ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Protecția mărcilor în comerțul electronic
22.02.2019 | Nicoleta BOBOC


Cyberlaw - Valoarea legala a documentelor electronice
Nicoleta Boboc

Nicoleta
Boboc

Scurtă introducere

Interesul prezentei analize derivă din nevoia de cunoaștere a consecințelor pe care componenta tehnologică preponderentă ce ocupă în mod semnificativ viața consumatorilor le are asupra titularilor de marcă, precum și din necesitatea ca aceștia să devină conștienți de totalitatea pârghiilor pe care le au pentru protejarea drepturilor sale în mediul online.

La nivelul Uniunii Europene, răspunderea furnizorilor de servicii ale societății informaționale este reglementată pentru majoritatea domeniilor, prin Directiva 2000/31/EC privind unele aspecte legale ale societății informaționale și în special comerțul electronic, pe piața internă, adoptată la data de 8 iunie 2000, publicată în Jurnalul Oficial al Comunității Europene L 178/17.07.2000. Directiva Comerțului electronic, astfel cum este des denumită, a fost transpusă în dreptul intern român prin Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic, republicată în Monitorul Oficial nr. 959/29.11.2006 („Legea comerțului electronic”).

Atât pentru titularii de marcă, cât și pentru furnizorii de servicii ale societății informaționale, problematică răspunderii acestora din urmă pentru caracterul contrafăcut al produselor comercializate prin intermediul lor, devine de un interes major. La nivelul Uniunii Europene se reformează multe din cunoscutele internetului, în scopul protejării mai eficiente a titularilor de drepturi de proprietate intelectuală și al creării unei Piețe Unice Digitale.

2. Răspunderea furnizorilor de servicii ale societății informaționale în România

Problematica răspunderii furnizorilor de servicii ale societății informaționale pentru produse comercializate prin intermediul acestora, răspunde unei actualități instalate de ceva vreme în rândurile oamenilor, aceea a cumpărăturilor online. Din rațiuni ce țin de cele mai multe ori de resursa timp, oamenii preferă să își pună încrederea în comercianți invizibili, în produse intangibile și în originalitatea produselor doar afirmată, cumpărăturile online fiind viitorul comerțului.

Din perspectiva unui titular de marcă, acesta își poate comercializa produsele sale originale, fie prin intermediul unui shop online propriu, fie prin intermediari. În mod similar poate însă proceda și contrafăcătorul. Legea comerțului electronic definește „furnizorul de servicii ale societății informaționale, persoana fizică sau juridică ce pune la dispoziție unui număr determinat sau nedeterminat de persoane, orice activitate de prestare de servicii sau care presupune constituirea, modificarea, transferul ori stingerea unui drept real asupra unui bun corporal sau necorporal, activitate efectuată prin mijloace electronice, ce prezintă următoarele caracteristici: a) este efectuată în considerarea unui folos patrimonial, procurat ofertantului în mod obișnuit de către destinatar, b) nu este necesar ca ofertantul și destinatarul să fie fizic prezenți simultan în același loc, c) este efectuată prin transmiterea informației la cererea individuală a destinatarului.”[1]

Furnizorul de servicii ale societății informaționale este denumit în limbaj colocvial, platformă. Platformele se află de câțiva ani în atenția Uniunii Europene, în contextul Reformei privind Piața Unică Digitală.

Platformele se bucură de definiții, în Directiva 2000/31/CE privind comerțul electronic și Directiva 2015/1535 privind procedura de furnizare de informații în domeniul reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale, ca fiind “serviciu prestat în mod normal în schimbul unei remunerații, la distanță, prin mijloace electronice și la solicitarea individuală a beneficiarului serviciului” sau date de Comisia Europeană (24 septembrie 2015), anume “o întreprindere care operează două sau mai multe piețe, care utilizează internetul pentru a permite interacțiunile dintre două sau mai multe grupuri de utilizatori interdependenți, astfel încât să genereze valoare pentru cel puțin unul dintre grupuri.

În fine, platformele sunt servicii de intermediere online, ele fiind un „pilon esențial al economiei digitale UE” (potrivit Parlamentului European, în Rezoluția din 15 iunie 2017 privind platformele online și piața unică digitală). Acestea permit furnizorilor prin servicii de intermediere online să ofere bunuri sau servicii consumatorilor, cu scopul de a facilita inițierea unor tranzacții directe între respectivii furnizori și consumatori, indiferent de locul în care se încheie în ultimă instanță respectivele tranzacții.

Problema răspunderii platformelor apare ori de câte ori platformele găzduiesc/comercializează și produse susceptibile de a încălca drepturile unui titular de marcă. În acest context, al conflictului dintre titularul de marcă și operatorul platformei prin intermediul căreia sunt comercializate produsele contrafăcute, interesează dispozițiile Legii comerțului electronic.

Despre răspunderea furnizorilor de servicii ale societății informaționale s-au mai scris studii, în care autorii au înțeles regulile și excepțiile în mod diferit. Apreciem că dispozițiile art. 11 din Legea nr. 365/2002 ar trebui înțelese în sensul în care reglementează două reguli, precum și excepții de la cea de-a doua, astfel:

– Prima regulă este cea reglementată de art. 11 alin. 2 din Legea comerțului electronic, potrivit căreia furnizorii de servicii ale societății informaționale răspund pentru informația furnizată de ei înșiși sau pe seama lor. În varianta în care contrafăcătorul înțelege să își comercializeze produsele contrafăcute printr-un magazin online propriu, acesta va răspunde în mod direct în baza acestei reguli.

– Cea de-a doua regulă este cea reglementată de art. 11 alin. 3 din Legea comerțului electronic, potrivit căreia furnizorii NU răspund pentru informația transmisă, stocată sau la care facilitează accesul, cu excepțiile prevăzute de art. 12-14 din Legea comerțului electronic.

Prezenta analiză își propune să detalieze condițiile art. 14 din Legea comerțului electronic, anume situația serviciilor de stocare-hosting, această categorie fiind de interes pentru conflictul dintre titularul unei mărci și contrafăcătorul care comercializează produse contrafăcute prin intermediari.

Prin activități de stocare-hosting se înțeleg activități precum stocarea informațiilor furnizate de destinatarul serviciului, de exemplu magazinele online și piețele sau platformele online.[2]

Potrivit art. 14 din Legea nr. 365/2002, dacă un serviciu al societății informaționale constă în stocarea informației furnizate de un destinatar al serviciului respectiv, furnizorul acelui serviciu nu răspunde pentru informația stocată la cererea destinatarului, dacă este îndeplinită oricare din următoarele condiții:

a) furnizorul de servicii nu are cunoștință despre faptul că activitatea sau informația stocată este nelegală și, în ceea ce privește acțiunile în daune, nu are cunoștință despre fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea sau informația în cauză ar putea vătăma drepturile unui terț;

b) având cunoștință despre faptul că activitatea sau informația respectivă este nelegală ori despre fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea ori informația în cauză ar putea vătăma drepturile unui terț, furnizorul de servicii acționează rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la aceasta.

Așa fiind, regula pentru furnizorii de servicii de stocare-hosting este aceea a non-răspunderii. La excepția de la regulă, anume la situația angajării răspunderii, se ajunge în cazurile prevăzute de lit. a și b din art. 14. Astfel, pentru atragerea răspunderii furnizorului, titularul mărcii trebuie să facă dovada că furnizorul a avut efectiv cunoștință despre faptele ilegale. [3]

Noțiunea de „activitate nelegală”, a cărei cunoaștere se analizează în cadrul răspunderii intermediarilor, are în vedere toate tipurile de activități ilicite inițiate în mediul online de destinatarii serviciului, fie că este vorba despre contrafacerea mărcilor, piratarea drepturilor de autor, practici comerciale neloiale. Așa fiind, în contextul prezentei analize, interesează situația în care produse care aduc atingere drepturilor de proprietate intelectuală sunt comercializate în mediul online prin intermediul furnizorilor de servicii de intermediare, care stochează și găzduiesc, de regulă în baza unei relații contractuale de comision, produsele puse la dispoziție de destinatarul serviciului.

În ce privește proba cunoașterii de furnizorul serviciului a caracterului neconform sau contrafăcut al produselor puse la dispoziție de destinatarul serviciului/contrafăcătorul, trebuie arătate următoarele:

– Nu există o obligație legală a furnizorului serviciului, operatorul platformei, de a cunoaște caracterul original sau contrafăcut al produselor puse la dispoziție de terța parte pentru plasare spre comercializare. În acest sens, dispozițiile art. 15 din Directiva privind comerțul electronic prevăd că Statele Membre nu vor impune furnizorilor de servicii dintre cele menționate la art. 12-14, obligația generală de monitorizare a informației pe care o transmit și o stochează și nici obligația generală de a urmări activ faptele și circumstanțele care indică o activitate ilegală. Art. 15 din Directiva comerțului electronic nu a fost transpusă în dreptul intern.

– Cu privire la noțiunea de „încunoștiințare” a operatorului platformei cu privire la caracterul contrafăcut al produselor plasate spre comercializare, s-au exprimat opinii[4] anterioare în sensul că aceasta depinde de ceea ce uzanțele, practica judiciară sau doctrina stabilesc că semnifică, fiind în prezent acceptat faptul că o notificare din partea titularului ar reprezenta o formă prin care furnizorul să poată fi considerat a avea cunoștință.

– Totuși, simpla notificare din partea titularului de drepturi, ca metodă de a încunoștiința operatorul platformei, pare a fi în contradicție parțială cu prevederile art. 14 alin. 2 din Legea nr. 365/2002, potrivit căruia furnizorul de servicii are cunoștință despre faptul că activitatea sau informația este nelegală atunci când caracterul nelegal al acesteia a fost constatat printr-o decizie a unei autorități publice.

Textul art. 14 alin. 2 din Legea n. 365/2002 nu este prevăzut de Directiva comerțului electronic, fiind astfel maniera în care legiuitorul român a înțeles să reglementeze aspectul probei în această materie.

Procedura notificării de către persoana interesată/titularul dreptului este reglementată în cuprinsul art. 16 din Legea nr. 365/2002 și prevede ca, în final, furnizorii de servicii pot fi obligați să întrerupă, temporar sau permanent, transmiterea într-o rețea de comunicații sau stocarea informației furnizate de un destinatar al serviciului respectiv, în special prin eliminarea informației sau blocarea accesului la aceasta, accesul la o rețea de comunicații sau prestarea oricărui al serviciu al societății informaționale, dacă aceste măsuri au fost dispuse de o autoritate publică, din oficiu sau la primirea unei plângeri ori sesizări din partea oricărei persoane interesate.

Cu toate acestea, CJUE a stabilit[5] că, pentru ca normele prevăzute la articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2000/31 să nu fie lipsite de efectul lor util, acestea trebuie interpretate în sensul că vizează orice situație în care prestatorul în cauză ia cunoștință, indiferent în ce mod, de astfel de fapte sau împrejurări.

Astfel, sunt vizate în special situația în care operatorul unei piețe online descoperă existența unei activități sau a unei informații ilicite în urma unei examinări efectuate din proprie inițiativă, precum și cea în care existența unei astfel de activități sau informații îi este comunicată. Deși, desigur, o comunicare din partea titularului nu poate înlătura automat beneficiul exonerării de răspundere prevăzute la articolul 14 din Directiva 2000/31, întrucât o comunicare privind activități sau informații pretins ilicite poate să nu fie suficient de precisă și de susținută, în general, aceasta constituie totuși un element de care instanța națională trebuie să țină seama pentru a aprecia, în raport cu informațiile transmise astfel operatorului, dacă acesta a avut în realitate cunoștință de faptele sau de împrejurările pe baza cărora un operator economic diligent ar fi trebuit să constate nelegalitatea.

Așa fiind, față de caracterul obligatoriu în dreptul intern al normei europene de interpretare, s-ar putea conchide că operatorul platformei ia cunoștință și prin notificarea din partea titularului, prin care i se aduce la cunoștință caracterul contrafăcut al produselor plasate de terța parte, notificare care trebuie să fie suficient de precisă și justificată în mod corespunzător.

Posibilitatea atragerii răspunderii intermediarilor în contextul unor fapte de încălcare principală săvârșite de terțe persoane, este reglementată și în conținutul art. 11 din Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, potrivit căruia Statele Membre asigură de asemenea ca titularii drepturilor să poată solicita pronunțarea unui ordin judecătoresc împotriva intermediarilor ale căror servicii sunt utilizate de terți pentru a încălca un drept de proprietate intelectuală. Același text consacră și posibilitatea instanțelor de a pronunța împotriva contravenientului un ordin judecătoresc prin care se interzice continuarea încălcării, sau, altfel spus prevenirea încălcării în viitor, întocmai precum art. 12 și art. 13 alin. 3 din Directiva Comerțului Electronic, prevederi netranspuse însă în dreptul român intern.

Relevantă pentru înțelegerea deplină a problematicii privind răspunderea operatorilor de platforme în cazul încălcării drepturilor de proprietate intelectuală, este și cauza C-324/09, L’oreal și alții vs. eBay și alții, având ca obiect cerere de pronunțare de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a unei hotărâri preliminare în temeiul art. 234 CE, la sesizarea Înaltei Curți de Casație din Regatul Unit.

Marea Cameră a reținut că articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (Directiva privind comerțul electronic) trebuie interpretat în sensul că se aplică operatorului unei piețe online în cazul în care acesta nu a jucat un rol activ care să îi fi permis să aibă o cunoaștere sau un control al datelor stocate.

Operatorul menționat joacă un astfel de rol atunci când acordă asistență constând în special în optimizarea prezentării ofertelor de vânzare în cauză sau în promovarea acestora.

Dacă operatorul pieței online nu a jucat un rol activ în sensul vizat la paragraful anterior și, în consecință, furnizarea de servicii intră în domeniul de aplicare al articolului 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31, într‑o cauză în care s‑ar putea pronunța obligarea la plata de daune interese, operatorul amintit nu se poate prevala totuși de exonerarea de răspundere prevăzută de această dispoziție în cazul în care a avut cunoștință de fapte sau de împrejurări pe baza cărora un operator economic diligent ar fi trebuit să remarce nelegalitatea ofertelor de vânzare în cauză și, în ipoteza unei astfel de cunoștințe, nu a acționat prompt în conformitate cu alineatul (1) litera (b) al articolului 14 menționat.

De asemenea, s-a reținut că articolul 11 a treia teză din Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, trebuie interpretat în sensul că impune statelor membre să asigure că instanțele naționale competente în materie de protecție a drepturilor de proprietate intelectuală pot dispune printr‑un ordin judecătoresc ca operatorul unei piețe online să adopte măsuri care să contribuie nu numai la încetarea încălcărilor acestor drepturi de către utilizatori ai acestei piețe, ci și la prevenirea unor noi încălcări de această natură. Aceste ordine judecătorești trebuie să fie efective, proporționale, disuasive și nu trebuie să creeze obstacole în calea comerțului legal.

3. Concluzii

Într-o lume dominată de mediul online, titularii drepturilor de proprietate intelectuală trebuie să cunoască toate mijloacele specifice pentru protejarea cât mai bună a drepturilor sale. Angajarea răspunderii operatorilor de platforme pentru intermedierea faptelor de încălcare a drepturilor titularilor este amplu reglementată la nivelul Uniunii Europene, având reglementare specială și în dreptul intern, prin Legea nr. 365/2002. Totodată, față de extinderea virtuală teritorială a internetului, trebuie astfel cunoscute limitele aplicabilității acestei norme, prin înțelegerea faptului că legea română se aplică numai furnizorilor de servicii stabiliți în România și serviciilor oferite de aceștia.

Practica judecătorească în domeniul conflictului dintre titularii de marcă și operatorii piețelor online nu este încă semnificativă. În puținele cazuri existente sau care au existat pe rolul instanțelor judecătorești, titularii de marcă au rămas încă tributari temeiurilor consacrate de protejare a drepturilor acestora, astfel că o conștientizare a întregului spectru al măsurilor de protejare a drepturilor sale ar fi binevenită, mediul offline completându-se sub toate aspectele cu mediul online.


[1] Art. 1 pct. 1 și 3 din Legea nr. 365/2002.
[2] Disponibil aici.
[3] Despre modalitatea de traducere și transpunere a Directivei comerțului electronic în dreptul român, a se vedea Mihaela GIURANIUC (TUDORACHE), Răspunderea furnizorilor de servicii ale societății informaționale în Rmânia, Juridical Tribune, vol. I, 2011.
[4] A se vedea Răspunderea furnizorilor de servicii online pentru conținutul găzduit. Corelația dintre răspunderea furnizorilor de servicii hosting și interesele titularilor de drepturi de autor/ Monica Lupașcu.
[5] C-324/09, L’oreal vs. eBay.


avocat Nicoleta Boboc
BOBOC ȘI PARTENERII

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate