E fix ora 6 dimineața
24 februarie 2019 | Theodor PALEOLOGU
Theodor Paleologu
Tata,
E fix ora 6 dimineața, sînt la Cincșor, unde țin un curs despre tema nihilismului la Dostoievski și Nietzsche. Cred că m-a trezit pe la 5 jumate zgmotul plăcut al mașinilor militare americane de la Cincu. La 9:30 reiau cursul, așa că astăzi nu am mult timp să-ți scriu.
Ieri ne-am uitat la filmul lui Wajda, Les Possédés. Nu cred că l-ai văzut. E o coproducție franco-poloneză din anii 80, la fel ca Danton. În fond, tematica celor două filme e aceeași: originile terorii comuniste. Iar Robespierre și Verhovenski sînt figuri ale răului implacabil, absolut. Danton m-a entuziasmat de cînd l-am văzut prima oară -nici nu mai știu cînd anume-, l-am tot revăzut și arătat la cursuri. Ne vorbise despre el Ștefan Radof cîndva în anii 80 și jucase chiar unele scene, de pildă cea în care Danton îi pregătește lui Robespierre o masă copioasă la restaurant, iar acesta din urmă este dezgustat de atîta cheltuială, ostentație și rafinament culinar. Sau cea în care Robespierre pozează pentru David în calitate de mare preot al cultului Ființei Supreme, scenă care duce, evident, cu gîndul la imaginile propagandei totalitare. Sau cea în care Robespierre ia cuvîntul în Convenție și declară: “le monde entier nous regarde”. Adică: “fandacsia-i gata”!
Posedații, dimpotrivă, nu m-a prins din prima, ba chiar pot spune că m-a iritat cînd l-am văzut întîia oară. Unele scene mi s-au părut exagerate, cam artificiale și forțate. Episoade întregi, precum serata literară, duelul lui Stavroghin cu Gaganov sau sinuciderea lui Stavroghin, personaje importante, precum Varvara Petrovna sau Daria Pavlovna, Iulia Mihailovna sau Karmazinov, au fost eliminate complet. În schimb, Wajda a introdus o scenă de flagelare a greviștilor, care nu figurează în roman. De ce? Pentru a arăta cînd de groaznic e țarismul și că ambele fațete ale realității ruse sînt oribile. În roman guvernatorul von Lembke e un birocrat stupid, care vrea să pară liberal și progresist, să se pună bine cu radicalii și să-i facă pe plac imperioasei lui neveste. În film el nu e doar ridicol, ci și odios (vorba lui Stendhal: “souverainement ridicule et quelquefois odieux”). Mă gîndesc la romanul altui mare polonez: Joseph Conrad, Under Western Eyes, minuantă parodie a Demonilor, adorabilă zeflemea la adresa balivernelor despre “sufletul rus”. Pentru Conrad ambele tabere, atît autoritățile țariste, cît și organizațiile revoluționare, sînt la fel de odioase. Or, pentru Dostoievski lucrurile nu stăteau deloc așa. Atașamentul lui față de monarhie devenise total, convins fiind că fără țar Rusia toată s-ar duce de rîpă. Regenerarea Rusiei nu era de conceput pentru el în afara țarismului.
Revăzîndu-l însă de mai multe ori, filmul lui Wajda a început să-mi placă și chiar să-mi placă foarte mult. Unele schimbări au o valoare simbolică. Incendiul are amploarea unei veritabile apocalipse. Stepan Trofimovici nu moare într-un han, ci pe o barcă, trimitere evidentă la luntrea lui Caron și trecerea Stixului (dar nu e o trecere către infern, ci o părăsire a infernului). Moartea lui nu e vegheată de văduva care colporta biblii, ci chiar de Lisa, care devine astfel un simbol al căderii și răscumpărării. În privința personajelor Wajda a fost de-a dreptul magistral: Verhovenski e absolut fabulos (ubicuu, insinuant, ticălos pînă în măduva oaselor), Omar Sharif în rolul lui Stepan Trofimovici e extraordinar, iar Șigaliov, Stavroghin, Șatov și Kirilov sînt de neuitat. Tout compte fait, c’est du Wajda, adică un film foarte bun, care trebuie văzut, așa cum spuneam, ca o meditație asupra răului totalitar.
Ambele filme, și Danton și Posedații, ilustrează teza lui Joseph de Maistre: “la révolution est satanique en son essence”. Desigur, en son essence, mais pas dans toutes ses manifestations: e o nuanță cu care nu știu dacă Joseph ar fi fost de accord, dar pe care eu o consider necesară în privința revoluției franceze. Pe de-altă parte, tocmai amestecul de bine și de rău face răul cu adevărat periculos și eficient. Anticristul lui Soloviov prezintă toate aparențele binelui. În a doua epistolă către tesaloniceni fiul fărădelegii reușește să ia locul lui Dumnezeu în templu și nu prin violență, ci prin minciună, seducție și impostură. Seducător în Demonii e Stavroghin, el e Mesia, Prințul Harry, Țareviciul Ivan. Piotr Verhvenski numai seducător nu e. În schimb, știe să facă servicii, să se facă util, venind în întîmpinarea dorințelor și slăbiciunilor celorlalți. E și asta o formă de seducție, o formă ancilară, dar eficientă. Atît Stavroghin, cît și Verhovenski sînt mincinoși și impostori. Iar punctul pe i al demonologiei lui Dostoievski se găsește în dialogul lui Ivan cu demonul în Frații Karamazov, căci nu știi dacă e “pe bune” sau o pură halucinație. La fel ca în cazul lui Stavroghin: “dacă crede, nu crede că crede; dacă nu crede, nu crede că nu crede”. Nietzsche însuși a copiat această formulă în notițele sale. Îl fascinase Stavroghin și în special Kirilov, pe care-l elogiază cu accente lirice. Cum spunea el în Amurgul idolilor: Dostoievski e “singurul psiholog de la care am avut ceva de învățat”.
Acestea fiind zise, te las pînă duminica viitoare, cînd voi fi la Paris.
Cu drag,
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
