ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
 
 
Opinii
5 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

In dubio pro reo și procedurile interne ulterioare

06.03.2019 | Nicoleta Cristina PAVLOVICI
Nicoleta Cristina Pavlovici

Nicoleta Cristina Pavlovici

În ceea ce privește perioada în care este incidentă prezumția de nevinovăție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reamintește deseori că art. 6 paragr. 2 din Convenție se aplică oricărei persoane acuzate de o infracțiune – și anume, cu ocazia notificării oficiale a unei persoane de către autoritatea competentă cu privire la presupunerea că a comis o infracțiune.

Convenția nu exclude posibilitatea ca un act să declanșeze două proceduri, una penală și una disciplinară, sau ca două seturi de proceduri să se desfășoare în paralel. Art. 6 paragr. 2 din Convenție garantează în primul rând modul în care acuzatul este tratat în cadrul procedurilor penale de către autoritățile publice (Cauza Kemal Coskun c. Turciei – 28 martie 2017).[1]

Ținând seama de necesitatea de a asigura că dreptul garantat de articolul 6 paragr. 2 este concret și eficace, prezumția de nevinovăție nu se aplică numai procedurilor penale aflate în curs, ci protejează persoanele care au fost achitate de o acuzație penală sau în privința cărora au fost întrerupte procedurile penale, să nu fie tratate ulterior de funcționari și/sau autoritățile publice ca și cum ar fi vinovați de infracțiunea presupusă.

În cazul în care apare problema aplicabilității articolului 6 paragr. 2 în cadrul unei proceduri ulterioare, reclamantul trebuie să demonstreze existența unei legături între procedura penală încheiată și procedura ulterioară. O astfel de legătură poate fi, de exemplu, atunci când procedurile ulterioare necesită examinarea rezultatului procedurilor penale anterioare și, în special, în cazul în care obligă instanța de judecată să analizeze hotărârea penală, să efectueze o revizuire sau o evaluare a dovezilor din dosarul penal, să evalueze participarea reclamantului la unele sau la toate evenimentele care au condus la acuzația penală sau să comenteze indiciile existente privind posibila vinovăție a reclamantului. Protecția oferită de această prezumție încetează odată ce persoana acuzată a fost în mod corespunzător găsită vinovată de acea infracțiune (Cauza Bikas c. Germania – 25 ianuarie 2018)[2]. Cu privire la o analiză efectuată contrar CEDO de către o instanță de judecată civilă națională– în procedura ulterioară procesului penal de reparare a pagubei ca urmare a arestului preventiv – a se vedea Decizia 34 din 6 martie 2017 a Curții de Apel Constanța – decizie ce va fi analizată mai jos în concret.[3]

Totodată, afirmația autorităților că o persoană a fost achitată de către instanță datorită lipsei probelor, și nu datorită faptului că nu a existat o infracțiune, încalcă prezumția de nevinovăție, deoarece hotărârea judecătorească de achitare are autoritate de lucru judecat și trebuie respectată indiferent de motivele care au dus la pronunțarea ei (Cauza Tendam c. Spaniei – 13 iulie 2010).[4] Motivarea deciziei formează un întreg cu dispozitivul și nu poate fi disociată de soluția pronunțată. Prin urmare, motivarea deciziei instanței interne trebuie analizată în lumina prezumției de nevinovăție, în ciuda faptului că rechizitoriul a fost respins (Cauza Cleve c. Germaniei – 15 ianuarie 2015).[5]Mai exact, instanțele naționale ar trebui să se ferească într-o soluție de achitare de argumente ce ar contrazice însăși dispozitivul. De aprecieri subiective ce ar indica o existență a faptelor, însă o lipsă a probelor pentru a angaja răspunderea penală, ori lipsa elementelor necesare de a încadra fapta ca prevăzută de legea penală. Ori aprecieri de natură a lăsa de înțeles persoanei achitate că, în realitate motivarea e ea însăși o mustrare și nu o soluție de achitare curată și dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Potrivit principiului in dubio pro reo, nu ar trebui să existe nicio diferență calitativă între o achitare bazată pe lipsa de probe și cea care rezultă dintr-o constatare a nevinovăției dincolo de orice îndoială (Cauza Vlieeland Boddy și Marcelo Lanni c. Spaniei – 16 februarie 2016).[6] Practic, nu ar trebui să existe nicio diferență calitativă între o achitare pronunțată pe dispozițiile art. 16 alin. 1 lit. a) C. pr. pen. și una întemeiată pe art. 16 alin. 1 lit. c) C. pr. pen. Or, în practică, o astfel de diferență există, fără îndoială. Pronunțarea unei soluții definitive precum că, „fapta nu există” ori „nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea”, potrivit dreptului intern, deși sunt asimilate amandouă temeiurile pe principiul in dubio pro reo, în realitate, va exista o deosebire calitativă consistentă în motivări. Prima, va arăta că fapta în sine nu există și prin urmare, persoana acuzată este inocentă. Cea de-a doua soluție va arăta că, deși fapta există ca infracțiune, aceasta nu este pedepsită întrucât nu există probe. Este evident că într-o procedură ulterioară internă cu privire la repararea pagubei suferite ca urmare a arestului preventiv/la domiciliu, un judecător va aprecia soluția art. 16 alin. 1 lit. a) C. pr. pen. ca fiind una mai puternică decât cea întemeiată pe art. 16 alin. 1 lit. c) C. pr. pen. Deși, așa cum arătam mai sus, Curtea consideră că este inadmisibil a comenta într-o procedură ulterioară indiciile referitoare la posibila vinovăție, ori a evalua dovezile din dosarul penal și/sau a analiza participarea la evenimentele care au condus la acuzația penală. Realitatea jurisprudențială națională conturează alte orientări în afara dispozițiilor Convenției.

În aceeași cauză de mai sus contra Spaniei – este subliniat faptul că, hotărârile de achitare nu diferă în funcție de motivele invocate de instanță, iar obligarea unei persoane să furnizeze dovezi privind nevinovăția sa în cadrul unei proceduri privind repararea pagubei suferite ca urmare a arestului preventiv apare ca nerezonabilă și reprezintă o încălcare a prezumției de nevinovăție.

Într-una din cauzele CEDO pronunțate împotriva României, cauza Rebegea c. România din 15 martie 2016, Curtea consacră faptul că, orice remediu intern efectiv pentru repararea unei pretinse încălcări a prezumției de nevinovăție, care ar fi avut loc în timpul urmăririi penale pendinte, ar trebui să fie imediat deschis persoanei în cauză și nu ar trebui să depindă de rezultatul procesului. A admite altfel ar însemna anularea principiului respectării prezumției.[7]

Revenind la Decizia civilă nr. 34 din 6 martie 2017 a Curții de Apel Constanța, ce încalcă flagrant Convenția și principiul in dubio pro reo, vă invit a observa câteva paragrafe ce sunt contrare cauzei Bikas c. Germaniei din 25 ianuarie 2018 cât și jurisprudenței anterioare a Curții, în sensul că instanța internă realizează o analiză inadmisibilă a hotărârii penale definitive de achitare pronunțate față de reclamant.

Extras: „Apreciem că este deosebit de important de reținut că instanța penală de recurs a avut în vedere că soluția dispusă s-a fundamentat pe noi elemente, în sensul că temeiul care a stat la baza menținerii arestării preventive în cursul judecății „s-a schimbat”, în raport de procedura deja derulată și de împrejurările care au conturat contribuția inculpatului la săvârșirea faptelor penale (n. n. inculpat achitat definitiv).

Împrejurarea că prin soluția finală pronunțată după epuizarea cercetării judecătorești s-a dispus achitarea inculpatului, pe temeiul art. 11 pct. 2 lit. a C. pr. pen. rap. la art. 10 lit. d C. pr. pen., după schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcină (în infracțiuni de aderare sau sprijinire a unui grup infracțional organizat, trafic de persoane, trafic de minori și spălare de bani), nu schimbă datele problemei, în condițiile în care achitarea s-a pronunțat pe teza că „faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii”.”

Grav, foarte grav. Instanța națională civilă, apreciază într-o cerere ulterioară unui proces penal soluționat definitiv cu achitare, că – de fapt, reclamantul – fost inculpat, a avut noroc să fie achitat. Mai exact, apreciază că achitarea a fost datorită că „faptei i-a lipsit unul din elementele constitutive ale infracțiunii”. Este de esența atragerii răspunderii penale ca fapta să aibă îndeplinite toate elementele constitutive, în lipsa unuia, fapta nu atrage răspunderea. În schimb, instanța națională civilă consideră că trebuie să aprecieze asupra temeiurilor ce au condus la achitarea definitivă, cât și asupra existenței împrejurărilor care au conturat contribuția inculpatului la săvârșirea faptelor penale. Toate aceste aspecte au condus în mod inevitabil la concluzia că, instanțele naționale sunt subiective și ”reanalizează” temeinicia soluțiilor penale, încălcând astfel prezumția de nevinovăție a reclamanților.

În concluzie: critica de mai sus (așa cum rezultă și din obiectul cauzei invocate) are în vedere specificul aplicării art. 538 și urm. din Codul de procedură penală, nicidecum specificul cauzelor civile ce derivă din penal pentru răspunderea civilă delictuală. În cele din urmă cauze se va aplica art. 28 C. pr. pen., evident. În schimb, în cauza de mai sus, instanța civilă, a reanalizat situația desăvârșită în penal. Simplu, încalcă prezumția de nevinovăție.


[1] disponibil aici
[2] disponibil aici
[3] disponibil aici
[4] disponibil aici
[5] disponibil aici
[6] disponibil aici
[7] disponibil aici


Avocat Nicoleta Cristina Pavlovici
Baroul Iași


Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Au fost scrise până acum 5 de comentarii cu privire la articolul “In dubio pro reo și procedurile interne ulterioare”

  1. Andrei SĂVESCU spune:

    Cred că aprecierea autoarei este greșită, în sensul că vinovăția poate fi cercetată de instanța civilă după ce instanța penală s-a pronunțat, întrucât instanța penală cercetează doar dacă vinovăția făptuitorului îmbracă forma necesară pentru atragerea răspunderii penale, în vreme ce pentru răspunderea civilă exigențele legale sunt, cel mai frecvent, mai mici. Cu atât mai mult, lipsa unuia dintre elementele constitutive ale infracțiunii (altul decât vinovăția), constatată de instanța penală, nu are nicio înrâurire asupra libertății instanței civile de a cerceta dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile.

    • JURIDICE.ro spune:

      Acest comentariu ocazionează reamintirea faptului că la sfârșitul fiecărui articol publicat apare mențiunea: „JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord.

    • Ioan BUCSA spune:

      Corect! Sunt foarte multe fapte penale unde sub aspectul vinovăţiei este necesară intenţia, dar în civil poţi răspunde şi pentru culpa cea mai simplă. Cât despre alte elemente constitutive ale infracţiunii, cum ar fi inexistenţa unor anumite situaţii premisă, anumitor consecinţe (periculoase, deosebit de grave, la fel, în civil, contencios administrativ se poate răspunde foarte bine.

    • Radu RIZOIU spune:

      Oare art. 1365 NCC ar putea fi relevant? Sau CEDO bate NCC și nu ne mai interesează?

    • Nicoleta Cristina PAVLOVICI spune:

      Situatia expusa mai sus, așa cum rezultă din intreg conținutul articolului publicat este specifica ”cererilor ce vizeaza repararea pagubei suferite ca urmare a arestului preventiv”, nicidecum atragerea raspunderii civile delictuale a persoanelor achitate definitiv. Evident ca in acele situatii va fi aplicat art. 28 C.pr.pen. ori cel invocat mai jos din C.civ.
      Multumesc.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


 Abonare newsletter | Corporate | Membership

.