Pentru comunicare profesională JURIDICE.ro recomandă Infinit PR
TOP LEGAL
Print Friendly, PDF & Email

Raluca Bercea, Alexandra Mercescu: Dreptul de astăzi e tributar trecutului, dar este despre modelarea viitorului

27.02.2019 | Alina MATEI
Alina Matei

Alina Matei

Raluca Bercea

Raluca Bercea

Alexandra Mercescu

Alexandra Mercescu

Alina Matei: Mulțumesc, stimate doamne Raluca Bercea şi Alexandra Mercescu, pentru că aţi acceptat să ne acordaţi un interviu cu ocazia apariţiei cărţii ”Valori. Idei şi mentalităţi în drept. De la 1918 la 2018”. Ideea acestui interviu mi-a venit înainte de a citi cartea, văzând doar coperta cărţii. Citind cartea, mi-am dat seama că aproape tot ce era de spus despre carte a dezvoltat foarte frumos doamna Raluca Bercea în chiar primul material al cărţii – ”Despre frumuseţea dreptului”. O carte cât o parte din secțiunea unei conferințe, mai pe scurt. Cartea nu pare mai degrabă o suită de eseuri, decât o redare selectivă a unor intervenții susținute în cadrul Conferinței Internaționale Bienale a Facultății de Drept din Timișoara, Secțiunea drept comparat și interdisciplinaritate?

Raluca Bercea: Vă mulţumesc pentru felul în care aţi început această întrebare şi mă întreb dacă nu aţi avut-o şi dumneavoastră profesor pe doamna Adriana Babeţi, pe care am ascultat-o zilele trecute la Timişoara prezentând o carte de psihologie socială şi reamintindu-ne tuturor celor care i-am fost studenţi că există pentru aceste cazuri un protocol care solicită să începi întotdeauna cu informaţiile pe care ţi le oferă coperta. În cazul nostru, coperta îi aparţine Adrianei Lucaciu, profesor la Facultatea de Arte din Timişoara, un artist plastic reputat. Relevant pentru doza de neprevăzut pe care o implică situaţiile cele mai atent construite, s-a întâmplat ca Adriana să creeze imaginea de pe coperta 1 necunoscând altceva decât textul meu de pe coperta 4, prin care descriam noul proiect al Editurii Universității de Vest din Timişoara ― colecția De-a dreptul ― după cum urmează:

În celebrul său Dicţionar al ideilor primite de-a gata, Flaubert scrie despre drept [le droit] – ca şi despre „clarobscur”, „infinitezimal” sau „contralto” – on ne sait pas ce que c’est. Or, dacă, în absenţa unor substantive pe care le-ar determina, adjectivele din această enumerare ar putea admite vălul de imprecizie care le acoperă sensul, cu greu ne-am aştepta ca un domeniu cu coerenţa remarcabilă a dreptului să fie obiect al unei ignoranţe cvasigenerale.

Şi, totuşi, ermetismul dreptului, a cărui puritate ar reprezenta per se o „calitate”, este întreţinut de una dintre convenţiile cele mai puternice ale doctrinei, al cărei ochi, lucind omniprezent, precum cel al poetului, cu „uitătură indiscretă între pagine de op”, veghează (şi) la menţinerea intangibilităţii domeniului:

„Cum priveşte biologul goangele la microscop
Heisenberg grăia cu minte că nu-i chip a cerceta
Fenomene subatomici fără a le-nfluenţa.
La fel eu, de vreu o lume vie să o ticluiesc
Nice voie am vreodată nici s-ating nici să privesc”.

Împotriva acestui ermetism militează colecţia de faţă. Alegând să scrie „De-a dreptul”, autorii textelor publicate sub acest titlu general îşi asumă răspicat gestul ridicării vălurilor care le acoperă disciplina, al denunţării convenţiilor, neavând, totuşi, pretenţia că relevă Dreptul, ci scriind despre acesta, o poziţie relativistă, dar nu mai puţin angajantă (în fond, „Nici un story nu se leagă de nu crezi în adevăru-i”).

Adriana Lucaciu a reuşit, cred, să exprime perfect ideea colecţiei, iar întâlnirea neaşteptat de bogată în sensuri noi între desenul ei şi fiecare dintre textele volumului ne-a bucurat pe amândouă.

Ca să ajung la corpul întrebării dumneavoastră ― şi al cărţii  ―, aceasta din urmă cuprinde, într-adevăr, o selecție a intervențiilor susținute în cadrul secțiunii de drept comparat și interdisciplinaritate a Conferinței Bienale de la Timișoara din noiembrie 2018, intervenții care s-au articulat în jurul a două sub-secțiuni: trecutul ca prezent și prezentul ca viitor. Ni s-a părut că în urma acestei conferințe a reieșit, în fond, că prezentul nu dă seama niciodată doar despre sine. Astfel, modul în care dreptul se prezintă astăzi într-o societate dată este fără îndoială tributar trecutului, dar spune multe și în planul aspirațiilor unei comunități, cu alte cuvinte despre modelarea viitorului.

Alina Matei: Cum de nu apare niciun speaker străin?

Raluca Bercea, Alexandra Mercescu: Secțiunea de drept comparat și interdisciplinaritate din cadrul Bienalei de la Timișoara de anul trecut a constituit pentru noi un prilej de a sărbători Centenarul Marii Unirii. Ni s-a părut firesc, în acest context, să abordăm cultura juridică română și să le dăm cuvântul juriștilor români.

Alina Matei: Spiritul secțiunii conferinței se reflectă în carte?

Raluca Bercea, Alexandra Mercescu: Am spune că da. Toate textele au o orientare interdisciplinară, ceea ce reflectă desigur spiritul secțiunii. Apoi, unele dintre ele redau mai mult sau mai puțin fidel intervenția orală a participanților, respectând astfel stilul flexibil, discursiv, puțin sentențios, pe care dorim să îl încurajăm în cadrul acestei secțiuni. În fine, în contextul aniversar amintit, credem că toate textele au rezistat tentației de a se transforma într-un elogiu disciplinar ― ceea ce este de apreciat cu atât mai mult cu cât cunoaștem contribuția însemnată a dreptului la conturarea proiectelor naționale ―, reușind, în spiritul constant al secțiunii, să propună abordări critice ale dreptului.

Alina Matei: Cum ați ales proporția cărții în ceea ce privește autorii?

Raluca Bercea: Dat fiind scopul declarat al noii colecţii, în principiu, autorii au fost rugaţi să se exprime fără prea multe constrângeri stilistice. Pentru a atinge obiectivul unui volum despre drept pe înțelesul publicului larg, am urmărit să integrăm texte mai degrabă scurte, cu un aparat critic limitat. De aceea, variațiile de lungime a textelor țin de tema abordată și, inevitabil, de stilul fiecărui autor în parte, pe care am dorit să îl respectăm, astfel încât să obținem un volum eclectic, netrecut prin filtrul unei structuri predeterminate. S-a verificat, cu toate acestea, că în drept autorii scriu mai degrabă pentru ceilalţi autori şi într-o mai mică măsură pentru public, un obicei pe care, poate, îl vom abandona la un moment dat.

Alina Matei: Vă propun să încercăm să atingem trecutul, prezentul şi viitorul, imaginându-ne că ne uităm de sus în jos. Se poate vorbi de o recurență a valorilor, ideilor și mentalităților în dreptul românesc?

Alexandra Mercescu: Este suficient să mă gândesc la prevalența formalismului juridic ca teorie despre drept pentru a reține, în ceea ce mă privește, această recurență. Dar, în fond, despre o recurență a valorilor în mod sigur putem vorbi în măsura în care dreptul românesc exprimă și el, ca oricare alt drept, o cultură (juridică). Or, o cultură asta face: recuperează trecutul, punând la dispoziția prezentului variate resurse. Tot în 2018, am organizat la Timișoara o conferință internațională care a adus în discuție tocmai memoriile colective așa cum se exprimă ele în spațiul constituțional. Pe de altă parte, resursele culturale aduse din trecut vor fi folosite și transformate pentru a servi viitorului. Cultura, inclusiv cultura juridică, este un melanj sofisticat de repetiții și diferențe, ceea ce secțiunea conferinței și textele aferente ilustrează, cred eu, foarte bine: s-au putut identifica continuități precum cultura procesual penală (mai degrabă ostilă acuzatului) sau obsesia identității, dar și puncte de ruptură (a se vedea discuția despre contractele standard).

Alina Matei: Sub noianul de legislație nu doar dospită pe meleagurile noastre, ci și importată/impusă, se pot desluși realitățile și umbrele din dreptul românesc? Domnul profesor Dan Claudiu Dănișor s-a referit la inflația normativă, spre exemplu.

Alexandra Mercescu: Ochiul străin are întotdeauna un avantaj în a percepe carențele altuia. Realitățile și umbrele din dreptul românesc s-ar vedea deci, cred eu, cel mai bine la contactul cu alte culturi juridice, însă studiile care implică comparativ cultura juridică românească sunt din păcate foarte puține. Totuși, există, mi se pare, suficient de multe voci interesante în spațiul românesc care nu se lasă copleșite de acest noian de legislație și conturează sofisticat, comparativ sau nu, aceste realități și umbre care nu sunt până la urmă decât acelea pe care le identifică și analizează cei ce vorbesc despre ele. Mai precis, ce vreau să spun este că nu există o realitate a dreptului ce așteaptă să fie deslușită, ci mai degrabă o multitudine de interpretări pe care le propun unii și alții. Ne bucurăm de fiecare dată când, editând o carte sau organizând o conferință, putem găzdui unele dintre acestea.

Alina Matei: În mod intenționat nu am menționat jurisprudența neunitară adineaori, domnul profesor Ovidiu Podaru a scris un articol foarte interesant despre jurisprudența unitară, pentru că jurisprudența neunitară este singurul rău creat de judecătorii înșiși. Nu de procurori, avocați, Parlament, Guvern, Ministerul Justiției etc. A se vedea hotărârile privind regulatoarele de competență, putând trece și doi ani până când stabilește Înalta Curte cine are competența de a soluționa cauza indicând un text de lege clar, nemaivorbind de soluționarea nici rezonabilă, nici rapidă a cauzelor. Pare că la noi cum apare o lege, cum e născătoare de jurisprudență neunitară. Adică e o cutumă să fie jurisprudență neunitară. Ține de mentalitățile judecătorilor?

Alexandra Mercescu: Cred că ar trebui să încercăm să rezistăm tentației de a califica dreptul românesc ca fiind „mai interpretabil” decât altele sau judecătorii români „mai subiectivi” decât alții. Toate drepturile sunt la fel de interpretabile (defect sau, din contră, avantaj, dacă vreți, structural al limbajului) și toți judecătorii beneficiază în interpretările lor de o anumită doză de discreție care generează inevitabil practică neunitară. Chiar și sistemul de common law, reputat în ochii juriștilor din sistemele de drept continental ca fiind deosebit de coerent, căci fiecare decizie este prezumată a fi în acord cu cele precedente, este străbătut de astfel de tensiuni. Pe de altă parte, și dacă statistic am putea constata că există un grad mare de incertitudine în justiția românească, mai mare decât în alte țări, personal aș tinde să mă uit mai degrabă în ograda legiuitorului: excesul de normare, încălcarea normelor de tehnică legislativă (limbajul imprecis, lipsa de corelații pertinente, redundanțele) devin obstacole greu de remediat la nivel individual, de către judecători. Mai mult, dat fiind sistemul de formare și recrutare a judecătorilor, precum și, posibil, profilul lor socio-cultural, este de presupus că aceștia alcătuiesc o comunitate juridică relativ uniformă. În plus, pentru motive ce țin de aranjamentul instituțional al procesului de judecată, judecătorul român nu se angajează, cel puțin nu vizibil, pe calea activismului judiciar, ceea ce ar trebui, tocmai, să salveze aparenta coerență a sistemului.

Alina Matei: Plecând de la articolul domnului avocat Florentin Țuca („Femeie însărcinată sau persoană însărcinată?… Despre criza limbajului juridic și politic contemporan”) și continuând cu cel al doamnei profesoare Lavinia Tec („Familia în 1918 versus Familia în 2018”), cred că cea mai spectaculoasă transformare, în rău, este cea a instituției familiei. Da, există egalitate în drepturi între bărbat și femei, condițiile de viață sunt mai bune ca niciodată, și totuși, așa cum Florentin Țuca afirmă că mintea lui și-a ieșit din minți văzând că sunt discuții asupra conceptului de femeie însărcinată, iar Lavinia Tec se întreabă, cu foarte multă tristețe, dacă moare dreptul familiei și se naște dreptul cuplurilor, vin și eu și bag bățul în gard și întreb cine va mai face copii? Chinezii…? Sunt totuși curioasă de răspunsurile dumneavoastră.

Raluca Bercea, Alexandra Mercescu: Aici, opinia noastră, a editoarelor, se întâmplă să coincidă, fiind, în acelaşi timp, diferită de cea a domnului avocat Țuca sau cea a doamnei profesor Tec. Ceea ce ni se pare fascinant în legătură cu această lume în care trăim este că ea încearcă cu fiecare generație să-și regândească codurile existențiale. O generație nu este, la modul fatalist, ținută de reperele morale, lingvistice, filozofice sau juridice ale predecesorilor ei. Desigur, fiecare generație (se) construiește inevitabil bazându-se pe trecut, dar ea trebuie să își păstreze „dreptul” la inovație conceptuală. A naturaliza tradiția, la fel de convențională precum prezentul, este o capcană epistemică. „Realitatea” pare să fie aceea că nu poți pune punct fluxului istoriei. Ea nu se oprește o dată ce unii își imaginează că au ajuns la forma perfectă, satisfăcătoare, potrivită, morală a unei instituții (socio-juridice). Desigur, în aceste regândiri vor exista derapaje; așa-numita identity politics, formularea revendicărilor politice în termeni exclusivi identitari și emoționali, cu excluderea unor considerente ce țin de clasă, spre exemplu, constituie tocmai un astfel de derapaj ce se cere a fi denunțat câtă vreme, fără îndoială, a favorizat emergența unor valuri populiste periculoase. Ştim, totuși, că nici măcar mersul științei nu este perfect, rectiliniu, ci mereu cu tatonări, încercări, reveniri. Cât despre familie, în particular, dorința unora și a altora de a și-o apropia și apropria în feluri variate poate reprezenta, la fel de bine, o extensie a acesteia și o potențare a valorii ei.

Alina Matei: Spre drept/justiție privesc mulți ochi. Dar dreptul/justiția preferă lumina sau artificialul?

Alexandra Mercescu: Foarte interesantă întrebarea dvs. Voi vorbi despre drept, căci despre Justiție nu îndrăznesc (mai ales în acest cadru limitat). Dreptul ajunge uneori în lumină, dar o face adesea recurgând la artificial (mă gândesc aici, spre exemplu, la numeroasele ficțiuni juridice fără de care dreptul nu ar putea înainta). Înseamnă asta că lumina dreptului este mai puțin luminoasă? Poate. Dar, în definitiv, orice spațiu disciplinar, și cu atât mai mult unul atât de construit și întreținut discursiv precum dreptul, are în el ceva artificial, o doză consistentă de deconectare de real, care îl face în egală măsură util din punct de vedere intelectual (căci ne permite să ne sucim mințile la modul ideal pentru a gândi schimbări de paradigmă în real), dar și șubred din punct de vedere social (în măsura în care eșuează practic constant să traducă fidel complexitatea acestui real). Ce mi se pare, însă, cu adevărat problematic este faptul că juriștii acceptă în general cu greu că dreptul ar mai avea și zone întunecate (nu mă gândesc aici la „mici scăpări”, remediabile, ci la defecte structurale, cvasi-ontologice, limitări, prin însăși esența lor, de neînlăturat). Îmi permit să îi invit pe cititorii dumneavoastră să își facă timp pentru o excelentă lucrare a cărei recenzie am terminat-o recent și care investighează tocmai fața mai întunecată a dreptului. Este vorba despre cartea lui Cosmin Cercel, profesor la Universitatea din Nottingham, Towards a Jurisprudence of State Communism (Londra, Routledge, 2018). M-a stimulat tocmai modul în care autorul se arată necruțător cu dreptul, așezându-l dinaintea realului, confruntându-l cu politicul, istoria și chiar psihanaliza.

Alina Matei: O să vă rog să ne spuneți trei dintre cele mai interesante concluzii care s-au tras la această conferință?

Raluca Bercea, Alexandra Mercescu: Epistemic vorbind, s-a evidențiat că dreptul poate fi privit în mod util și din exterior. S-a reliefat, de asemenea, că dreptul nu este imuabil, ci se află în permanentă constituire, ceea ce plasează pe umerii noștri o importantă responsabilitate. În fine, a reieșit că dreptul are atât părți obscure, cât și fețe luminoase.

Alina Matei: Profesorul Matei Cantacuzino, care în urmă cu 100 de ani era profesor de drept la Iași, oare ce ar spune văzând că timpul a adus schimbări mici, de vreme ce definiția dată dreptului civil nu a suferit modificări?

Alexandra Mercescu: Îmi imaginez că ar privi cu încredere către drept ca fiind un instrument stabil, testat în timp, susceptibil să asigure coeziunea unei societăți traversând epoci și regimuri politice (inclusiv dictatoriale). Dar îmi pot imagina și că subtilitatea sa și perspectiva altor timpuri l-ar împinge, totuși, să observe şi contingența acestuia, căci dreptul nu este anistoric, el vorbește mereu limba unei epoci. Iar un Matei Cantacuzino mai critic ar putea să ridice câteva semne de întrebare despre limitele imaginației noastre juridice, arătând că autoritatea anonimă a trecutului cântărește mai mult decât ne place de obicei să ne închipuim.

Alina Matei: Cu ce o să continuați?

Raluca Bercea, Alexandra Mercescu: Ne bucurăm să putem împărtăși cititorilor dumneavoastră, cu ocazia acestui interviu, faptul că, în luna martie, va apărea la Editura Humanitas cartea noastră O scurtă introducere în drept, care se înscrie, aidoma celorlalte, într-un demers angajant pentru societate, întrucât își propune să familiarizeze publicul larg și cercetătorii non-juriști cu o perspectivă non-tradițională asupra dreptului, prezentându-l pe acesta nu doar ca pe un fenomen normativ, ci explorând, mai degrabă, dimensiunile sale disciplinare, lingvistice și culturale în sens larg.

Pe de altă parte, colecția recent inaugurată în cadrul Editurii Universității de Vest din Timișoara, De-a dreptul, așteaptă să publice anual contribuțiile inovatoare ale unor jurişti care acceptă să ridice vălurile disciplinelor în care sunt specializaţi, prezentându-le într-un mod relevant pentru publicul larg.

Alina Matei: Un mesaj, vă rog, pentru cititorii J.

Alexandra Mercescu: Mi-aș permite să închei cu două recomandări de carte: una pentru juriștii mai boemi, alta pentru cei mai serioși, ambele la fel de provocatoare. Despre viață tout court, poate fi citit cu încântare Karl Ove Knausgard cu a sa luptă în 6 volume (Lupta mea, vol. 6, Editura Litera, 2019). Iar dacă tot am vorbit despre limitele imaginației juridice, cartea lui Glen Weyl și Eric Posner, Radical Markets: Uprooting Capitalism and Democracy for a Just Society (2017) repune radical în cauză noțiunea de proprietate privată, propunând abolirea acesteia în forma pe care o cunoaștem, dintr-o perspectivă non-marxistă, libertariană, care nu poate decât incita. Surprinzătoare, poate chiar bulversantă, cartea, indiferent că suntem sau nu de acord cu propunerile autorilor, îmi pare a fi una dintre cele mai creative încercări recente de a regândi democrația și alte concepte primordiale precum piețele sau votul, care merită, cu siguranță, atenția juriștilor.

Alina Matei: Mulțumesc pentru că ați stat de vorbă cu mine.

Raluca Bercea: Cu multă plăcere, vă mulțumim pentru invitație.


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


 Abonare newsletter | Corporate | Membership

.