Incidența răspunderii contractuale în cazul faptei de malpraxis
6 martie 2019 | Laurențiu MODORAN
Laurentiu Modoran
Malpraxis este un termen provenit din latină: malus = „rău” și greacă: praxis = „practică” și reprezintă − eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice.
Doctrina și jurisprudența analizează fapta de malpraxis prin intermediul răspunderii civile delictuale, în ideea în care se consideră că nu există un contract de prestări servicii între părțile existente în cadrul relației sociale analizate.
Bineînțeles, în situația particulară a existenței unui contract între părți, cum este cazul unității medicale private/furnizor de servicii medicale, care încheie un contract medical cu beneficiarul de servicii medicale, analiza juridică în vederea stabilirii răspunderii civile se va tranșa pe tărâmul răspunderii contractuale.
Totuși, dacă în situația anterioară, analiza răspunderii civile a furnizorului de servicii medicale se va efectua prin intermediul răspunderii civile contractuale, răspunderea medicului care a săvârșit efectiv fapta de malpraxis se va analiza tot prin prisma răspunderii civile delictuale prin raportare la lipsa unui contract direct între el și beneficiarul de servicii medicale.
Întrebarea la care dorește să răspundă prezentul articol este ,,Ar putea fapta de malpraxis a furnizorului de servicii medicale să fie analizată prin prisma răspunderii civile contractuale în condițiile în care nu există un contract direct între acesta și beneficiarul de servicii medicale?”
Răspunderea contractuală în sistemul actual este prevăzută de art. 1350 Cod civil. Potrivit acestuia, orice persoană răspunde pentru obligațiile contractate, iar în situația nerespectării obligațiilor ea este datoare la repararea prejudiciului cauzat.
În mod evident între beneficiarul de servicii medicale și furnizorul de servicii medicale nu există un contract direct.
Totuși, în conformitate cu prevederile art. 219 alin. 3 din Legea nr. 95/2006 ,,Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar”, iar potrivit art. 220 alin.2 din Legea nr. 95/2006 ,,Constituirea fondului se face din contribuția de asigurări sociale de sănătate, denumită în continuare contribuție, suportată de asigurați, din sumele care se distribuie fondului din contribuția asiguratorie pentru muncă, conform art. 2206 alin. 4 lit. d) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, din subvenții de la bugetul de stat, precum și din alte surse – donații, sponsorizări, dobânzi, exploatarea patrimoniului CNAS și al caselor de asigurări de sănătate potrivit legii.”
De altfel, și potrivit art. 2 alin. 2 lit. b) din Codul Fiscal, contribuția de asigurări sociale de sănătate se datorează bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate.
Concluzionând, asigurările de sănătate sunt obligatorii pentru asigurați și se datorează Fondului Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, pe care îl vom denumi în continuare fondul.
În schimbul achitării contribuției asigurării sociale de sănătate asiguratul beneficiază de un pachet de bază de servicii medicale ce se acordă asiguraților și cuprinde serviciile medicale, serviciile de îngrijire a sănătății, medicamentele, materialele sanitare, dispozitivele medicale și alte servicii la care au dreptul asigurații și se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
Cele precizate sunt susținute de prevederile art. 217 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 ce stabilește faptul că asigurații au dreptul la servicii medicale de bază.
Serviciile de bază la care asigurații, plătitori de contribuții de asigurări sociale de sănătate, au dreptul, sunt stabilite prin intermediul unui ,,contract-cadru multianual, care se elaborează de CNAS în urma negocierii cu Colegiul Medicilor din România, denumit în continuare CMR, Colegiul Medicilor Stomatologi din România, denumit în continuare CMSR, Colegiul Farmaciștilor din România, denumit în continuare CFR, Ordinul Asistenților Medicali Generaliști, Moașelor și Asistenților Medicali din România, denumit în continuare OAMGMAMR, Ordinul Biochimiștilor, Biologilor și Chimiștilor, denumit în continuare OBBC, precum și în urma consultării cu organizațiile patronale, sindicale și profesionale reprezentative din domeniul medical. Proiectul se avizează de către Ministerul Sănătății și se aprobă prin hotărâre a Guvernului, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii bugetului de stat pentru anul în care urmează să se aprobe un nou contract-cadru.”, fapt stabilit prin intermediul art. 229 alin. 2 din Legea nr. 95/2006.
De altfel, contractul-cadru nu reglementează doar serviciile de bază de care beneficiază asigurații, ci și „respectarea criteriilor de calitate pentru serviciile medicale oferite în cadrul pachetelor de servicii” potrivit art. 217 alin. 3 lit. c) din Legea nr. 95/2006.
În concret, la data realizării prezentului articol, este în vigoare contractul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului 140/2018 ce prevede serviciile de bază ce se cuvin asiguraților, dar și modalitatea prin care furnizorii de servicii medicale intră în relații contractuale cu casele de asigurări de sănătate.
Se poate spune că, ne aflăm în fața unui veritabil contract-cadru în care părțile acestuia, în situația în care vor să beneficieze de serviciile celeilalte părți trebuie să adere necondiționat la acesta fără a-l putea negocia.
Părțile contractului cadru sunt pe de-o parte asigurații, ce beneficiază de pachetul de bază prin simpla achitare a contribuției de asigurări sociale de sănătate, care este obligatorie, iar pe de cealaltă parte furnizorii de servicii medicale ce au posibilitatea să adere la acesta în condițiile stabilite.
De altfel, în cadrul art. 6 din Hotărârea de Guvern nr. 140/2018 se stabilesc condițiile în care se poate încheia contractul de furnizare de servicii medicale ce are ca părți furnizorul de servicii medicale și casele de asigurări de sănătate.
Interesant este că statul, prin elaborarea Legii nr. 95/2006 și a Hotărârii de Guvern nr. 140/2018, stabilește o direcție clară în ceea ce privește politicile publice de sănătate.
Prin elaborarea normelor precizate se instituie dreptul asiguraților de a beneficia de un sistem de sănătate de o calitate decentă în condițiile achitării asigurării sociale de sănătate.
Întorcându-ne la existența unei răspunderi contractuale în condițiile argumentate, se poate spune că, în situația în care asiguratul contribuie la fondul de sănătate cu intenția de a beneficia de pachetul de bază, iar furnizorul de servicii medicale se obligă față de casele de asigurări de sănătate cu intenția de a presta servicii medicale asiguraților, ne aflăm în fața unui adevărat contract încheiat între părți.
De altfel, simplul fapt că între părți nu există un contract scris nu determină lipsa contractului în condițiile în care art. 1240 alin. 2 Cod civil prevede că „Voința poate fi manifestată și printr-un comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare.”
Or, în situația analizată, există în mod evident posibilitatea ca asigurătorul să achite contribuția în vederea beneficierii de servicii medicale, iar furnizorul să se oblige în vederea prestării serviciilor medicale.
Casa Națională de Sănătate nu reprezintă în cazul dat decât un terț ce se asigură că politicile de sănătate publică stabilite la nivel de Guvern sunt puse în aplicare cu respectarea normelor edictate prin contractul-cadru în vigoare la o anumită dată, a se vedea în acest sens prevederile art. 220 alin. 3 din Legea nr. 95/2006.
În susținerea celor arătate mai precizez și faptul că, art. 1266 Cod civil stabilește că un contract se interpretează după voința părților, iar la stabilirea intenției părților se ține cont și de comportamentul ulterior al părților. Or, în situația de față este evident că la momentul prezentării unui asigurat la un furnizor de servicii medicale, intenția acestuia este de a beneficia de un serviciu medical în condițiile plăților efectuate către fondul de sănătate.
Singura condiţie obligatorie în vederea încheierii unui contract este simpla intenţie a părţilor de a se obliga.
În vederea analizării tipului de răspundere ce se pretează fiecărui caz în parte pot fi luate în considerare următoarele premise.
Premise ce pot fi luate în calcul în vederea analizării faptei de malpraxis prin prisma răspunderii civile contractuale:
– plata asigurării sociale de sănătate de către asigurat;
– încheierea unui contract de către furnizorul de servicii medicale cu casa de asigurări de sănătate;
– existența unei intenții din partea furnizorului de servicii medicale de a se obliga față de asigurat și existența unei intenții din partea asiguratului de a achita asigurarea socială de sănătate cu scopul de a beneficia de pachetul de bază medical, nu doar ca urmare a unei obligați prevăzute de lege.
Bineînțeles că, cele prezentate pot fi contrazise prin rolul social al politicilor de sănătate publică ce au în centrul acestora Ministerul Sănătății, în ideea în care plata contribuției către fond nu poate fi interpretată prin prisma asiguratului care nu are opțiunea de a refuza plata acesteia.
A se vedea în acest sens și art. 2 alin. 8 din Legea nr. 95/2006: „Asistența de sănătate publică este garantată de stat și finanțată de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate sau din alte surse, după caz, potrivit legii.”
Totuși, consider că nimic nu împiedică ca alături de elementul intențional al statului, obligatoriu pentru asigurat, să existe și un element intențional subiectiv al acestuia din urmă care dorește să se oblige în vederea beneficierii de pachetul de servicii medicale de bază. În acest sens a se vedea prevederile art. 218 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 95/2006, ce precizează că asigurații au un drept de opțiune în ceea ce privește furnizorii de servicii medicale. Alegerea furnizorului presupune în mod implicit un element intențional subiectiv din partea acestora.
Ca atare, consider că și acest argument vine în susținerea existenței unei răspunderi civile contractuale în situația îndeplinirii condițiilor precizate.
Este evident că analiza rămâne fără obiect în situația existenței unui contract scris între prestator și beneficiar ori în situația existenței unui raport juridic direct între pacient și furnizorul de servicii medicale.
De asemenea, prezentul articol nu se adresează nici situației în care asiguratul nu finanțează fondul de sănătate, dar beneficiază de pachetul minimal de servicii medicale, stabilit prin contractul-cadru aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 140/2018, or în situația în care medicul generator de malpraxis prestează activități pentru un alt furnizor de servicii medicale, primul neavând un contract direct cu casele de asigurări de sănătate.
Concluzionând, în situația existenței cumulative și concomitente a premiselor prezentate, fapta de malpraxis este obligatoriu a fi analizată prin intermediul răspunderii civile contractuale și nu a răspunderii civile delictuale, fapt determinat de incidența prevederilor art. 1350 alin. 3 Cod civil.
Jud. Laurențiu Modoran
Tribunalul București
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
