiectul cererii de chemare în judecată se circumscrie sferei prerogativelor dreptului de administrare a creanței fiscale ce au fost transferate în patrimoniul Inspectoratului de Stat în Construcții.

Astfel, în ipoteza în care Inspectoratul de Stat în Construcții înțelege să își exercite dreptul de control ce i-a fost recunoscut de instanța supremă, respectiv dacă dorește să realizeze o verificare a plăților ori a evidențelor contabile cuprinse în nota de calcul întocmită pe baza informațiilor cuprinse în autorizația de construire, calea acțiunii de drept comun va fi deschisă.

Dacă însă prin cererea introductivă de instanță Inspectoratul de Stat în Construcții tinde la stabilirea creanței, în sens procesual fiscal, respectiv la obținerea unui titlu executoriu cu privire la această creanță, demersul său va fi inadmisibil. Aceasta deoarece câtă vreme, în lipsa vreunei derogări, prerogativa stabilirii creanței rămâne în sarcina organelor fiscale, numai acestea din urmă vor fi îndrituite să procedeze la stabilirea creanței fiscale, prin emiterea unui titlu de creanță, Inspectoratul de Stat în Construcții neavând deschisă calea acțiunii de drept comun pentru obținerea unui titlu executoriu.

Și atunci, unde greșesc instanțele? Sau despre cum somnul interpretării naște monștri…

Din perspectiva jurisprudenței conturate ulterior publicării Deciziei nr. 8/2018 în Monitorul Oficial[1], soluția inadmisibilității acțiunii promovate de Inspectoratul de Stat în Construcții în temeiul dreptului comun apare în prezent ca fiind minoritară.

Or, pentru o unificare reală a practicii judiciare este necesar ca instanțele ținute de hotărârile pronunțate în dezlegarea unor chestiuni de drept să aplice deopotrivă și consecințele logico-juridice ce derivă din considerentele instanței supreme. Numeroase instanțe greșesc însă prin faptul că nesocotesc reperele trasate în mod indirect, pronunțând deseori soluții formale, îmbrăcate în exigențele pe deplin verificate ale normelor juridice, dar golite tocmai de spiritul legii, un veritabil perpetuum mobile al întregului sistem juridic.

Cu toate acestea, nu mai puțin adevărat este faptul că timpul va sedimenta în conștiința juridică colectivă toate aceste noi repere trasate de către instanța supremă, pavând astfel drumul către un posibil reviriment al practicii judiciare.


[1] Decizia 8/2018, pronunțată la data de 19.02.2018, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 441 din 25.02.2018.


Avocat Simona Trandafir
NICULEASA LAW FIRM


Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Newsletter
Publicitate
Corporate
Membership