JurisprudenţăJurisprudenţă CEDOJurisprudenţă CJUEJurisprudenţă CCRJurisprudenţă ÎCCJJurisprudenţă curentă ÎCCJ / Dezlegarea unor chestiuni de drept / Recurs în interesul legiiJurisprudenţă Curţi de apelJurisprudenţă TribunaleJurisprudenţă Judecătorii
 
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO)
CărţiProfesionişti
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

România la CEDO: cauza pendinte Camelia BOGDAN. Procedură disciplinară, interdicția automată de a exercita o activitate, lipsa de prescripție a răspunderii, un comunicat al Curții de Apel București, interpretări diferite între ANI și CSM și articolele 6 și 8 din Convenție

05.03.2019 | Mihaela MAZILU-BABEL
Abonare newsletter
Mihaela Mazilu-Babel

Mihaela Mazilu-Babel

Secția a patra, CEDO

Cererea nr. 36889/18
Camelia BOGDAN împotriva României
introdusă în data de 18 iulie 2018 și comunicată în 07 februarie 2019

1. Obiectul cererii (precum este redat de CEDO și tradus de mine repede cu ajutorul lui Google Translate)

Cererea se referă la o procedură disciplinară inițiată la 24 iunie 2016 de către Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) împotriva reclamantei, în timp ce era judecător la Curtea de Apel București.

Mai precis, cazul se referă la contestarea de către aceasta a unei decizii a CSM din data de 8 februarie 2017, prin care s-a dispus excluderea sa din sistemul judiciar.

Această decizie disciplinară a fost justificată de o situație de incompatibilitate ca urmare a exercitării de către reclamantă, în perioada 17 iulie – 7 august 2014, a unei activități de formare juridică în cadrul unui program finanțat din fonduri publice, pentru instruirea funcționarilor Ministerului Agriculturii privind prevenirea actelor de corupție.

În ceea ce privește acest aspect, reclamanta se plânge de absența unei prescripții pentru impunerea pedepsei disciplinare împotriva ei (articolul 6 § 1 al Convenției).

În timpul procedurilor disciplinare, reclamanta a depus un raport de evaluare, realizat la data de 20 mai 2016 de către Agenția Națională de Integritate („ANI”). Acest raport conchide că nu există incompatibilități sau conflicte de interese în exercitarea activității de formare juridică menționată mai sus.

În această privință, reclamanta se plânge de lipsa de previzibilitate a legislației interne și se plânge, în esență, de o încălcare a dreptului său la respectarea vieții sale private (articolul 8 din Convenție).

La 21 martie 2017, reclamanta a făcut obiectul unei măsuri care interzice îndeplinirea sarcinilor sale. Rezultă că această interdicție, care a fost adoptată în mod automat în urma exercitării acțiunii în recurs a reclamantei împotriva deciziei disciplinare a CSM, a luat sfârșit în data de 13 decembrie 2017, când Înalta Curte de Casație și Justiție ( „Înalta Curte„), în recursul introdus de reclamantă, a confirmat existența situației de incompatibilitate, dar a înlocuit sancțiunea inițială cu transferul disciplinar pentru o perioadă de șase luni, începând cu 15 ianuarie 2018. Hotărârea a fost motivată la 18 ianuarie 2018.

Reclamanta se plânge că s-a aflat în imposibilitatea de a contesta interdicția adoptată la 21 martie 2017 și susține lipsa accesului la o instanță (articolul 6§1 din Convenție).

Cazul se referă, de asemenea, la o cerere formulată de reclamantă către CSM, în temeiul articolului 30 din Legea nr. 317/2004, pentru protejarea reputației sale profesionale în urma unei campanii de presă îndreptate împotriva sa în cursul investigației disciplinare, de un post de televiziune și de două ziare care o acuză, printre altele, de comiterea de acte de corupție.

Această cerere a fost respinsă în cele din urmă printr-o decizie din 11 ianuarie 2018 a plenului CSM, pe motiv că criticile exprimate în mass-media au făcut parte dintr-o activitate de informare publică fiind determinate de activitatea de formator a reclamantei și că, în orice caz, reacția presei nu a fost disproporționată, nefiind afectată reputația profesională a acesteia. Reclamanta invocă încălcarea dreptului său la respectarea vieții sale private (articolul 8 din Convenție).

În cele din urmă, și tot sub domeniul articolului 8 din Convenție, reclamanta denunță divulgarea către presă de către autorități a informațiilor confidențiale privind investigația disciplinară pe care o desfășura la data faptelor privind circumstanțele juridice ale cauzei sale și care vizau legalitatea participării sale la formarea din perioada 17 iulie – 2 august 2014 (a se vedea, de exemplu, comunicatul din 24 februarie 2016 a Curții de Apel București).

II. Întrebările comunicate în data de 7 februarie 2019

1. În ceea ce privește procedura disciplinară inițiată de CSM la 24 iunie 2016 și definitivată prin hotărârea Înaltei Curți din 13 decembrie 2017, se poate considera că legislația internă aplicabilă în situația reclamantei nu a prevăzut o perioadă de prescripție pentru impunerea unei sancțiuni disciplinare împotriva acesteia?

În caz afirmativ, principiul securității juridice, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, a fost respectat în speță (mutatis mutandis, Oleksandr Volkov c. Ucrainei, nr 21722/11, §§ 135-140, CEDO 2013)?

2. În acest caz, a existat o încălcare a dreptului reclamantei de a avea acces la o instanță, așa cum este garantat de articolul 6 § 1 al Convenției, având în vedere presupusa imposibilitate de a contesta descalificarea automată din exercitarea funcțiilor de judecător, adoptată la 21 martie 2017 printr-o decizie CSM (mutatis mutandis Paluda v. Slovacia, nr. 33392/12, §§ 39-55, 23 mai 2017)?

3. Interzicerea exercitării atribuțiilor de judecător impusă reclamantei în cadrul procedurii disciplinare împotriva sa constituie o ingerință în dreptul său la respectarea vieții private în sensul Articolul 8 § 1 din Convenție (mutatis mutandis, DMT și DKI v. Bulgaria, nr. 29476/06, §§102-103, 24 iulie 2012)?

În acest caz, având în vedere interpretările diferite în cazul de față privind incompatibilitatea reclamantei, de cele două entități competente în materie de incompatibilități ale funcționarilor (CSM și ANI), a fost adoptarea acestei măsuri „prevăzută de lege” și în conformitate cu celelalte cerințe ale articolului 8 § 2 din Convenție (a se compara cu Ternovszky împotriva Ungariei, nr. 67545/09, §§23-27, 14 decembrie 2010)?

4. Refuzul, de către Plenul CSM, din 11 ianuarie 2018, la cererea reclamantei în temeiul articolului 30 din Legea nr. 317/2004, de a proteja reputația profesională a acesteia din urmă în fața campaniei de presă a cărei obiect a fost, precum și comunicarea către presă a informațiilor confidențiale din dosarul de cercetare disciplinară, pe parcursul anchetei, a constituit o ingerință în dreptul său la respectarea vieții private în sensul articolului 8 § 1 al Convenției? Dacă da, ingerința a fost conformă cu cerințele articolului 8§2 din Convenție (Axel Springer AG împotriva Germaniei [GC], nr. 39954/08, §§83-84, 7 februarie 2012; Hannover împotriva Germaniei (numărul 2) [GC], nr. 40660/08 și 60641/08, §106, CEDO 2012)?

III. Jurisprudența CEDO relevantă invocată de chiar CEDO

3.1. Oleksandr Volkov c. Ucrainei, nr 21722/11, §§ 135-140, CE:ECHR:2013:0109JUD002172211

(b) Aprecierea Curții

135. Curtea observă că dezacordul reclamantului cu procedura aleasă este o chestiune de interpretare a dreptului intern, care este în primul rând de competența autorităților naționale. Cu toate acestea, Curtea trebuie să verifice dacă efectele modului în care dreptul intern este interpretat și aplicat corespund principiilor Convenției așa cum acestea sunt interpretate în lumina jurisprudenței sale (a se vedea Scordino c. Italia (nr. 1) [GC], nr. 36813/97, §§ 190 și 191, ECHR 2006-V).
136. Curtea consideră că Înalta Curte Administrativă a oferit suficiente motive pentru a explica de ce a fost aleasă o altă procedură și nu cea dorită de reclamant (paragraful 37 de mai sus). Aplicarea acestei proceduri nu poate fi considerată ca fiind imprevizibilă, arbitrară sau vădit nerezonabilă. Cu toate acestea, rămâne de știut dacă pretinsa lipsă a garanției invocate de reclamant, și anume existența unui termen de prescripție pentru impunerea unei sancțiuni disciplinare pentru „încălcarea jurământului” de către un judecător, a afectat corectitudinea procedurii.
137. Curtea a afirmat deja că termenele de prescripție au mai multe scopuri importante, și anume să garanteze securitatea raporturilor juridice prin stabilirea unui termen pentru acțiuni, să protejeze potențialii inculpați de plângerile tardive care pot fi greu de contracarat, și să prevină orice injustiție ce ar putea să apară dacă instanțele ar fi chemate să se pronunțe asupra unor evenimente care au avut loc în trecutul îndepărtat în baza unor probe care ar putea fi considerate ca fiind nesigure și incomplete din cauza trecerii timpului (a se vedea Stubbings și Alții c. Regatului Unit, 22 octombrie 1996, § 51, Culegerea de rapoarte 1996‑IV). Termenele de prescripție sunt o caracteristică comună a sistemelor juridice interne ale Statelor contractante în materie de infracțiuni penale, disciplinare sau de altă natură.
138. Cât privește cauza reclamantului, faptele examinate de Consiliul Superior al Magistraturii în 2010 datau din perioada 2003-2006 (paragrafele 17 și 18 de mai sus). Respectiv, reclamantul se afla într-o situație dificilă, dat fiind faptul că trebuia să-și construiască apărarea ținând cont de fapte printre care existau unele care avuse loc într-un trecut îndepărtat.
139. Din decizia Înaltei Curți Administrative în cauza reclamantului și observațiile Guvernului rezultă că dreptul intern nu prevede niciun termen de prescripție pentru revocarea unui judecător pentru „încălcarea jurământului”. Deși Curtea nu crede că e necesar să se indice care ar trebui să fie durata termenului de prescripție, ea consideră că o abordare atât de limitată a măsurilor disciplinare ce vizează membrii ordinii judiciare pune în pericol grav securitatea raporturilor juridice.
140. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că a existat o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție în acest sens.

3.2. Paluda v. Slovacia, nr. 33392/12, §§ 39-55, CE:ECHR:2017:0523JUD003339212

39. In these circumstances, the Court accepts that the applicant has effectively been unable to have the benefit of judicial protection in relation to his suspension.
40. Since the guarantee of access to court in relation to the applicant’s suspension applied and since he has not had such an access, it remains to be ascertained whether this state of affairs amounted to a violation of the applicant’s rights under Article 6 § 1 of the Convention.
41. In that regard, the Court reiterates that the right of access to court is not absolute. Where the individual’s access is limited either by operation of law or in fact, the Court will examine whether the limitation imposed impaired the essence of the right and, in particular, whether it pursued a legitimate aim and whether there was a reasonable relationship of proportionality between the means employed and the aim sought to be achieved. If the restriction is compatible with these principles, no violation of Article 6 will arise (see, for example, Z and Others v. the United Kingdom [GC], no. 29392/95, § 92, ECHR 2001-V, with further references and, more recently, Baka [GC], cited above, § 120).
42. Turning again to the facts of the present case, the Court observes, first of all, that the administrative courts at two levels unanimously concluded (and their conclusions were ultimately endorsed by the Constitutional Court) that by virtue of Article 248 (a) of the Code of Civil Procedure the decision to suspend the applicant was excluded from judicial review. It is accordingly prepared to accept that it was lawful in terms of domestic law.
43. As to the legal basis for the exclusion of the applicant’s suspension from judicial review, the Court also notes that it existed prior to the suspension and that it stemmed from an instrument of general application (by contrast see Baka [GC], cited above, §§ 116 and 117, with further references).
44. As to the legitimacy of the aim pursued by the contested restriction, the Court notes that it was based on a provision of general application (Article 248 (a) of the Code of Civil Procedure) excluding from judicial review any decision of an administrative authority which was of a preliminary nature. In other words, it made no allowance for the taking into account of the particular aspect of the measure lying at the heart of the present application, this being the suspension of a judge in the exercise of his judicial mandate.
45. The Court notes the growing importance which international and Council of Europe instruments, as well as the case‑law of international courts and the practice of other international bodies are attaching to procedural fairness in cases involving the removal or dismissal of judges, including the intervention of an authority independent of the executive and legislative powers in respect of every decision affecting the termination of office of a judge (see Baka [GC], cited above, § 121).
46. In the absence of any arguments by the Government to the contrary, the Court finds that the legitimacy of the aim pursued by denying the applicant access to court in relation to his suspension is open to question. However, it is of the view that a definitive answer to that question is not necessary, as the applicant’s right of access to court in the present case was in any event violated on the grounds laid out below.
47. Moving on to the test of proportionality, the Court observes that the applicant’s lack of access to court concerned a measure imposed on him by a body that, as has been found above, did not provide the institutional and procedural guarantees inherent in Article 6 § 1 of the Convention.
48. At the institutional level, the Court further notes that the body in question, the Judicial Council, was at the relevant time by law presided over by the President of the Supreme Court (see paragraph 6 above). Given the facts of the present case, this is of particular relevance in that the applicant’s suspension was imposed on him by the Judicial Council within the context of disciplinary proceedings instituted against him by the same body in connection with his criminal complaint and public statements concerning the exercise by the President of the Supreme Court of his duties (see paragraph 8 above).
49. From the procedural point of view, the Court observes that, in connection with his suspension, the applicant was heard neither in respect of the suspension nor the underlying disciplinary charges.
50. Furthermore, although the suspension itself does not constitute the subject of the present complaint, the Court considers its repercussions on the applicant relevant to the assessment of the proportionality of the absence of access to court in relation to that suspension. From that perspective, the Court notes that the suspension entailed the applicant’s disqualification from the exercise of his office and the withholding of 50% of his salary (see paragraph 10 above), while at the same time he continued to be subject to restrictions such as not being able to engage in gainful activity elsewhere (see paragraph 27 above).
51. While the restoring of the withheld part of his salary is of importance in relation to redressing the effects of the suspension on the applicant, as such it has no direct connection with the fact that he had no access to court in relation to it. As regards the lack of access to court, there do not appear to have been any additional corrective or remedial measures taken at the time of the suspension or thereafter.
52. As to the duration of the applicant’s inability to challenge his suspension, the Court observes that it could last as long as the suspension did itself. Thus, by law, it could last for as long as two years. In the absence of any indication to the contrary, it is assumed that it did indeed last for two years (given that the disciplinary proceedings themselves lasted two years and nineteen days (from 8 September 2009 until 27 September 2011)).
53. In sum, the applicant had no access to proceedings before a tribunal within the meaning of Article 6 § 1 of the Convention in relation to a measure that placed him for two years in the situation of being unable to exercise his mandate and having one half of his salary withheld, while at the same time being unable to exercise other gainful activity.
54. Moreover, the Court notes that the Government have not invoked and nor has it established otherwise any conclusive reason for denying the applicant judicial protection in respect of that measure. In this regard, the Court considers it important to draw a clear distinction between the arguably compelling reasons for suspending a judge facing a certain type of disciplinary charge and the reasons for not allowing him or her access to a tribunal in respect of that suspension. In the Court’s view, the importance of this distinction is amplified by the fact that the body taking that measure and the procedure in the course of which it was taken fell short of the requirements of Article 6 § 1 of the Convention and the fact that the measure was taken within as particular a context as that pertaining to the present case.
55. In view of the foregoing considerations, the Court concludes that the applicant’s lack of access to court could not have been proportionate to any legitimate aim that it pursued and that, accordingly, the very essence of that right was impaired (see Baka [GC], cited above, § 121).
There has accordingly been a violation of Article 6 § 1 of the Convention.

3.3. MT și DKI v. Bulgaria, nr. 29476/06, §§102-103

102. La Cour rappelle que la Convention ou ses Protocoles ne garantissent pas en tant que tel le droit d’accès à la fonction publique (Glasenapp, § 48, et Kosiek, § 34, précités), pas plus qu’elle ne garantit la liberté de profession (Thlimmenos c. Grèce [GC], no 34369/97, § 41, CEDH 2000‑IV). La Cour a néanmoins estimé que l’interdiction générale faite aux anciens agents du KGB par la législation lituanienne d’occuper un emploi dans de nombreuses branches du secteur privé avait affecté la vie privée des intéressés (Sidabras et Džiautas c. Lituanie, nos 55480/00 et 59330/00, §§ 47 et 48, CEDH 2004‑VIII). De même, elle a considéré que l’impossibilité, en droit italien, pour les personnes déclarées en faillite personnelles d’occuper certains postes dans le secteur privé, d’exercer certaines professions libérales et de participer au capital et à la gestion de sociétés commerciales avait constitué une ingérence dans leur droit au respect de la vie privée (Albanese c. Italie, no 77924/01, § 54, 23 mars 2006). En outre, dans son arrêt Karov (précité, § 88), la Cour a admis que la suspension d’un fonctionnaire de police pour une période prolongée et l’interdiction d’occuper un autre emploi dans le secteur privé ou public pendant la durée de cette mesure pouvaient s’analyser en une atteinte au droit au respect à la vie privée de l’intéressé (voir, a contrario, Calmanovici c. Roumanie, no 42250/02, §§ 137-139, 1er juillet 2008, où le requérant n’a pas été empêché de trouver un emploi dans le secteur privé pour la période de suspension de ses fonctions d’agent de police).

103. Se tournant vers les faits de l’espèce, la Cour observe que le requérant ne se plaint pas uniquement d’avoir été suspendu de son poste de fonctionnaire. L’intéressé se plaint également que la mesure de suspension ait été couplée avec une interdiction générale d’exercer toute autre activité rémunérée dans les secteurs privé et public, hormis l’enseignement ou la recherche. La Cour note que cette mesure a cessé d’être appliquée seulement au moment où le requérant a été démis de ses fonctions, six ans plus tard (paragraphes 32, 36 et 40 ci-dessus). De l’avis de la Cour, cette situation a durablement empêché le requérant de développer des relations avec le monde extérieur dans un cadre professionnel et a, de ce fait, atteint la sphère de sa vie privée (sur l’extension de la notion de « vie privée » au domaine professionnel, voir l’arrêt Niemietz c. Allemagne, 16 décembre 1992, § 29, série A no 251‑B).

3.4. Ternovszky împotriva Ungariei, nr. 67545/09, §§23-27, CE:ECHR:2010:1214JUD006754509

23. In order for the “interference” established above not to infringe Article 8, it must first of all have been “in accordance with the law”. The Court considers that the term “in accordance with the law” alludes to the very same concept of lawfulness as that to which the Convention refers elsewhere when using the same or similar expressions, notably the expressions “lawful” and “prescribed by law” found in the second paragraphs of Articles 9 to 11. The concept of lawfulness in the Convention, apart from positing conformity with domestic law, also implies qualitative requirements in the domestic law such as foreseeability and, generally, an absence of arbitrariness (Rekvényi v. Hungary [GC], no. 25390/94, § 59, ECHR 1999‑III). The Court notes that it has found that the law itself constitutes the interference with the applicant’s right to respect for private life (see paragraph 22 above) but considers that this conclusion does not preclude an examination of whether the quality of the law meets the requirements of the notion of “in accordance with the law” in paragraph 2 of Article 8.

24. The Court considers that, where choices related to the exercise of a right to respect for private life occur in a legally regulated area, the State should provide adequate legal protection to the right in the regulatory scheme, notably by ensuring that the law is accessible and foreseeable, enabling individuals to regulate their conduct accordingly. It is true that, in this regard, the State has a wide margin of appreciation; however, the regulation should ensure a proper balance between societal interests and the right at stake. In the context of home birth, regarded as a matter of personal choice of the mother, this implies that the mother is entitled to a legal and institutional environment that enables her choice, except where other rights render necessary the restriction thereof. For the Court, the right to choice in matters of child delivery includes the legal certainty that the choice is lawful and not subject to sanctions, directly or indirectly. At the same time, the Court is aware that, for want of conclusive evidence, it is debated in medical science whether, in statistical terms, homebirth as such carries significantly higher risks than giving birth in hospital[1].

25. In the present case, the Court observes that child delivery is regulated not only as a matter of public health but also as one falling within the ambit of social security. According to the Constitution, public health and social security is provided by institutional services (see paragraph 7 above). For the Court, a constitutional obligation of this kind warrants regulation which should take into proper consideration the right of choice of the mother.

26. The Court observes that sections 15 and 20 of the Health Care Act 1997 recognise patients’ right to self-determination in the context of medical treatment, including the right to reject certain interventions (see paragraph 8 above). At the same time, section 101(2) of Government Decree no. 218/1999 sanctions health professionals who carry out activities within their qualifications in a manner which is incompatible with the law or their licence (see paragraph 9 above). For the Court, these legal provisions may reasonably be seen as contradictory in the context of assisting home births, an issue otherwise unregulated under Hungarian law. The Court notes in this connection that the Government admitted that in at least one case proceedings were instituted against a health professional for having assisted home birth. It also takes cognisance of the task given by Act no. CLIV of 2009 to the Government to regulate the matter in a decree (see paragraph 10 above). However, the parties agree that such regulations have not been enacted to date, although the Government accepted their necessity (see paragraph 18 above). These considerations enable the Court to conclude that the matter of health professionals assisting home births is surrounded by legal uncertainty prone to arbitrariness. Prospective mothers cannot therefore be considered as freely benefiting from such assistance, since a permanent threat is being posed to health professionals inclined to assist home births by virtue of Government Decree no. 218/1999 as well as the absence of specific, comprehensive legislation on the matter. The lack of legal certainty and the threat to health professionals has limited the choices of the applicant considering home delivery. For the Court, this situation is incompatible with the notion of “foreseeability” and hence with that of “lawfulness”.

27. The foregoing considerations are sufficient to enable the Court to find that there has been a violation of Article 8 of the Convention.

3.5. Axel Springer AG împotriva Germaniei [MC], nr. 39954/08, §§83-84, E:ECHR:2012:0207JUD003995408

83. Curtea reaminteşte că dreptul la protejarea reputaţiei este un drept care este protejat de art. 8 din convenţie, fiind un element care ţine de viaţa privată (Chauvy şi alţii, citată anterior, pct. 70; Pfeifer, citată anterior, pct. 35; şi Polanco Torres şi Movilla Polanco împotriva Spaniei, nr. 34147/06, pct. 40, 21 septembrie 2010). Noţiunea de „viaţă privată” este o noţiune largă, care nu poate avea o definiţie exhaustivă şi care include integritatea fizică şi morală a persoanei şi, prin urmare, poate îngloba multiple aspecte ale identităţii unui individ, precum identificarea şi orientarea sexuală, numele sau elemente legate de dreptul la imagine [S. şi Marper împotriva Regatului Unit (MC), nr. 30562/04 şi 30566/04, pct. 66, CEDO 2008-…].Cuprinde informaţii personale cu privire la care un individ poate avea încrederea legitimă că nu vor fi publicate fără consimţământul său (Flinkkilä şi alţii, citată anterior, pct. 75, şi Saaristo şi alţii împotriva Finlandei, nr. 184/06, pct. 61, 12 octombrie 2010).
Totuşi, pentru ca art. 8 să fie luat în considerare, atacul asupra reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să fie realizat într-o manieră care să prejudicieze beneficiul personal al dreptului la respectarea vieţii private (A. împotriva Norvegiei, citată anterior, pct. 64). De asemenea, Curtea a hotărât că nu poate fi invocat art. 8 pentru a se plânge de o atingere adusă reputaţiei care este o consecinţă previzibilă a propriilor acţiuni, precum săvârşirea unei fapte de natură penală (Sidabras şi Džiautas împotriva Lituaniei, nr. 55480/00 şi 59330/00, pct. 49, CEDO 2004‑VIII).

84. Atunci când examinează necesitatea unei ingerinţe într-o societate democratică în vederea „protejării reputaţiei sau a drepturilor altora”, Curţii i se poate solicita să verifice dacă autorităţile naţionale au păstrat un echilibru just între protejarea a două valori garantate de convenţie şi care pot fi în conflict în anumite cauze: şi anume, pe de o parte, libertatea de exprimare, astfel cum este protejată de art. 10, şi, pe de altă parte, dreptul la respectarea vieţii private, astfel cum este garantat de dispoziţiile art. 8 (Hachette Filipacchi Associés împotriva Franţei, nr. 71111/01, pct. 43, 14 iunie 2007, şi MGN Limited împotriva Regatului Unit, nr. 39401/04, pct. 142, 18 ianuarie 2011).

3.6. Hannover împotriva Germaniei (numărul 2) [MC], nr. 40660/08 și 60641/08, §106, CE:ECHR:2012:0207JUD004066008

106. În cazuri precum cel de față, care necesită o punere în balanţă a dreptului la respectarea vieții private cu dreptul la liberă exprimare, Curtea consideră că soluţionarea cererii nu poate varia, în principiu, în funcţie de faptul că a fost introdusă în temeiul articolului 8 din convenție, de persoana care a făcut obiectul reportajului, sau în temeiul articolului 10, de către editorul care l-a publicat. Într-adevăr, acestor drepturi merită să li se acorde respect egal (Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS), citată anterior, § 41; Timciuc împotriva României (dec.), nr. 28999/03, § 144, 12 octombrie 2010 şi Mosley împotriva Regatului Unit, nr. 48009/08, § 111, 10 mai 2011; a se vedea, de asemenea, punctul 11 ​​din rezoluția Adunării Parlamentare – paragraful 71 de mai sus). Prin urmare, marja de apreciere ar trebui să fie, în principiu, aceeași în ambele cazuri.

dr. Mihaela Mazilu-Babel

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “România la CEDO: cauza pendinte Camelia BOGDAN. Procedură disciplinară, interdicția automată de a exercita o activitate, lipsa de prescripție a răspunderii, un comunicat al Curții de Apel București, interpretări diferite între ANI și CSM și articolele 6 și 8 din Convenție”

  1. Cum o fi să fii magistrat în România, să nu ai prescripție a aplicării sancțiunii disciplinare, și să nu faci nimic prin intermediul asociațiilor aferente? Să stai așa … ca și cum tu, judecător, nu ai ști nici măcar ce efecte produc anumite drepturi fundamentale în chiar domeniul tău de activitate și care te-ar putea apăra efectiv chiar pe tine?

    Nu mai spun că ÎCCJ a refuzat să aplice prin analogie prescripția existentă în Codul muncii (era dreptul ei să refuze analogia, dar și obligația de a aplica direct CEDO – oricum, ce au făcut magistrații că nu li s-a legiferat!??!)

    Sigur nu are nimic de a face cu metoda de examinare ce a avut, din anii 90 și până acum (asta ca să pun la socoteală doar anii în care cică am avut un stat de drept și nu de drepți), la bază, doar examinarea preponderentă a memoriei unor fragmente de legi și deloc a capacității de a privi legea în ansamblu, în sistem, și de a vedea lacunele VIZIBILE DE PE LUNĂ, pentru ca mai apoi să propui soluții despre cum le poți îndrepta/acoperi (inclusiv prin aplicarea prioritară și directă a dreptului CEDO incident).

    Dar cum să afli că tu nu ești capabil să vezi la distanță, sau cum să te obișnuiești să privești în depărtare (adică să înțelegi efectul in concreto al normelor de drept pe care le tot memorezi), când toată viața ta ești examinat doar la cât de bine vezi de aproape, la microscop, prin intermediul MEMORIEI ȘI/SAU A GRILELOR?

    Sau când ți se cere CEDO să știi de abia după ce devii auditor de justiție, și atunci ești oricum examinat – raportat la jurisprudența CEDO – formalistic și/sau cu grile (aoleu iar!) – adică nu se analizează maniera de gândire și de motivare a celor gândite, ci maniera de memorare a unei jurisprudențe CEDO (și aceasta în cel mai bun caz și după un barem făcut de niște experți în drept CEDO (judecători sau procurori) care susțin uneori niște idei chiar contrare jurisprudenței CEDO – precum am văzut eu la un seminar ținut la INM și postat pe youtube, de a trebuit să închid fereastra după 20 de minute de speriat continuu întrucât se susțineau niște aspecte ce erau contrazise de orice carte de drept CEDO publicată la Oxford University Press sau Cambridge University Press în ultimul an (da, știu, sigur e vina mea, că vin cu mofturi din biblioteci 😀 de parcă cărțile astea nu s-or scrie tot din practică judiciară și motivări ale instanțelor raportat la anumite probleme de drept, sau de parcă judecătorii (valoroși și necorupți – două condiții sine qua non pentru a fi într-adevăr judecător) atunci când doresc să afle cum se interpretează o anumită dispoziție, nu ar consulta DELOC, DAR DELOC, cărțile de drept – ci ar apela așa, doar la memorie :p).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week