TOP LEGAL
3 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Condiţiile precare de detenţie din România – motiv de refuz al predării persoanei solicitate în baza unui mandat european de arestare
25.02.2019 | Adrian ŞANDRU


Adrian Șandru

Adrian Șandru

I. Consideraţii preliminare

Problema condiţiilor precare de detenţie din România a fost amplu dezbătută de către jurişti prin publicarea articolelor de specialitate, această chestiune intrând şi sub lupa presei româneşti. Deşi legiuitorul a propus mai multe posibile soluţii ale acestei probleme, soluţii mai mult sau mai puţin controversate, problema tratamentului inuman la care sunt supuşi deţinuţii în centrele de detenţie subzistă.

Obiectul acestei lucrări nu este de a tarifa soluţiile legislative propuse de legiuitor, ci de a expune problematica prin optica jurisprudenţei instanţelor străine, care s-au aplecat asupra condiţiilor din penitenciarele din România cu ocazia soluţionării cererilor de predare a unor persoane către autorităţile române, în baza mandatului european de arestare emis de autorităţile din România.

Extrădarea sau predarea predarea unei persoane are o importanţă majoră în contextul creşterii criminalităţii internaţionale care poate fi combătută prin cooperarea internaţională între state, funcţionalitatea mecanismului extrădării fiind necesară pentru a apăra ordinea de drept din societate.[1]

S-a susţinut de doctrină că principiul încrederii reciproce a statelor stă la baza dezvoltării şi funcţionării mecanismelor de cooperare judiciară, precum extrădarea[2]. Acest principiu este reglementat expres de Decizia-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L/190/1 din 18 iulie 2002. Încrederea reciprocă pe care trebuie să şi-o acorde statele prin punerea în executare a mandatului european de arestare vizează respectarea dreptului la un proces echitabil şi evitarea duratei excesive a procedurii în spiritul valorilor europene.

În dreptul intern mandatul european de arestare şi procedura extrădării este reglementată prin Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Potrivit art. 84 alin. (2) „mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002”.

Revenind la detenţiile precare din penitenciar ca motiv de refuz al extrădării unei persoane, se poate constata o contradicţie între desfăşurarea propriu-zisă a procedurii şi scopul pentru care a fost reglementat acest mecanism având la baza principiul încrederii reciproce. Mai exact, după cum vom arăta în cele ce urmează, principiul încrederii reciproce este nesocotit de către instanţele de judecată europene, care trebuie să se asigure că persoana care va fi predată autorităţilor române nu va fi supusă unor tratamente inumane, încălcându-i-se drepturile fundamentale ale omului.

II. Evoluţia jurisprudenţei româneşti în materie

Atât instanţele de judecată româneşti, cât şi cele străine au înregistrat un progres cu privire la raţionamentele care au stat la baza soluţiilor prin care au decis predarea persoanelor solicitate prin intermediul unui mandat european de arestare.

În urmă cu mai mulţi ani, doctrina a fost foarte critică cu anumite moduri de soluţionare a unor cereri de extrădare de către instanţele româneşti[3]. În acea speţă era criticată decizia judecătorilor. Aceştia au fost sesizaţi cu propunerea de arestare, deşi potrivit art. 103 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 ar fi avut un „drept de opţiune” în ceea ce priveşte măsura preventivă pe care urmau să o dispună, între arestarea preventivă sau obligarea de a nu părăsi localitatea. Judecătorii au decis arestarea preventivă a persoanelor solicitate, stabilind un alt termen în vederea comunicării mandatului european şi continuării procedurii de predare. S-a concluzionat atunci că „speţa mai sus prezentată este un trist exemplu privind modul în care operează cooperarea judiciară între statele membre şi situaţiile absurde pe care un asemenea mecanism le poate genera. Ideea mandatului european nu este în sine una nefericită[4].

Trecând mai mult de cinci ani de la acea soluţie criticabilă a instanţei în materia mandatului european de arestare, jurisprudenţa a evoluat în sensul analizei mai amănunţite asupra condiţiilor necesare pentru a da curs unei astfel de solicitări.

Într-o recentă decizie de speţă, Înalta Curte a statuat că „potrivit dispozițiilor art. 84 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate. Din dispozițiile art. 85 și următoarele din Legea nr. 302/2004, republicată, rezultă că rolul instanței de judecată în această procedură se rezumă la verificarea condițiilor de formă ale mandatului, la soluționarea eventualelor obiecțiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum și la motivele de refuz al predării pe care aceasta le invocă[5].

Obiectul acestei lucrări nefiind analiza resortului lăuntric al instanţelor româneşti în soluţionarea unor cereri de predare a unor persoane către statele solicitante, ne vom apleca asupra jurisprudenţei instanţelor străine raportat la motivul de refuz al predării datorat condiţiilor precare de detenţie.

III. Practica instanţelor în Republica Federală Germania

Instanţele din Germania par a fi mai preocupate de condiţiile de detenţie din România, chiar decât unele instanţe naţionale.

Prin decizia din 19 decembrie 2017 – 2 BvR 424/17 – Curtea Constituțională Federală germană[6] a pronunțat o hotărâre, pe baza unei plângeri formulată de o persoană care a fost arestată în Germania pe baza unui mandat european de arestare emis de România. Persoana solicitată a susținut că extrădarea în România a fost inadmisibilă, întrucât condițiile de detenție din România au constituit o încălcare a art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Reclamantul executase o pedeapsă cu închisoarea la Hamburg pentru infracțiunile comise în Germania, până la data de 24 septembrie 2017. Ulterior, el a fost ținut în detenție în vederea extrădării. În cursul procedurii de extrădare, Ministerul Federal al Justiției din Germania a informat administrațiile de justiție ale statelor federale germane (Länder) printr-o scrisoarea emisă la data de 01.12.2016, faptul că au avut loc discuții în România cu privire la condițiile de detenție insuficiente, iar centrul de detenție din Jilava a fost vizitat de autorităţi. Ei au descoperit că închisorile românești erau foarte suprapopulate și că aveau un deficit de 9.500 de locuri de detenție. În timpul vizitei la Jilava, un cetățean german a confirmat susţinerea cu privire la suprapopulare și a declarat că și-a împărtășit celula cu alți 8 colegi, iar singurul spațiu personal pe care-l avea la dispoziție era patul lui. Întrebat despre spațiul personal disponibil pentru persoana solicitată în România, autoritățile române au oferit asigurări, ca întotdeauna, că un spațiu personal minim de 3 metri pătrați, inclusiv mobilierul în cazul unui regim închis, și 2 metri pătrați în caz de deschidere sau semi – regimul deschis, ar putea fi garantat.

În aceeaşi cauză, în faţa Curţii Constituţionale Federale Germane, Curtea Regională Superioară din Hamburg, una dintre puținele instanțe germane care până în prezent nu a susținut că extrădarea în România nu poate fi categoric respinsă, deoarece acest lucru ar periclita cooperarea judiciară în materie penală, a permis în final extrădarea. Decizia Curţii Regionale Superioare din Hamburg s-a bazat pe jurisprudența Curţii europene de justiţie în cauza Aranyosi și Caldararu (C-404/15 și C-659/15 PPU)[7], care a clarificat faptul că principiul încrederii reciproce a obligat în general statele membre să execute un mandat european de arestare. Numai în circumstanțe excepționale ar putea fi limitat acest principiu, de exemplu în cazul încălcării art. 4 din Carta drepturilor fundamentale. Pe baza observațiilor Ministerului german al justiției și a autorităților române, Curtea de la Hamburg a considerat că trebuie să se țină seama de funcționarea regimului de justiție penală în cadrul UE. S-a mai susţinut că, în situaţia în care Germania ar fi respins extrădarea, infracțiunile săvârșite în România vor rămâne nepedepsite, iar acest lucru ar duce în cele din urmă la un „paradis sigur” în Germania pentru inculpații români. În pofida diferitelor condamnări ale României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru violarea art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pentru condițiile de detenție sărace, situația penitenciarului din România trebuia privită „ca un întreg”, iar spațiul individual avea doar valoare orientativă.

Petentul care a sesizat Curtea Constituţională Federală Germană a susținut că cerințele art. 3 CEDO nu au fost îndeplinite deloc în cazul condițiilor de detenție preconizate. La stabilirea spațiului individual acordat, spațiul ocupat de mobilier nu poate fi inclus. El a depus o sesizare constituțională împotriva deciziei, pe baza încălcării art. 1 din Constituția germană (demnitatea umană), din cauza condițiilor precare din închisori. Art. 1 Constituţia germană implică, de asemenea, interzicerea torturii și a tratamentului inuman sau degradant în legislația germană.

Curtea Constituțională Federală Germană a admis plângerea. Nu a pus în discuţie încălcarea art. 1 din Constituția Germaniei, însă a constatat că Tribunalul din Hamburg a comis o eroare în interpretarea art. 4 Carta drepturilor fundamentale, fără a pune în discuţie necesitatea solicitării unei hotărâri preliminare de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Potrivit Curții Constituționale, deciziile contestate au încălcat dreptul reclamantului de acces în faţa unei instanţe (art. 101 alin. (1) a teza a doua Constituția germană), un drept echivalent drepturilor fundamentale. S-a mai reţinut că, în cazul în care există îndoieli privind interpretarea și aplicarea dreptului Uniunii în cadrul unei proceduri în fața instanțelor judecătorești ordinare pentru revizuirea cererilor de extrădare primite prin intermediul asistenței judiciare reciproce, astfel cum este stabilită de dreptul Uniunii, dreptul de acces în faţa unui judecător presupune şi adresarea întrebărilor relevante Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru a da o hotărâre preliminară. Curtea a sugerat transmiterea unor întrebări către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pentru a tranşa această problemă.

IV. Sesizarea Curţii de Justiție a Uniunii Europene

În urma deciziei Curţii Constituţionale Federale Germane anterior menţionată, Curtea Regională Superioară din Hamburg, una dintre puținele instanțe germane care anterior au permis extrădarea persoanelor în favoarea României, a formulat o serie de întrebări cu privire la interpretarea art. 4 Carta Drepturilor Fundamentale şi astfel a fost sesizat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare[8].

Întrebările preliminare în cauza pendinte sunt următoarele:

În contextul Deciziei-cadru privind mandatul european de arestare, care sunt cerințele minime privind condițiile de detenție care se impun în temeiul articolului 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene?

a. În special, din punctul de vedere al dreptului Uniunii există o limită minimă „absolută” privind dimensiunea spațiilor de detenție, sub nivelul căreia are loc întotdeauna o încălcare a articolului 4 din cartă?

i. În stabilirea cotei individuale a spațiului de detenție, se va ține sau nu se va ține seama de faptul că celula este individuală sau comună mai multor deținuți?

ii. În calcularea dimensiunii spațiului de detenție, trebuie scăzută suprafața ocupată de mobilier (pat, dulap etc.)?

iii. Din punctul de vedere al construcției, care sunt condițiile eventual relevante în vederea asigurării unor condiții de detenție conforme cu dreptul Uniunii? Eventual, ce importanță au accesul deschis direct (sau doar indirect) din celula de detenție la spațiile sanitare sau de alt fel, precum și furnizarea de apă rece și caldă, încălzirea, iluminatul etc.?

b. În ce măsură au un rol au în apreciere „regimurile de detenție” diferite, respectiv perioadele diferite de deschidere a celulelor și gradele diferite ale libertății de mișcare, existente în interiorul penitenciarului?

c. Trebuie avute în vedere – astfel cum a procedat instanța de trimitere în deciziile sale privind admisibilitatea extrădării – și îmbunătățiri de ordin juridic și organizatoric în statul membru emitent (introducerea unui sistem de tip Ombudsman, instituirea unor instanțe competente în materie de executare a pedepselor etc.)?

Conform căror criterii trebuie evaluate condițiile de detenție din punctul de vedere al drepturilor fundamentale garantate în Uniune? În ce măsură aceste criterii influențează interpretarea noțiunii „risc real” în sensul jurisprudenței Curții de Justiție în cauzele Aranyosi și Căldăraru?

a. Autoritățile judiciare ale statului membru de executare sunt autorizate să efectueze un control complet al condițiilor de detenție din statul membru emitent sau trebuie să se limiteze la examinarea existenței unor nelegalități vădite?

b. În măsura în care, în răspunsul la prima întrebare preliminară, Curtea de Justiție concluzionează că dreptul Uniunii prevede cerințe „absolute” privind condițiile de detenție: neîndeplinirea acestor condiții minime, în sensul „neefectuării unei examinări comparative”, ar implica întotdeauna existența unui „risc real” de natură să interzică extrădarea sau statul membru de executare trebuie să inițieze totuși o examinare comparativă? Trebuie luate în considerare, în acest sens, aspecte precum menținerea sprijinului judiciar reciproc intra-european, capacitatea de funcționare a justiției penale europene sau principiile încrederii reciproce și recunoașterii reciproce?”[9]

Dezbaterea orală în acest caz a avut loc pe data de 7 februarie 2019, moment în care persoana predată autorităţilor române a subliniat că “instanța de contencios constituțional din Germania a arătat că instanțele de drept comun sunt obligate ex officio să opereze acest control cu privire la respectarea dreptului la demnitate umană în cazul remiterii, și de aceea trebuie să ne întrebăm dacă nu la fel ar trebui să fie și cadrul procedural de verificare al respectivelor condiții[10].

Previzibil ar fi ca soluţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene să fie în acord cu jurisprudenţa anterioară în materia predării persoanelor. Curtea a reţinut anterior că “autoritatea judiciară de executare trebuie, întro primă etapă, în temeiul unor elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător privind funcționarea sistemului judiciar în statul membru emitent (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C404/15 și C659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctul 89), să evalueze existența unui risc real de încălcare a dreptului fundamental la un proces echitabil, legată de o lipsă de independență a instanțelor statului membru respectiv, ca urmare a unor deficiențe sistemice sau generalizate în acest din urmă stat. Informațiile care figurează întro propunere motivată adresată recent Consiliului de către Comisie, în temeiul articolului 7 alineatul (1) TUE, constituie elemente deosebit de relevante în scopul acestei evaluări[11]. Ceea ce s-a statuat cu privire la dreptul la un proces echitabil ar trebui în mod corelativ reţinut şi cu privire la dreptul persoanei de a nu fi supus unor tratamente degradante sau inumane.

V. Consecinţele sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Procedura în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu a rămas fără ecou în jurisprudenţa instanţelor germane.

Într-o hotărâre recentă[12], Curtea Constituțională Federală Germană a suspendat o decizie extrădare în România, decizie pronunţată  de Curtea Regională Superioară din Frankfurt. Similar cu o decizie anterioară din 1 octombrie 2018 privind o hotărâre de extrădare emisă de Curtea Regională Superioară din Berlin[13], prin care Curtea Constituțională Federală a admis, de asemenea cererea petentului, Curtea Federală a constatat din nou că plângerea constituțională pe care avocatul a depus-o pentru reclamant nu a fost nici inadmisibilă, nici în mod vădit nefondată. Dimpotrivă, s-a susţinut că prin decizia Curții Regionale Superioare de la Frankfurt în care se admite extrădarea în România în ciuda condițiilor de detenție cu care se va confrunta petentul în cazul unei extrădări, dreptul său la demnitate umană prevăzut de art. 1 din Constituția germană ar fi grav afectat. Instanţa care a admis cererea de extrădare a încălcat art. 101 alin. (1) al doilea paragraf din Constituția germană (dreptul la un judecător desemnat prin lege) prin faptul că nu a solicitat Curţii Europene de Justiţie a Uniunii Europene o hotărâre preliminară privind interpretarea art. 4 Carta drepturilor fundamentale. De asemenea, s-a reţinut că, în cazul de față, reclamantul nu ar mai fi în măsură să ridice obiecții împotriva extrădării sale ulterior predării sale către autorităţile române. Șederea sa în Germania a fost prelungită până la pronunţarea unei decizii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Decizia este foarte interesantă fiindcă afirmă în mod explicit că este posibilă încălcarea drepturilor fundamentale ale reclamantului în cazul extrădării sale în România.

Practicienii dreptului german au afirmat că extrădarea este inadmisibilă dacă încalcă principiile fundamentale ale sistemului juridic german sau standardul minim al drepturilor omului, care este obligatoriu în temeiul dreptului internațional. Statul solicitat nu poate contribui, prin intermediul asistenței juridice reciproce, la expunerea extrădării la tortură sau la tratamentul sau pedeapsa inumană sau degradantă. Aceste cerințe minime sunt între timp o parte integrantă a protecției internaționale a drepturilor omului[14].

VI. Optica Curţii Europene a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o bogată jurisprudenţă prin care atrage   atenţia asupra condiţiilor precare din penitenciarele din România. Prima hotărâre în acest sens a fost pronunţată de Curte pe 6 decembrie 2007 pentru încălcarea art. 3 din Convenție, reţinând printre altele, că bunăoară condițiile materiale de detenție nu satisfac standardul european[15]. Doctrina a remarcat că “în perioada 2007-2012, au fost pronunțate 93 de hotărâri de condamnare a statului român pentru încălcări ale articolului 3 sub aspectul suprapopulării carcerale și al condițiilor materiale inadecvate de detenție atât în penitenciare, cât și în centrele de reținere și arest preventiv (lipsa de igienă, aerisire și lumină naturală insuficiente, instalații sanitare nefuncționale, alimentație insuficientă sau inadecvată, accesul limitat la dușuri, prezența șobolanilor și a insectelor în celulele de detenție)[16].

Ca urmare a numeroaselor decizii[17] în acest sens şi a impasibilităţii statului român a urmat o decizie pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului împotriva României, prin care Curtea statuează că există în România o „problemă generală care este cauzată de o disfuncționalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta și în viitor numeroase persoane”[18]. Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante, prevăzută la art. 3 din Convenţie, este un drept absolut de la care nu se poate deroga. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, departe de a lipsi persoanele de drepturile prevăzute în Convenție, privarea de libertate impune în unele cazuri o protecție sporită a persoanelor vulnerabile. Statul este obligat să se asigure că toate persoanele private de libertate sunt deținute în condiții care respectă demnitatea lor umană, că nu sunt supuse unor suferințe sau greutăți de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că nu li se compromite sănătatea[19].

Potrivit jurisprudenţei în cauza Bosphorus[20] s-a reţinut că protecția drepturilor fundamentale de către dreptul Uniunii Europene poate fi considerată echivalentă cu aceea a sistemului Convenției Europene a Drepturilor Omului, în acest sens jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului fiind relevantă cu privire la respectarea şi evoluţia dreptului Uniunii Europene. Există o cauză pendinte pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului asemănătoare cu cea menţionată supra aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. În acea cauză reclamantul, care se află în detenţie la Penitenciarul Gherla, se plânge că executarea mandatului european de arestare emis pe numele său reprezintă o încălcare a articolului 3 din Convenție

VII. Concluzii

Considerăm că nu este nevoie să aşteptăm pronunţarea unei a soluţii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene sau de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru a întreprinde anumite măsuri sau a formula anumite concluzii cu privire la problematica expusă. Faptul că instanţele europene repetă cu obstinenţă, cu fiecare ocazie, că în România nu este respectat dreptul persoanelor aflate în penitenciar de a nu fi supuse unor tratamente inumane, ar trebui să determine legiuitorul să acţioneze operativ şi eficient. Dincolo de cunoscutele soluţii controversate propuse de legiuitor, care s-au dovedit a fi fără efecte concrete şi de lungă durată, pentru a stopa suprapopularea penitenciarelor este nevoie de găsirea unor soluţii efective, având impact şi asupra funcţionării mecanismelor cooperării judiciare cu respectarea principiului încrederii reciproce.


[1] D. Lupaşcu, M. Mareş, Extrădarea pasivă. Aspecte teoretice și practice, articol publicat pe JURIDICE.ro la data de 11.10.2017.
[2] Al. Boroi, I. Rusu, Cooperarea judiciară internațională în materie penală, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 1.
[3] S. Bogdan, Mandatul european de arestare. Aplicarea pe relaţia Spania-România sau „Procesul” de Kafka, reloaded, articol publicat pe JURIDICE.ro  la data de 23.04.2013.
[4] Idem.
[5] Î.C.C.J. Decizia nr. 1188/2017 din 7 decembrie 2017.
[6] Decizia 2 BvR 424/17 a Curţii Constituţionale Federale Germane, disponibilă aici.
[7] Cauzele conexate Aranyosi și Caldararu, C-404/15 și C-659/15 PPU, disponibile aici.
[8] Decizia Ausl 81/16 din 08.02.2018, disponibilă aici.
[9] Cerere de decizie preliminară introdusă de Hanseatisches Oberlandesgericht Hamburg (Germania) la 16 februarie 2018 – Procedură penală împotriva lui Dumitru-Tudor Dorobanţu,  cauza C-128/18, disponibilă aici.
[10] M. Mazilu-Babel, Întrebare preliminară cu privire la cerințele minime privind condițiile de detenție din România pentru executarea unui mandat european. UPDATE: rezumat ședința de pe rolul CJUE, articol publicat pe JURIDICE.ro la data de 07.02.2019.
[11] CJUE, par. 71 cauza C‑216/18 PPU, disponibilă aici.
[12] Decizia 2 BvR 2627/18 a Curţii Constituţionale Federale Germane, disponibilă aici.
[13] Decizia 2 BvR 1845/18 a Curţii Constituţionale Federale Germane, disponibilă aici.
[14] Rudolph Rechtsanwälte, Higher Regional Court Nuremberg: Extradition to Romania is not permitted, disponibil aici.
[15] CEDO, Cauza Bragadireanu împotriva României, disponibilă aici.
[16] R. Paşoi, D. Mihai, Hotărârea pilot în cauza Rezmiveș și alții împotriva României în materia condițiilor de detenție, articol publicat pe JURIDICE.ro la data de 28.04.2017.
[17] A se vedea în acest sens cauzele CEDO: Dorneanu contra România (hotărârea din 26 iulie 2007), Micu contra România (hotărârea din 08 februarie 2011) şi Gagiu contra România (hotărârea din 24 februarie 2009).
[18] A se vedea în acest sens cauza CEDO Rezmiveș și alții împotriva României (hotărărea din 25 aprilie 2017), par. 110.
[19] CEDO, cauza Florea contra României, hotărârea din 14 septembrie 2010.
[20] CEDO, cauza Bosphorus Hava Yollari Turizm Ve Ticaret Anonim Şirketi (“Bosphorus Airways”) c. Irlanda, 30 iunie 2005, disponibilă aici.


Avocat Adrian Șandru
MAREȘ DANILESCU MAREȘ în asociere cu DAN LUPAȘCU

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Au fost scrise până acum 3 de comentarii cu privire la articolul “Condiţiile precare de detenţie din România – motiv de refuz al predării persoanei solicitate în baza unui mandat european de arestare”

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate