ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Tocmai am terminat zilele trecute prefața la Bunul simț ca paradox

03.03.2019 | Theodor PALEOLOGU
Theodor Paleologu

Theodor Paleologu

Tata,

Tocmai am terminat zilele trecute prefața la Bunul simț ca paradox, prima carte din seria reeditărilor sub egida Fundației Paleologu. E o prefață sub formă de scrisoare, de epistolă dedicatorie. Am marcat două puncte de divergență, dar n-am vrut să mă lungesc prea mult, așa că am scos pînă la urmă pasajele în care îmi formulam dezacordurile legate de impresiile tale de la San Pietro, Capela Sixtină și Muzeele Vaticanului din altminteri minunatele scrisori din Italia către Mieta, cea de-a doua ta nevastă.

Ai căzut și tu pradă timp de cîteva clipe acelui „afect anti-roman” despre care vorbea Carl Schmitt în Catolicism roman și formă politică și la care te-ai referit și tu în repetate rînduri. „Es gibt einen anti-römischen Affekt” e una dintre formulele memorabile prin exemplara lor lapidaritate. Asta este, în fond, „furia ta iconoclastă”. Deștept fiind, adaugi imediat că „o duci mai departe deliberat și retoric”, ca pe un exercițiu de stil. Și, evident, ți-a ieșit un text foarte frumos. De plăcut, îmi plăcuse foarte mult cînd îl citisem prima dată, în copilărie.

Este și o joacă, un amuzament, așa cum Nenea Johnny, tatăl tău vitreg, spunea rîzînd despre A la recherche du temps perdu: „L-am citit și eu pe Proust. Ce dobotocie! Cum e posibil?” La fel și tu, la fel de barbar: „frescele lui Rafael din Palatul Vaticanului sînt lucrări de comandă, pompoase, mediocre ca sentiment, virtuozitate în platitudine. (…) Tot ce e de Rafael e absolut oribil, vulgar, pictat fără har, lipsit complet de inteligență.” Da, frescele lui Rafael sînt într-adevăr „pictură oficială”. Ei și? Ce-i cu asta? Mare parte din capodoperele lumii sînt artă oficială și „lucrări de comandă”. Important e cine le comandau, cu ce scop și animați de ce idealuri. Iar frescele lui Rafael de la Vatican constituie, la polul opus celor spuse de tine, una dintre cele mai splendide capodopere ale geniului omenesc. Viziunea lor de ansamblu este înălțătoare și execuția, firește, magistrală.

„Numai guvernantele”, spui tu, „profesorii, intendenții culturali și alți turiști de acest soi se pot extazia de această împărăție a ostentației.” Dar ce ți-a cășunat, omul lui Dumnezeu, pe guvernante, profesori și intendenți culturali, trei categorii eminamente stimabile? Nu i-ai fost mereu recunoscător lui Miss Gillett, guvernanta care ți-a dat o excelentă educație în copilărie și o învățase carte -Shakespeare and the Holy Bible- pe mama ta? Ce s-ar face patrimoniul mondial fără intendenți culturali? Și ce mi-s eu dacă nu profesor? Și e firesc ca un profesor să se entuziasmeze cînd vede asemenea splendori și, înflăcărat de entuziasm, să-l comunice celor care-l ascultă. Avem în albumul de fotografii al Casei Paleologu mai multe poze cu mine explicîndu-le cursanților coerența programului iconografic al frescelor lui Rafael din apartamentele de la Vatican: mă bucur să observ cum cuvintele mele au făcut, vorba lui Platon, ca sufletelor lor să le crească aripi. Se vede efectiv pe chipurile lor.

Dincolo de amuzament, dincolo de exercițiul retoric, dincolo de furia iconoclastă de moment, textul tău vădește, cum spuneam, un afect anti-roman prin cîteva expresii revelatorii: „împărăție a ostentației”, „hală a deșertăciunii”, „cetate a necredinței și a vanității”, „nimic mai necreștin decît Vaticanul și bazilica San Pietro”. Astea-s toate poncifuri anti-catolice, surprinzătoare la un om care a avut totuși, cîndva, o cunoaștere intimă a catolicismului. Ele constituie nucleul afectului anti-roman, pentru care este de nesuportat că Biserica catolică reprezintă, în continuitatea Imperiului roman, „eine weltpolitische Machtform”, vorba lui Schmitt. (Cum traduc asemenea expresie? E vorba de manifestarea puterii politice la scara lumii întregi.) Tocmai asta e ideea: Dumnezeu s-a făcut om, Logos-ul s-a încarnat în istorie, spiritul s-a făcut materie, consacrînd astfel acțiunea în lume, în istorie, în societate. Cum să nu fie „guvernamental” centrul de comandă al unei „birocrații celibatare”, după fericita expresie a aceluiași Schmitt?

Partea proastă e cu totul alta: nu că papii au construit timp de peste un secol grandioasa și guvernamentala bazilică San Pietro, ci că Julius al II-lea a demolat vechea bazilică constantiniană. Mai sînt la Roma vestigii ale artei bizantine, în biserici precum Santa Sabina, Santa Prassede, San Clemente sau Santa Maria Maggiore. În scrisorile din Sicilia pomenești de catedrala din Cefalu și de bisericile arabo-normande din Palermo, printre care, bănuiesc, și capela palațială a regilor normanzi; dacă ai fi avut puțin mai mult timp, ai fi văzut atunci și fabuloasa catedrală din Monreale, una dintre cele mai impresionante biserici bizantine pe care le-am văzut vreodată; or toate acestea atestă splendoarea artei bizantine în Italia, la fel ca și Ravenna pe care ai văzut-o, dacă nu mă înșel, vreo zece ani mai tîrziu. Asta s-a pierdut prin proiectul gigantic al papei Julius al II-lea: s-a pierdut o bijuterie artistică a antichității tîrzii.

De altminteri, ca să-ți dau totuși parțial dreptate, ideologia politică care-l anima pe Julius al II-lea e cît se poate de vizibilă în prima dintre camerele pictate de Rafael pentru imperiosul papă: cea consacrată convertirii lui Constantin și donației pe care ar fi făcut-o papei Silvestru. Asta, da, e chiar pură propagandă, nu doar „artă oficială”: falsificări și distorsiuni ale istoriei de dragul unui proiect politic. Dar suita apartamentelor trebuie înțeleasă în ansamblul lor. Toată lumea are în minte Școala din Atena, scoțînd-o din contextul celor patru camere ale lui Rafael. Școala din Atena reprezintă filozofia în dialog cu teologia, pictată pe peretele din față. Iar pe ceilalți doi pereți avem poezia și jurisprudența. Mesajul e clar: teologia integrează și încoronează filozofia, artele și dreptul. De asemenea, scena încoronării lui Carol cel Mare în a patra cameră reia tematica teologico-politică din prima cameră, cea consacrată lui Constantin. Iar incendiul din Borgo conține imaginea lui Aeneas părăsind Troia, ducîndu-l în spate pe Anchise și ținîndu-l de mînă pe Ascanio: e o manieră subtilă de a afirma continuitatea idee romană și totodată un clin d’oeil la Virgiliu, care figurează la rîndul lui, alături de Homer și Dante, în cea de-a treia cameră.

La Vatican, mărturisesc, mă apucă și pe mine pandaliile. Din cauza zecilor de mii de turiști care zilnic cască gura, vorbesc tare, mestecă gumă, lasă gunoaie în urmă și sînt lipsiți de acea pietate pe care o consider indispensabilă în asemenea loc. Îi înțeleg pe paznici, dar sînt și ei exasperanți cu accesele lor de autoritarism și răcnetele constante: „Silenzio! Silenzio!” În schimb, au avut perfectă dreptate în urmă cu cincizeci de ani să nu te lase să intri în short. Dacă i-ai vedea pe turiștii de azi de la Vatican, mi-ai da fără îndoială dreptate.

Cu drag,

Toader


Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


 Abonare newsletter | Corporate | Membership

.