BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Analiza Deciziei ÎCCJ nr. 2/2019. O nouă condiție privind admisibilitatea pronunțării unei hotărâri prealabile în materie civilă
05.03.2019 | Daniel MOREANU

 
SMARTBILL
Daniel Moreanu

Daniel Moreanu

La finalul săptămânii anterioare a fost publicată [1] motivarea Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, nr. 2 / 14 ianuarie 2019 (brevitatis causaDecizia ÎCCJ nr. 2/2019”) prin care au fost soluţionate sesizările formulate de Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul prevederilor art. 519 et seq. Cod procedura civilă, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la dezlegarea următoarei chestiuni de drept, şi anume: „recursurile declarate împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate după publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 lei inclusiv, pornite anterior publicării deciziei, recursuri nesoluţionate până la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 454 din 4 iulie 2018, devin admisibile sau îşi menţin caracterul inadmisibil rezultat din interpretarea dispoziţiilor art. 27 din Codul de procedură civilă cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituţia României cât priveşte producerea efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 17 iulie 2018?”

Decizia ÎCCJ nr. 2/2019 continuă seria hotărârilor pronunţate o dată cu Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 369 din 30 mai 2017 (brevitatis causaDecizia CCR nr. 369/2017”) care a fost tranşată odată cu Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 874/18 decembrie 2018 despre care am scris un articol aici.

Prin sesizările antereferite, Curtea de Apel Bucureşti a solicitat ÎCCJ să pronunţe o hotărâre prealabilă prin care să preîntâmpine o situaţie care deţine (în opinia CAB) un: “potenţial foarte mare de a genera apariţia unei practici neunitare”, îndeplinindu-se astfel rolul procedurii de unificare a practicii judiciare anterior acutizării unei jurisprudenţe divergente, mai cu seamă că izvorul acesteia se regăseşte într-o decizie emisă chiar de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub nr. 52 din 18 iunie 2018 (completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, pronunţată în dosarul nr. 866/1/2018, în temeiul art. 519 Cod procedură civilă) [2] (brevitatis causaDecizia ÎCCJ nr. 52/2018”).

Sesizările Curţii de Apel Bucureşti au vizat admisibilitatea sau inadmisibilitatea recursurilor declarate împotriva hotărârilor judecătoreşti care îndeplinesc în mod cumulativ următoarele condiţii, recte:

– privesc litigii începute după data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă din anul 2010 (e., 15 februarie 2013), însă anterior publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei CCR nr. 369/2017) (i.e., 20 iulie 2017);
– hotărârile judecătoreşti atacate cu recurs sunt pronunţate după data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei CCR nr. 369 / 2017) (e., 20 iulie 2017);
– calea de atac extraordinară a recursului nu a fost soluţionată până la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 454 din 04 iulie 2018 (brevitatis causaDecizia CCR nr. 454/2018”) (e., 1 octombrie 2018).

După ce constată că jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie are într-adevăr un caracter neunitar (paragrafele 19-20 din Decizia ÎCCJ nr. 2/2019) şi reţine că „actul actul de sesizare nu enunţă în mod riguros chestiunea de drept” (paragraful 31 alin. 2), ÎCCJ respinge ca inadmisibile sesizările formulată de instanţa de trimitere, adăugând la condiţiile stipulate prin art. 519 Cod procedură civilă o nouă condiţie, şi anume „gradul de dificultate al problemei de drept”, în alte cuvinte problema de drept care a determinat sau are potenţialul de a determina o practică judiciară neunitară să nu fie mult prea „simplă”, astfel încât să impună activarea mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Conform dispoziţiilor art. 519 Cod procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată„.

Din norma legală mai sus citata rezulta următoarele condiţii legale de admisibilitate ale solicitării pronunţării de către ÎCCJ a unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept, şi anume:

(i) sesizarea să fie formulată de un complet de judecată al ÎCCJ, al unei Curţi de Apel sau al unui Tribunal;

(ii) completul de judecată mai sus referit să fie investit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;

(iii) de lămurirea chestiunii de drept asupra căreia se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile de către ÎCCJ să depindă soluţionarea pe fond a cauzei;

(iv) chestiunea de drept să aibă un caracter de noutate;

(v) asupra acestei chestiuni de drept ÎCCJ să nu se fi pronunţat anterior;

(vi) chestiunea de drept să nu constituie obiectul mecanismului a posteriori de asigurare a unei practici judiciare unitare, şi anume recursul în interesul legii.

Cele 6 (şase) condiţii cumulative de admisibilitate rezultă expressis verbis din lege şi sunt enumerate în mod constant chiar de către ÎCCJ în numeroase alte decizii pronunţate în aplicarea acestui mecanism de preîntâmpinare a unei practici judiciare unitare, fiind reiterate în chiar cuprinsul Deciziei ÎCCJ nr. 2/2019 (paragraful 29).

Or, printre condiţiile enumerate în mod limitativ ope legis nu regăsim cea de-a 7-a condiţie de admisibilitate introdusă / adăugată prin Decizia ÎCCJ nr. 2/2019, şi anume „gradul de dificultate al problemei de drept”.

În opinia noastră, introducerea acestei noi condiţii: primus excede cadrului legal fixat prin dispozițiile art. 519 Cod procedură civilă, iar secundus introduce o condiţie subiectivă, nemăsurabilă şi necuantificabilă. Dacă o anumită problemă de drept are un caracter „dificil” sau „nedificil” comportă în primul rând o apreciere încărcată de un grad de subiectivitate maximal, iar în plan secund apreciem că nu are nicio relevanță atât timp cât, având în vedere contextul creat prin chiar Decizia ÎCCJ nr. 52/2018, a fost de natură să creeze deja o jurisprudenţă neunitară la nivelul mai multor instante, aspect reţinut în chiar conţinutul Deciziei ÎCCJ nr. 2/2019, după cum am arătat supra.

Astfel, în cadrul mecanismului nou introdus prin Codul de procedură civilă în vigoare statuat prin dispoziţiile art. 519, apreciem că rolul ÎCCJ este acela de a tranșa probleme de drept de natură să creeze justiţiabililor soluţii diferite pentru probleme de drept similare sau identice, indiferent de gradul de dificultate aparent al chestiunii de drept în cauză. Dacă unui asemenea argument i se poate găsi poate o justificare aparentă în măsura în care chestiunea de drept nu a fost de natură să creeze încă o jurisprudenţă neunitară, un astfel de argument nu poate fi acceptat în măsura în care realitatea obiectivă dovedeşte fără putință de tăgadă că instanţele au soluţionat în mod diferit aceeaşi problemă de drept, după cum este aplicabil în cazul Deciziei ÎCCJ nr. 2/2019. În măsura în care o anumită problemă de drept a fost de natură să creeze o practică neunitară, ab initio se presupune că aceasta este dificilă de vreme ce instanţele au soluţionat în mod diferit situaţii juridice similare sau identice ce au implicat aceleaşi chestiuni de drept.


[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 157 din 27 februarie 2019.
[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 609 din 17 iulie 2018.


Av. dr. Daniel Moreanu
MOREANU Law


Aflaţi mai mult despre , , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Analiza Deciziei ÎCCJ nr. 2/2019. O nouă condiție privind admisibilitatea pronunțării unei hotărâri prealabile în materie civilă”

  1. Florin-Iulian HRIB spune:

    Pe fond, cred că ÎCCJ nu a vrut să se mai frigă încă o dată cu această problemă fierbinte, după ce CCR a ars-o prin decizia nr. 874/2018, constatînd că dispoziţiile art. 27 din Codul de procedură civilă, în interpretarea dată prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt neconstituţionale… De aceea, onor ÎCCJ a inventat o scuză, la fel de penibilă şi nelegală ca în situaţia compunerii completelor de cinci juzi, pentru a se disculpa şi a scăpa de o problemă generată chiar de ÎCCJ.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.