Drepturile suspectului și inculpatului
11 martie 2019 | Anjie-Diana GOH
Anjie-Diana Goh
1. Inculpatul și suspectul în NCPP
Inculpatul este partea [1] în procesul penal împotriva căreia se exercită o acțiune în justiție, fiind și în NCPP [2] “persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală”; definiția era asemănătoare și în Codul de procedură penală anterior. [3] Dobândirea calității de inculpat și punerea în mișcare a acțiunii penale au loc atunci când se constată că ,”există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul din cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16, alin. (1) [4]”. Acest moment procesual intervine în faza urmăririi penale, când acțiunea penală este pusă în mișcare de procuror, acesta fiind singurul organ de urmărire penală căruia legea îi rezervă posibilitatea de a pune în mișcare acțiunea penală.
Spre deosebire de inculpat care este o veritabilă parte în procesul penal, suspectul este alături de persoana vătămată, doar un subiect procesual principal, iar drepturile și obligațiile acestuia sunt în mare măsură cele prevăzute pentru inculpat, însă numai în limitele pe care legea i le impune. Mai mult decât atât, deși în prezent termenul de ”suspect” este frecvent întâlnit și în medii non-juridice, în procedura penală ,”suspectul” și-a făcut apariția odată cu intrarea în vigoare a NCPP, în Codul de Procedura penală anterior neexistând nicio dispoziție cu privire la acesta. Înainte de adoptarea Codului de procedură penală actual un termen care definea însă persoana cercetată penal era acela de “învinuit”. În acest sens, art. 229 VCPP prevedea că “Persoana față de care se efectuează urmărirea penală se numește învinuit cât timp nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală.”
Cronologic, are întâietate dobândirea calității de suspect, o persoană devenind suspect când există probe din care să rezulte “bănuiala rezonabilă” că “a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală și nu există vreunul dinre cazurile prevăzute la art 16, alin. (1)”. Spre dosebire de inculpat care primește acest “statut” doar prin ordonanța procurorului, calitatea de suspect poate fi atribuită și de către poliția judiciară prin îndreptarea cercetărilor penale dinspre faptă (“în rem”) spre o anumită persoană (“in personam”). Cu toate acestea, dispoziția organului de cercetare penală poate fi cenzurată de procuror, organul de cercetare penală având obligația de a înainta acestuia dosarul cauzei și de a prezenta măsura dispusă spre a fi confirmată.
Este important de menționat că și în cazul extinderii urmăririi penale sau schimbării încadrării juridice a faptei “când urmărirea penală se efectuează față de o persoană, extinderea dispusă de organul de cercetare penală se supune confirmării procurorului care supraveghează urmărirea penală [5]”. Organele de cercetare penală pot, așadar, să extindă urmărirea penală chiar și când în cauza se află un suspect, sub rezerva confirmării procurorului care supraveghează urmărirea penală, fără a putea însă extinde acțiunea penală cu privire la aspecte noi (această facultate revenindu-i exclusiv procurorului).
Aducerea în discuție a extinderii urmăririi penale și a schimbării încadrării juridice în faza urmăririi penale are relevanță în raport cu drepturile suspectului și inculpatului sub aspectul declarării ca neconstituțională a uneia dintre prevederile art. 311 NCPP. Prin Decizia [6] nr 90/2017, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate referitoare la “excluderea obligației informării suspectului sau inculpatului despre schimbarea încadrării juridice a faptei”, întrucât prin această trunchiere a obligației de informare din sarcina organului de urmărire penală sunt încălcate principii constituționale fundamentale precum dreptul la apărare [7] și dreptul la un proces echitabil [8] (art. 21, alin. (3) Constituția României). Mai mult decât atât, articolul în cauză contravenea și Conveției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în privința dreptului de informare datorat acuzatului [9].
Formularea criticată sub aspectul constituționalității este atașată în cele ce urmează:
Art. 311, alin. (3) NCPP – Extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice
„Organul judiciar care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea incadrării juridice este obligat să îl informeze pe suspect despre faptele noi cu privire la care s-a dispus extinderea.”
În prezent, în urma declarării sale ca neconstituțională, dispoziția prevăzută în art 311, alin. (3) NCPP statuează că organul judiciar are obligația informării supectului nu doar în ipoteza în care urmărirea penală s-a extins (aspect care era prevăzut și înainte), ci și în cazul în care faptei i se dă o altă încadrare juridică.
***
Drepturile inculpatului sunt enumerate la art 83 NCPP, acestea fiind aplicabile și suspectului, în măsura în care legea nu prevede altfel [10].
În cursul procesului penal, inculpatul are următoarele drepturi:
a) dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;
În deplină concordanță cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților funadmentale care în alin. (2) al art. 6 – Dreptul la un proces echitabil stautuează că „Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată pană ce vinovătia sa va fi legal stabilită„, prevederea din NCPP reprezintă o extensie a binecunoscutului adagiu cu rang de principiu ,,în dubio pro reo”. Mai mult decât atât, dispoziția se regăsește și la nivelul legii fundamentale, Constituția României [11] reflectând limita până la care suspectul sau inculpatul are dreptul de a beneficia de această prezumție, la alin. (11) al art.23 intitulat „Libertatea individuală” stauându-se că „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată.”
Persoana cercetată sau urmărită penal beneficiază de prezumția de nevinovăție, sarcina probei revenind organului judiciar competent conform legii să efectueze sau, după caz, să conducă și să supravegheze urmărirea penală. Respectarea prezumției de nevinovăție îmbracă în această variantă forma unei posibilități acordate de lege suspectului sau inculpatului de a refuza orice audiere în această calitate, fără a atrage prin acest fapt sancțiuni penale. În acest context este foarte important de făcut două mențiuni, dintre care una referitoare la calitatea în care o persoană este audiată, iar cealaltă cu privire la modul în care se desfășoară audierea persoanei cercetate penal.
În faza urmăririi penale și îndeosebi în decursul audierilor, un rol foarte important este jucat de buna-credință de care trebuie să dea dovadă organele judiciare, întrucât, există riscul ca prin ignorarea unor prevederi legale aparent nesemnificative, ancheta penală sa fie deturnată într-un anumit sens, artificial față de cursul normal și loial pe care l-a prevăzut legiutorul. Astfel că, deși suspectul sau inculpatul are dreptul de a refuza orice declarație fără a suferi vreo consecință juridică nefavorabilă pentru acest refuz, protecția garantată de legiuitor poate fi ușor înfrântă prin mecanisme diverse precum atribuirea tardivă a calității de supect.
Calitatea de suspect atribuită de organul de cercetare sau de urmărire penală poate fi atribuită târziu, la un moment cu mult ulterior celui în care asupra persoanei plana simpla “bănuiala rezonabilă” că ar fi săvârșit fapta penală. Or, martorul nu are dreptul de a refuza audierea, refuzul sau declararea neconformă adevărului în cazul acestuia fiind sancționată penal prin infracțiunea de mărturie mincinoasă. Așa se poate ajunge la a valorifica declarațiile persoanei suspectate, care însă, în mod abuziv nu mai este protejată de dreptul la tăcere, întrucât “in concreto” nu a primit calitatea de suspect, urmând că această atribuire să se facă ulterior, când deja prin declarațiile sale s-a autoincriminat suficient.
Tehnică neloială a unei astfel de audieri funcționează și în sens invers, organul de urmărire putând scoate o persoană de sub calitatea de suspect, transformând-o în martor, iar prin aceasta o lipsește de garanțiile procesuale pe care legea i le oferea persoanei împotriva căreia se realizează urmărirea penală. Tocmai pentru a evita astfel de practici de rea credință, legiutorul NCPP a instituit expres “Dreptul martorului de a nu se acuza [12]”, astfel că “declarația dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut, sau, ulterior a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa.”
Situația descrisă anterior este una deosebit de subtilă, fiind poate mai greu sesizabilă persoanelor care nu au legătură cu sfera juridică, pe când varianta grosieră a influențării declarațiilor sau dobândirii acestora prin promisiuni, amenințări sau violențe reprezintă, în mod evident, infracțiuni, printre care amintim influențarea declarațiilor [13], ca formă particulară de șantaj, sau chiar cercetarea abuzivă când fapta este săvârșită de un organ de cercetare penală, procuror sau judecător.
a1) dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia;
Și această exigență procesuală își regăsește fundamentul în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților funadmentale – Dreptul la un proces echitabil, la art. 6, par. 3, lit a) care prevede că orice acuzat are dreptul ,,să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănuntit, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa.” În sprijinul acestei reglementări stau nu doar principiile constituționale referitoare la dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil, ci și principiul doctrinar (încă neinclus în textele actualului Cod de Procedură Penală), al ,,egalității de arme.”
Din coroborarea textelor alin. (1) art. 108 NCPP și alin. (3) art 108 NCPP, rezultă că, în cursul urmăririi penale și înainte de prima sa audiere, suspectul sau incupatul este informat de organul judiciar cu privire la calitatea în care va fi audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru care este suspectat sau pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală, încadrarea juridică acesteia, precum și drepturile și obligațiile ce îi revin din această postură. Obligația de informare incumbă organului de urmărire penală și în ipoteza extinderii urmăririi penale cu privire la alte fapte, iar în urma admiterii excepției de neconstituționalitate referitore la articolul [14] care prevede aceasta reglementare, obligația de informare subzistă și în ipoteza schimbării incadrării juridice a faptei.
b) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;
Consultarea dosarului este una dintre cele mai importante forme în care se înfățișează egalitatea de arme în procesul penal, despre care în jurisprudența [15] sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului face vorbire în ultimul deceniu [16]. Subsecventă obligației de informare a persoanei cercetate imputată organelor de urmărire penală, consultarea dosarului este definită de legiuitor ca fiind dreptul de a studia actele dosarului, de a nota informații din dosar precum și de a procura fotocopii din acesta [17].Consultarea dosarului are loc după ce procurorul sau organul delegat de procuror în acest sens stabilește data și durata desfășurării acestui act. Doar în mod excepțional în faza urmăririi penale consultarea dosarului poate fi restricționată, însă numai când se impune în virtutea bunei desfășurări a urmăririi penale și a cercetărilor procesuale efectuate în cauză, restricția putând avea o durată de maximum 10 zile.
Limitarea în timp a accesului la dosar își găsește justificarea prin prisma respectării principiilor fundamentale, care garantează oricărei persoane șansa de a putea să se apere împotriva oricărei acuzații aduse împotriva sa. Pentru a avea însă aptitudinea să își dovedească nevinovăția, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consacră că „Orice acuzat are, în special, dreptul (…) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale.” Este totuși de menționat că uneori, chiar și în condițiile actuale însă, în lipsa unei prevederi exprese și exhaustive a cazurilor pentru care restricționarea accesului la consultarea dosarului este necesară, se poate ajunge la restricții arbitrare care se sustrag oricărui control de legalitate.
O echilibrare a acestui fapt îl reprezintă accesul avocatului la declarațiile părții sau a subiecților procesuali principali pe care îi asistă sau reprezintă. De asemenea, în vederea pregătirii apărării, „avocatul inculpatului are dreptul de a lua la cunoștință întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfășurate în fața judecătorului de drepturi și libertăți privind măsurile privative sau restrictive de drepturi la care avocatul participă [18]”. În cazul nerespectării de către procuror a prevederilor art 94 NCPP referitoare la consultarea dosarului, avocatul poate formula plângere, pe care procurorul ierarhic superior are obligația de a o rezolva, comunicând soluția însoțită de motivare în 48 de ore [19].
c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu.
Dreptul la apărare al suspectului și inculpatului este de asemenea valorificat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, acesta materializându-se într-un corp legislativ la art. 6, par. 3, lit c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale – Dreptul la un proces echitabil, unde legiuitorul rezervă acuzatului dreptul la apărare fie exercitat prin propria persoană, fie prin apărător ales sau din oficiu. Persoana învinuită poate „să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer.” Această dispoziție trebuie corelată cu lit. b) din aceeași Convenție care cere ca acuzatul să aibă posibilitatea „să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale.”
În tot cursul procesului penal asistarea de către avocat a persoanei împotriva căreia se desfășoară activitățile judiciare este vitală pentru respectarea principiului egalității armelor, dintre toate etapele procesuale urmărirea penală fiind cea în care coeziunea avocat- suspect/inculpat este cea mai strânsă. Această viziune se reflectă și în art. 92 NCPP intitulat sugestiv „Drepturile avocatului suspectului sau inculpatului„, care subliniază că avocatul poate asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu 2 excepții individualizate și strict prevăzute de lege. Aceste excepții vizează utilizarea metodelor speciale de supraveghere și infracțiunile flagrante, atunci când cu ocazia flagrantului se efectuează o percheziție corporală sau a unui vehicul. În afara celor 2 excepții menționate anterior, avocatul suspectului sau inculpatului poate asista la oricare alt act desfășurat în urmărirea penală față de clientul său, în acest sens fiind informat prin fax, email sau telefonic cu privire la data și ora efectuării procedurilor în cauză, dacă acesta a solicitat să fie încunonștințat. Totodată, persoana reținută sau arestată are dreptul să ia contact cu avocatul în condiții de confidențialitate a convorbirii, fără interceptări sau înregistrări ale conversației purtate de aceștia [20]. Bineînțeles, va fi asigurată paza suspectului sau a inculpatului, fără a se aduce atingere secretului profesional al avocatului.
Noul Cod de Procedură penală se apropie considerabil de spiritul reglementărilor promovate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre deosebire de Codul de procedură penală anterior care restricționa unele acte ale avocatului suspectului sau inculpatului. Cazurile sunt numeroase în acest sens, dar în contextul acestui articol, voi aminti exemplificativ una dintre înlesnirile aduse de NCPP, care a fost reținută și în doctrină. ,,Spre deosebire de vechiul cod, NCPP prevede că suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât și în cursul audierii, iar organul judiciar, când consideră necesar, poate permite acestuia să utilizeze însemnări și notițe proprii; deopotrivă, în cursul audierii, suspectul sau inculpatul își poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat [21].”
Art 90 NCPP enumeră cazurile în care asistența juridică este obligatorie pentru suspect sau inculpat, acestea fiind:
Art. 90 NCPP – Asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului
Asistenţa juridică este obligatorie:
a) când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege;
b) în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea;
c) în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.
Dreptul persoanei cerectate penal de a fi asistată de avocat în cursul camerei preliminare și judecății aparține deopotrivă și persoanelor fizice și celor juridice, art 90, lit. c) extinzadu-și efectele și asupra celor din urmă, după cum s-a statuat de către Curtea Constituțională prin Decizia [22] nr. 21/2016.
Consecințele nerespectării prevederilor legale privind instituția avocatului în relația dintre acesta și suspect/ sau inculpat sunt diverse, începând cu exluderea probelor (a se avea în vedere Decizia Curții Constituționale din 18 ianuarie 2018 [23]) obținute prin încălcarea confidențialității convorbirii dintre avocat și clientul său (art 89, alin. (2) NCPP) , până la nulitățile absolute și exprese pentru ipoteze precum nerespectarea obligativității asistării de către avocat a suspectului sau inculpatului când aceasta era obligatorie (art. 90 NCPP coroborat cu art. 281 NCPP, alin. (1), lit. f ). La fel ca în cazul încălcărilor reglementării cu privire la consultarea dosarului, și în situațiile în care avocatul deși a cerut să fie încunoștiințat despre data și ora când va avea loc un act de urmărire penală, (altul decât cele excluse expres de legiuitor) iar organul de urmărire penală dispune efectuarea acestuia fără a informa avocatul, acesta din urmă poate formula plângere la procurorul ierahic superior care va comunica un răspuns motivat prin care soluționează plângerea în cel mult 48 de ore. Aceleași sunt consecințele și pentru ipoteza în care se încalcă dreptul persoanei reținute sau arestate să comunice cu avocatul.
d) dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii;
În procesul penal sarcina probei aparține în principal procurorului, persoana împotriva căreia se efectuează urmărirea penală sau a fost pusă în mișcare acțiunea penală fiind scutită de la a face dificila probă a unui fapt negativ, cunoscută și sub denumirea de „probatio diabolica”, aceasta beneficiind de prezumția de nevinovăție. „Suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, nefiind obligat să își dovedească nevinovăția, și are dreptul de a nu contribui la propria acuzare [24].” Organele de urmărire penală strâng și administrează probe nu doar în defavoarea suspectului sau inculpatului, ci și în favoarea acestora, refuzul administrării unor probe supunându-se alin. (4 ), art 100 NCPP care prevede limitativ motivele pentru care organele judiciare sunt scutite de la administrarea unor probe [25].
În procedura efectuării probatoriului nu se pot utiliza metode sau tehnici de ascultare care „afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei„, în același timp legiutorul interzicând și întrebuințarea de promisuni, violențe, amenințări sau alte mijloace de constrângere în scopul dobândirii unor anumite probe. Nici provocarea unei persoane la săvârșirea sau continuarea săvârșirii unor fapte penale pentru a se obține probe nu este permisă [26].
Strâns legată de problematica propunerii probelor este și contestarea și excluderea acestora, „probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți sau de persoana vătămata” nemaiputând fi readministrate și dobândind valoare probantă conform legii. În privința excluderii probelor obținute în mod nelegal, este relevantă și Decizia nr 22/2018 a Curții Constituționale care extinde prin interpretare sintagma de „excluderea probelor” și la mijloacele de probă derivate din administrarea probei în mod nelegal.
Suspectul sau inculpatul au voie așadar să ceară administrarea oricăror probe, bineînțeles sub rezerva cazurilor indicate anterior unde existau motive justificate pentru refuzul administrării acestora. În Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților funadmentale la art. 6, par. 3, lit d), se recunoaște dreptul acuzatului de a audia sau de a solicita „audierea martorilor acuzării precum și de a obține citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării.” Odată propuse, chiar și încuviințate spre administrare, probele nu au un caracter de stabilitate absolută, în sensul că pot fi retrase în faza judecății, părțile (deci implicit și inculpatul [27]) putând „renunța la probele pe care le-au propus.” Instanța nu poate însă din oficiu și fără punerea în dicuția părților să elimine o probă chiar dacă apreciază că nu mai e necesară, dar, după aplicarea principiului contradictorialității, respectiv punerea în discuția parților, dacă își va menține opinia, va putea înlătura proba. O situație deosebită întâlnim la probele obținute în urmărirea penală și încuviințate de instanță, care au o stabilitate mai mare, acestea fiind puse „în discuția părților, a persoanei vătămate și a procurorului [28]”, fiind luate în considerare în judecarea cauzei.
e) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei;
Pe lângă drepturile enumerate anterior, suspectul și inculpatul au libertatea de a acționa în orice mod legal pentru apărarea drepturilor și a intereselor legitime în legătură cu cauza dedusă judecății, NCPP recunoscându-le posibilitatea de a formula cereri în legătură cu soluționarea acțiunii penale și a acțiunii civile.
Astfel de cereri sunt deschise spre formulare de regulă atât subiectului procesual principal în cauză cât și persoanei împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală, diferențele specifice între cererile pe care aceștia le pot ridica fiind date de condiția procesuală pe care o au în speță. Astfel că, exemplificativ strămutarea [29], excepțiile de necompetență [30] materială, personală sau teritorială, declararea ședinței nepublice [31], disjungerea [32] cauzelor cât și reunirea [33] acestora nu pot fi invocate de către suspect, însă fără a reprezenta prin aceasta o îngrădire în exercitarea drepturilor, ci o consecință firească a faptului că în cursul procesului penal, calitatea de suspect este prin esența sa una „temporară”.
Suspectul „există” procesual doar în faza urmăririi penale, persoana care joacă acest rol dobândind fie poziția de inculpat, atunci când bănuiala rezonabilă care plana asupra lui cum că ar fi săvârșit o infracțiune se consolidează cu probe, fie va ieși din proces în urma clasării sau renunțării la urmărirea penală. În ipoteza în care nu este incidentă nicio prevedere de la art. 16 NCPP și nici nu sunt îndeplinite condițiile renunțării la urmărirea penală, procesul trece din faza urmăririi penale în etapa camerei preliminare, moment ce nu coincide însă cu „metamorfozarea” suspectului în inculpat, această transformare având loc anterior, întrucât până nu există probe suficiente și grăitoare că o persoană a săvârșit o infracțiune nu poate continua succesiunea etapelor procesuale; de menționat însă ca ambele poziții de suspect și de inculpat sunt jucate de aceeași persoană fizică sau juridică, schimbarea calității neavând niciun efect asupra identității persoanei în cauză.
f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților funadmentale la care se raportează Curtea Europena aDrepturilor Omului garantează acuzatului dreptul de a avea acces la un interpret, „dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere. [34]” Noul Cod de Procedură Penală dedică un articol [35] audierii prin interpret, în care prezintă pe rând diferite situații avute în vedere de legiutor: premisa pentru acordarea unui interpret – la alin. (1), situația excepțională cauzată de starea de urgență în luarea unei măsuri procesuale, când nu se poate asigura un interpret autorizat – la alin.(2), dar și audierea unei persoane surde, mute sau suro-mute, la alin. (3) – (4). Astfel, potrivit art. 105 NCPP se realizează audierea prin interpret:
Art. 105 NCPP – Audierea prin interpret
(1) Ori de câte ori persoana audiată nu înţelege, nu vorbeşte sau nu se exprimă bine în limba română, audierea se face prin interpret. Interpretul poate fi desemnat de organele judiciare sau ales de părţi ori persoana vătămată, dintre interpreţii autorizaţi, potrivit legii.
(2) În mod excepţional, în situaţia în care se impune luarea urgentă a unei măsuri procesuale sau dacă nu se poate asigura un interpret autorizat, audierea poate avea loc în prezenţa oricărei persoane care poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar având însă obligaţia de a relua audierea prin interpret imediat ce aceasta este posibilă.
(3) Dacă persoana audiată este surdă, mută sau surdo-mută, audierea se face cu participarea unei persoane care are capacitatea de a comunica prin limbajul special. În această situaţie comunicarea se poate face şi în scris.
(4) În cazuri excepţionale, dacă nu este prezentă o persoană autorizată care poate comunica prin limbajul special, iar comunicarea nu se poate realiza în scris, audierea persoanelor prevăzute la alin. (3) se va face cu ajutorul oricărei persoane care are aptitudini de comunicare, dispoziţiile alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător.
Activitățile desfășurate de interpret în procesul penal sunt semnificative pentru deciziile luate de organele judiciare, de multe ori, acestea întemeindu-și anumite măsuri procesuale pe rezultatele obținute în urma audierilor efectuate față de părți și de subiecții procesuali principali. Or, când persoana audiată nu cunoaște limba în care au loc audierile, interpretul trebuie să acționeze cu bună-credință și profesonalism, fără a schimba sensul cuvintelor folosite de cel audiat. Legiutorul prevede pentru interpret în cazul interpretării necorespunzătoare sau incomplete și cu rea credință de către acesta a declarațiilor persoanei pe care o asistă pedepse serioase, iar incriminarea este regasită în varianta agravată a infracțiunii de mărturie mincinoasă [36].
g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
Pentru infracțiunile pentru care „potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților înlătura răspunderea penală [37]” se poate realiza procedura medierii reglementată prin Legea 192/2006; secțiunea a II-a din această reglementare fiind dedicată medierii în cauzele penale. NCPP acordă posibilitatea inculpatului de a recunoaște în tot sau în parte pretențiile părții civile, acesta putând încheia o tranzacție sau un acord de mediere cu partea civilă. Instanța va obliga inculpatul exclusiv în măsura recunoașterii la plata despăgubirilor [38], iar pentru partea despre care persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală nu a făcut nicio mențiune sau a negat existența acesteia, urmează a se administra probe. Importanța medierii este reflectată și în cazul încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției, întrucât în urma admiterii de către instanță a acordului prin care inculpatul recunoaște faptele cu privire la care este acuzat și în lipsa unui acord de mediere sau a unei tranzacții, acțiunea civilă va fi lăsată nesoluționată [39].
Procedura medierii este facultativă și este în deplină concordanță cu garantarea dreptului la asistență juridică și la interpret, iar în cauzele cu minori legiutorul indică expres că vor fi respectate „garanțiile prevăzute de lege pentru desfășurarea procesului penal [40].”
g1) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;
Obligația de informare față de persoana urmărită sau cercetată într-o procedură judiciară penală revine organelor care efectuează actele și măsurile procesuale în cauză, sau altor organe delegate în acest scop. Cadrul general al drepturilor inculpatului sunt prevăzute la art. 83 NCPP, acestea fiind atribuite, în mod corespunzător și în limitele prevăzute de lege și suspectului, potrivit art 78 NCPP. Pe lângă aceste drepturi menționate anterior, suspectul sau inculpatul beneficiază și de alte reglementări din NCPP și NCP care nu se înfățișează sub forma unui veritabil “drept”, ci sub forma unor facilități acordate acestor participanți la procesul penal. Spre exemplu, în cazul infracțiunii de obstrucționare a justiției, NCP nu incumbă și suspectului sau inculpatului obligația de a coopera cu organele de urmărire penală, instituind o cauză de nepedepsire; în realitate, acest beneficiu legal acordat persoanei urmărite sau judecate derivă din dreptul acestor persoane de a nu se acuza. Mai mult decât atât pe lângă legislația deja prezentată, în jurisprudența sunt frecvent invocate și alte izvoare de drept dintre care unele cu o valoare și o importanță general fundamentată precum Constituția României sau Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
h) alte drepturi prevăzute de lege.
[1] Art. 32 NCPP – Părţile
(1) Părţile sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciară.
(2) Părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
[2] Art. 83 NCPP – Inculpatul
Persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală devine parte în procesul penal şi se numeşte inculpat.
[3] Art. 23 VCPP – Inculpatul
Persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală este parte în procesul penal şi se numeşte inculpat.
[4] Art. 309 alin. (1) NCPP – Punerea în mişcare a acţiunii penale
Acţiunea penală se pune în mişcare de procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. 1.
[5] Art 311, alin. (22) – Extinderea urmăririi penale sau schimbarea incadrării juridice
Când urmărirea penală se efectuează față de o persoană, extinderea dispusă de organul de cercetare penală se supune confirmării procurorului care supraveghează urmărirea penală, în termen de cel mult 3 zile de la data emiterii ordonanței, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte totodată și doasrul cauzei.
[6] Decizia Curții Constituționale nr. 90/2017 publicată în M.Of nr 291, din 25 aprilie 2017
[7] Art. 24 Constituția României – Dreptul la apărare
(1) Dreptul la apărare este garantat.
(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
[8] Art. 2 alin. (3) Constituția României – Accesul liber la justiție
Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
[9] Art. 6 par. 3, lit a) Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților funadmentale – Dreptul la un proces echitabil
Orice acuzat are, mai ales, dreptul : să. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănuntit, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa.
[10] Art. 78 NCPP – Drepturile suspectului
Suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel.
[11] Art. 23 alin. (11) Constituția României – Libertatea individuală
Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.
[12] Art. 118 NCPP – Dreptul martorului de a nu se acuza
Declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva să. Organele judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia consemnării declarației, calitatea procesuală anterioară.
[13] Art. 272, alin. (1) NCP – Influenţarea declaraţiilor
Încercarea de a determina sau determinarea unei persoane, indiferent de calitatea acesteia, prin corupere, prin constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant, săvârşită asupra sa ori asupra unui membru de familie al acesteia, să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă actul de intimidare sau corupere constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
[14] Art. 311, alin. (3) NCPP – Extinderea urmăririi penale sau schimbarea incadrării juridice
Organul judiciar care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea incadrării juridice este obligat să îl informeze pe suspect despre faptele noi cu privire la care s-a dispus extinderea.
[15]Printre cauzele de la CEDO cu privire la acest aspect amintim și Cauza Prăjina contra Romaniei din 7 aprilie 2014: „Reclamantul susține, în special, că i-а fost încălcat dreptul la un proces echitabil, afirmând că nu a beneficiat de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării și că determinantă în condamnarea sa a fost declarația dată în fața procurorului de un martor care nu a fost audiat niciodată în condiții de contradictorialitate.”
[16] A se vedea in acest sens: R. Koening Joulin, Bulut contra Austriei, Rev. sc. crim. 1997, nr. 4.
[17] Art. 94 NCPP – Consultarea dosarului
(1) Avocatul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv.
(2) Consultarea dosarului presupune dreptul de a studia actele acestuia, dreptul de a nota date sau informaţii din dosar, precum şi de a obţine fotocopii pe cheltuiala clientului.(…)
[18] Art. 94 alin. (7) NCPP – Consultarea dosarului
În vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi privind măsurile privative sau restrictive de drepturi, la care avocatul participă.
[19] Art. 95 alin. (2) – Dreptul de a formula plângere
În situaţiile prevăzute la art. 89 alin. (2), art. 92 alin. (2) şi art. 94, procurorul ierarhic superior este obligat să rezolve plângerea şi să comunice soluţia, precum şi motivarea acesteia, în cel mult 48 de ore.
[20] Art. 89 alin. (2) – Asistenta juridică a suspectului sau a inculpatului
Persoana reţinută sau arestată are dreptul să ia contact cu avocatul, asigurându-i-se confidenţialitatea comunicărilor, cu respectarea măsurilor necesare de supraveghere vizuală, de pază şi securitate, fără să fie interceptată sau înregistrată convorbirea dintre ei. Probele obţinute cu încălcarea prezentului alineat se exclud.
[21] Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedura penală, Editura C.H. Beck, București 2014;
[22] Decizia nr. 21/2016 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial 884 din 4 noiembrie 2016.
[23] Decizia nr.22/2018 Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 26 februarie 2018: Prin “excluderea probei” se înțelege și excluderea mjloacelor de probă.
[24] Art. 99, alin. (2) NCPP – Sarcina probei
[25] Art. 100, alin.(4) NCPP – Administrarea probelor
Organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când:
a) proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză;
b) se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă;
c) proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu;
d) proba este imposibil de obţinut;
e) cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită;
f) administrarea probei este contrară legii.
[26] Art. 101 NCPP – Principiul loialităţii administrării probelor
(1) Este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe.
(2) Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei, interdicţia se aplică chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare.
(3) Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.
[27] În faza judecății “suspectul” ca subiect procesual principal nu mai există, acesta fie “a dobândit” calitatea de inculpat prin punerea în mișcare împotriva lui a acțiunii peale, fie a ieșit din procesul penal în urma clasării său renunțării la urmărirea penală (procesul continuând dacă în cauză mai sunt și alți suspecți pentru care nu s-au dispus măsurile menționate anterior).
[28] Art. 383, alin. (4) NCPP – Renunţarea la probe şi imposibilitatea administrării probelor
Dacă imposibilitatea de administrare se referă la o probă administrată în faza de urmărire penală şi încuviinţată de instanţă, aceasta este pusă în discuţia părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului şi se ţine seama de ea la judecarea cauzei.
[29] Art. 72, alin. (1) NCPP – Cererea de strămutare şi efectele acesteia
Strămutarea poate fi cerută de părţi sau de procuror. În cursul procedurii de cameră preliminară nu se poate face cerere de strămutare.
[30] Art. 47, NCPP – Excepţiile de necompetenţă NCPP
(1) Excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a instanţei inferioare celei competente potrivit legii poate fi invocată în tot cursul judecăţii, până la pronunţarea hotărârii definitive.
(2) Excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a instanţei superioare celei competente potrivit legii poate fi invocată până la începerea cercetării judecătoreşti.
(3) Excepţia de necompetenţă teritorială poate fi invocată în condiţiile alin. (2).
(4) Excepţiile de necompetenţă pot fi invocate din oficiu, de către procuror, de către persoana vătămată sau de către părţi.
[31] Art 352 alin (4) NCPP – Publicitatea şedinţei de judecată
Instanţa poate de asemenea să declare şedinţă nepublică la cererea unui martor, dacă prin audierea sa în şedinţă publică s-ar aduce atingere siguranţei ori demnităţii sau vieţii intime a acestuia sau a membrilor familiei sale, ori la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor, în cazul în care o audiere în public ar pune în pericol confidenţialitatea unor informaţii.
[32] Art. 46 NCPP – Disjungerea cauzelor
(1) Pentru motive temeinice privind mai buna desfăşurare a judecăţii, instanţa poate dispune disjungerea acesteia cu privire la unii dintre inculpaţi sau la unele dintre infracţiuni.
(2) Disjungerea cauzei se dispune de instanţă, prin încheiere, din oficiu sau la cererea procurorului ori a părţilor.
[33] Art. 43 NCPP – Procedura de reunire a cauzelor
(1) Reunirea cauzelor se poate dispune la cererea procurorului sau a părţilor şi din oficiu de către instanţa competentă.
(2) Cauzele se pot reuni dacă ele se află în faţa primei instanţe, chiar după desfiinţarea sau casarea hotărârii, sau în faţa instanţei de apel.
(3) Instanţa se pronunţă prin încheiere care poate fi atacată numai odată cu fondul
[34] Art 6, par. 3, lit e) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților funadmentale
[35] Art. 105 NCPP – Audierea prin interpret
[36] Art. 273 NCP – Marturia mincinoasă
(1) Fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Mărturia mincinoasă săvârşită:
a) de un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecţie a martorilor;
b) de un investigator sub acoperire;
c) de o persoană care întocmeşte un raport de expertiză ori de un interpret;
d) în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori închisoarea de 10 ani sau mai mare
[37] Art. 67 Legea 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator
(1) Dispozitiile din prezenta lege se aplica in mod corespunzator si in cauzele penale care privesc infractiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plangerii prealabile sau impacarea partilor inlatura raspunderea penala.
(2) Nici persoana vatamata si nici faptuitorul nu pot fi constranse sa accepte procedura medierii.
[38] Art. 23 alin. (3) NCPP – Tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile
În cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa obligă la despăgubiri în măsura recunoaşterii. Cu privire la pretenţiile civile nerecunoscute pot fi administrate probe.
[39] Art. 486 NCPP – Soluţionarea acţiunii civile
(1) În cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa ia act de aceasta prin sentinţă.
(2) În cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. În această situaţie, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile.
[40] Art. 68 legea 192/2006 privind mediere si organizarea profesiei de mediator
(1) In cauzele penale, medierea trebuie sa se desfasoare astfel incat sa fie garantat dreptul fiecarei parti la asistenta juridica si, daca este cazul, la serviciile unui interpret. Procesul-verbal intocmit potrivit prezentei legi, prin care se inchide procedura medierii, trebuie sa arate daca partile au beneficiat de asistenta unui avocat si de serviciile unui interpret ori, dupa caz, sa mentioneze faptul ca au renuntat expres la acestea.
(2) In cazul minorilor, garantiile prevazute de lege pentru desfasurarea procesului penal trebuie asigurate, in mod corespunzator, si in cadrul procedurii de mediere.
Studenta Anjie-Diana Goh
