BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Dreptul muncii
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
SAVESCU & ASOCIATII
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Curtea de Apel Cluj. Hărțuire și discriminare la locul de muncă. Daune morale de 100.000 EUR

12.03.2019 | Andrei PAP
Abonare newsletter
Andrei Pap

Andrei Pap

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CLUJ

SECȚIA I CIVILĂ

Complet recalificări

Dosar nr. 6294/117/2014 

DECIZIA CIVILĂ Nr.2658/A/2016

Ședința publică din data de 21 decembrie 2016

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: D. C. G.

JUDECĂTOR: I. T.

GREFIER: N. N.

S-a luat în examinare, după recalificarea căii de atac, în vederea pronunțării, apelul declarat de reclamantul M.M.-I. împotriva sentinței civile nr. 1.581 din 13 mai 2016 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXX, precum și apelul declarat de pârâta S_________ ROMÂNĂ DE R_____________ – S_______ R_______ C___ împotriva aceleași hotărâri, având ca obiect pretenții.

Dezbaterea cauzei și susținerile orale ale părților prezente s-au consemnat în încheierea ședinței publice din data de 12 decembrie 2016, când s-a amânat pronunțarea pentru data de 19 decembrie 2016, ambele încheieri făcând parte integrantă din prezenta decizie.

C U R T E A

 […]

Prin sentința civilă nr. 1581 din 13 mai 2016 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXX s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S_________ Română de R_____________ – S_______ R_______ C___ invocată prin întâmpinare.

S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul Miclauș M____ I___ în contradictoriu cu pârâtele S_________ Română de R_____________ – S_______ R_______ C___ și S_________ Română de R_____________.

S-a dispus anularea Deciziei nr. 1073/25.11.2014 emisă de pârâta S_________ Română de R_____________ prin care s-a dispus sancționarea disciplinară a reclamantului cu “avertisment scris”.

S-a dispus înlocuirea sancțiunii disciplinare constând în “reducerea salariului de bază cu 10% pe o perioadă de o lună”, aplicată prin Decizia nr. 187/25.02.2015 emisă de pârâta S_________ Română de R_____________, cu sancțiunea “avertisment scris” și au fost obligate pârâtele la restituirea sumei reținute în baza deciziei menționate.

S-a dispus anularea evaluării efectuate de pârâte pe numele reclamantului la data de 13 februarie 2015.

Pârâtele au fost obligate să plătească reclamantului suma de 8.000 lei cu titlu de daune morale.

S-a respins ca inadmisibil capătul de cerere prin care s-a solicitat a i se aplica pârâtei S_________ Română de R_____________ sancțiuni contravenționale.

[…]

  1. Considerentele Curții de Apel C___ asupra apelurilor formulate

Examinând sentința apelată prin prisma motivelor de apel invocate și a apărărilor formulate, Curtea de Apel reține următoarele:

  1. Excepția necompetenței materiale

Cu privire la încheierea civilă din data de 10.07.2015, s-a formulat motivul de apel privitor la respingerea de către prima instanță a excepției de necompetență materială a Secției Mixte a Tribunalului C___ în ce privește soluționarea petitului nr. 1 al cererii introductive, respectiv a petitelor C.3. și C.4. ale extinderii depuse la 03.03.2015 și a petitului A.3. al extinderii din 17.02.2015.

Primul petit, formulat inițial, viza „constatarea repetatelor acțiuni de discriminare, hărțuire și intimidare la care susține reclamantul că a fost supus de către angajator în mai multe perioade de timp, cu obligarea pârâtelor la plata sumei totale de 100.000 euro cu titlu de daune și/sau despăgubiri morale, fizice și psihice pe care i le-au cauzat”.

Ulterior, la data de 17.02.2015, reclamantul a formulat o „extindere a acțiunii inițiale” (filele 90-97 dosar tribunal, astfel cum apare renumerotat), solicitând la pct. 1 din extindere să fie admisă „extinderea probelor care atestă hărțuirea și intimidarea SRR” la adresa sa; la pct. 2, să se constate „reaua credință, tendențiozitatea și modul abuziv în care a fost făcută evaluarea” sa și, pe cale de consecință, să se anuleze rezultatul acestei evaluări; la pct. 3, să se constate „încălcarea unor drepturi fundamentale ale reclamantului de către SRR.

La data de 03.03.2015 (filele 98-107 dosar tribunal) a înregistrat reclamantul o nouă extindere „care vine să o revizuiască și să completeze pe precedenta”, prin care a solicitat, la pct. C1, anularea deciziei nr. 187/25.02.2015 de sancționare a sa cu reducerea salariului de bază pe o lună, la pct. C2, să se constate reaua credință, tendențiozitatea și modul abuziv în care a fost făcută evaluarea acestuia și în consecință, să se anuleze rezultatul acestei evaluări, la pct. C3, să se constate încălcarea unor drepturi fundamentale ale reclamantului de către SRR, iar la pct. C4, să se suplimenteze suma totală a daunelor solicitate cu încă 50.000 euro, pentru daunele morale, fizice și psihice, cauzate de hărțuirea și intimidarea care au crescut în intensitate după ce, la începutul lunii decembrie 2014, s-a adresat instanței, cu sublinierea că aceste daune trebuie suplimentate și în urma încălcării brutale a unor drepturi fundamentale ale reclamantului, precum dreptul la viața privată, secretul corespondenței, liberul acces la justiție și dreptul la petiție.

Motivarea Tribunalului C___ pentru respingerea acestei excepții, dată în cuprinsul încheierii de ședință din data de 10.07.2015 (filele 156-158 dosar tribunal) face referire la „faptul că pretențiile reclamantului din petitele arătate derivă din raporturile sale de muncă, litigiul fiind unul de competența completurilor specializate de dreptul muncii”.

Soluția și considerentele ce o susțin sunt corecte.

Prin primul petit din acțiunea formulată inițial, sunt solicitate despăgubiri pentru acțiuni de discriminare, hărțuire și intimidare, ulterior fiind mărit cuantumul despăgubirilor pretinse cu acest titlu cu încă 50.000 euro, prin extinderea de acțiune înregistrată la data de 03.03.2015, la pct. C4. S-a afirmat că aceste acțiuni au fost îndreptate de către angajator față de angajatul său, în cadrul unui raport de muncă, astfel încât este corectă concluzia că litigiul vizează soluționarea unui conflict de muncă în legătură cu executarea contractului individual de muncă, în înțelesul pe care art. 266 Codul muncii îl dă acestei sintagme.

Jurisdicția muncii fiind una specială, ea se impune cu prioritate față de dreptul comun, în stabilirea competenței de soluționare a cauzei, astfel încât excepția necompetenței astfel formulată este nefondată.

Potrivit prevederilor art. 1 lit. n) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, conflictul de muncă este conflictul dintre angajați și angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă sau de serviciu. Potrivit dispozițiilor art. 1 lit. p) din același act normativ, conflictul individual de muncă are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă, precum și din legi sau din alte acte normative, fiind distinct definite ca atari conflicte cele în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părți prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor stabilite prin contractul individual de muncă ori raportul de serviciu.

Este evident că, solicitând „constatarea repetatelor acțiuni de discriminare, hărțuire și intimidare” la care susține reclamantul că a fost supus de către angajator pe o lungă perioadă de timp, și totodată „obligarea pârâtelor la plata sumei totale de 100.000 euro cu titlu de daune și/sau despăgubiri morale, fizice și psihice pe care i le-au cauzat”, se are în vedere tocmai încălcarea de către angajator a obligațiilor ce decurg din legi și din contractul individual de muncă în sarcina acestuia, în cadrul raporturilor contractuale încheiate cu reclamantul.

Interdicția discriminării și a hărțuirii este cuprinsă și în Codul muncii, la art. 5 și 8, unde sunt instituite principiul nediscriminării și cel al bunei credințe în derularea raporturilor de muncă.

Totodată, art. 39 din Codul muncii enumeră, printre drepturile salariatului, pe cele la egalitatea de șanse și tratament, la demnitatea în muncă.

O.U.G. nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, stipulează la art. 1 alin. 2 că „(2) Principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi: (…)

  1. e) drepturile economice, sociale și culturale, în special:

(i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare”.

La art. 2 din O.U.G. nr. 137/2000 se definește noțiunea de discriminare: „(1) potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare ___, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

(2) Dispoziția de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute la alin. (1) este considerată discriminare în înțelesul prezentei ordonanțe.

(3) Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare”, pentru ca la art. 3 să se stabilească domeniul de aplicare a legii: „dispozițiile prezentei ordonanțe se aplică tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau private, precum și instituțiilor publice cu atribuții în ceea ce privește:

  1. a) condițiile de încadrare în muncă, criteriile și condițiile de recrutare, selectare și promovare, accesul la toate formele și nivelurile de orientare, formare și perfecționare profesională; (…)”.

Aceste dispoziții legale dau naștere la obligații corelative în sarcina angajatorului, privind nediscriminarea salariaților în cadrul raporturilor de muncă.

Astfel, este clar că, în raport de dispozițiile legale amintite, va fi de competența completelor specializate în soluționarea conflictelor de muncă să judece pretențiile salariatului ridicate în legătură cu repetate acțiuni de discriminare, hărțuire și intimidare ale angajatorului, înfăptuite în cadrul derulării raporturilor de muncă.

Prin petitele C3 și C4 din precizarea de acțiune înregistrată la 03.03.2015, s-a solicitat să se constate încălcarea unor drepturi fundamentale ale reclamantului de către SRR, respectiv să se suplimenteze suma totală a daunelor solicitate cu încă 50.000 euro, pentru daunele morale, fizice și psihice, cauzate de hărțuirea și intimidarea care au crescut în intensitate după ce reclamantul s-a adresat instanței, ca și pentru încălcarea unor drepturi fundamentale ale reclamantului, precum dreptul la viața privată, secretul corespondenței, liberul acces la justiție și dreptul la petiție.

„Încălcarea unor drepturi fundamentale ale reclamantului de către SRR” invocă acesta  și în petitul A.3. al extinderii din 17.02.2015, indicând monitorizarea apelurilor telefonice pe care le-a făcut de pe telefonul propriu, de pe numărul personal de motivul, pentru care instituția decontează o parte a abonamentului. S-a motivat cu aceea că se încalcă în acest mod dreptul la viața privată și secretul corespondenței, ca și, totodată, reguli jurnalistice fundamentale, conducerea instituției având posibilitatea să afle sursele pe care le are reclamantul și să le creeze acestora situații neplăcute, putând astfel comunica liderilor politici sau conducătorilor din administrație cine sunt funcționarii sau membrii de partid care îi furnizează informații, deși sursele se bazează tocmai pe faptul că identitatea le este protejată. De asemenea, arată că sunt colegi care evită să îl contacteze telefonic, pentru a nu fi considerați, la rândul lor, indezirabili, existând suspiciunea că e o practică constantă urmărirea apelurilor telefonice.

Curtea constată, față de această motivație a petitului vizând încălcarea unor drepturi fundamentale ale reclamantului de către SRR, că formulând aceste pretenții, reclamantul se situează tot în cadrul derulării raporturilor de muncă, acesta fiind contextul în care pârâta îi încalcă drepturile invocate.

Ca atare, competența revine tot instanței specializate în soluționarea conflictelor de muncă, conflictul individual de muncă având ca obiect, așa cum s-a arătat mai sus, exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă, precum și din legi sau din alte acte normative,

Dacă un anumit drept se consideră încălcat într-un cadru special, definit prin raporturi juridice cu reglementare specială legate între participanți, este evident că acest fapt va fi cercetat conform normelor specifice ce reglementează acel domeniu al dreptului. Ca urmare, încălcarea dreptului la viață privată și a dreptului la secretul corespondenței săvârșite în cadrul raporturilor de muncă se cercetează prin aplicarea regulilor specifice dreptului muncii, aceste încălcări fiind fațete ale modului în care acționează angajatorul în executarea contractului individual de muncă, ale modului în care acesta își exercită drepturile și obligațiile în derularea acestui contract, neexistând o competență jurisdicțională mai specială decât cea a muncii, care să se aplice prioritar în dezlegarea acestei chestiuni juridice.

Cu alte cuvinte, apelanta solicită aplicare prioritară a competenței de drept comun, în detrimentul celei speciale, inversând fără temei principiul de drept specialia generalibus derogant.

Față de toate aceste considerente, urmează a fi respinse motivele de apel formulate în legătură cu modul de soluționare de către prima instanță a excepției necompetenței materiale a Secției Mixte a Tribunalului C___.

  1. Excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtei SRR – S_______ R_______ C___

Cât privește motivul de apel relativ la excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei SRR – S_______ R_______ C___, acesta este întemeiat nu pe lipsa personalității juridice a SRR – S_______ R_______ C___, ci pe faptul că acesta nu are calitatea de angajator, calitate deținută de SRR București, ce a semnat contractul individual de muncă cu reclamantul.

Este nefondat și acest motiv de apel, în condițiile în care, așa cum corect a reținut prima instanță, „deși calitatea de angajator o are S_________ Română de R_____________, reclamantul desfășoară efectiv activitatea în cadrul Studioului R_______ C___, acesta justificându-și calitatea procesuală în cauză”.

Este evident că reclamantul își desfășoară activitatea în mod concret la S_______ C___, iar faptele pe care le invocă, în materie de discriminare, hărțuire și intimidare, de încălcare a dreptului la viață privată și la secretul corespondenței, sunt aferente activității sale la acest Studio, fiind săvârșite, potrivit susținerilor sale, de către angajații de la nivel local, astfel încât cu atât mai mult, se justifică în speță calitatea procesuală pasivă a acestui Studio.

Practic, angajatorul deleagă unității teritoriale managementul la nivelul acesteia, fiind mai bine cunoscute aspectele de fapt de către unitate și reclamantul având astfel îndreptățirea de a o chema în judecată, pentru a-și afirma drepturile în contradictoriu cu aceasta, având posibilitatea să obțină în acest fel o îndreptățire a sa în raport de unitatea teritorială care afirmă că i-a încălcat drepturile.

Potrivit prevederilor art. 36 Noul Cod de Procedură Civilă, calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, or față de cele ce preced, se constată că există această identitate, S_______ R_______ C___ fiind subiect în raportul juridic ce rezultă din afirmatele încălcări ale drepturilor reclamantului, legate de exercitarea profesiei în cadrul acestui studio.

3.Excepția inadmisibilității

Raportat la excepția inadmisibilității petitului C.3. (extinderea din 03.03.2015), respectiv a petitului A.3. (extinderea din 17.02.2015), Curtea va respinge și acest motiv de apel, întrucât este corectă statuarea primei instanțe privitoare la faptul că acestea „nu sunt petite de sine stătătoare, ci în strânsă legătură cu capătul de cerere prin care s-a solicitat acordarea daunelor morale, constituind unul din motivele pentru care s-a solicitat acordarea daunelor morale”.

Este evident că reclamantul, neavând pregătire juridică, a formulat ca petite motivele ce întemeiază parțial solicitarea de daune morale. Instanța însă, ce poate, conform prevederilor art. 22 Noul Cod de Procedură Civilă, să pună în dezbaterea părților orice împrejurare de fapt sau de drept, chiar nemenționate în cererea de chemare în judecată, și respectiv să facă restabilirea calificării juridice a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, va putea, conform principiului „cine poate mai mult, poate și mai puțin”, să distingă dacă nu cumva un anumit petit se constituie în fapt într-o motivare a unei cereri, cum a fost cazul în speță, dându-i tratamentul juridic corespunzător, adică, fără a se pronunța în mod distinct asupra acestui „petit”, să îl cerceteze ca motiv, cauză a unei cereri distincte, pentru a o admite sau a o respinge pe aceasta din urmă.

4.Prima decizie de sancționare

Un prim argument al pârâtelor cuprinde afirmația că analiza legalității și temeiniciei cercetării disciplinare poate fi raportată strict la faptele pentru care reclamantul a fost cercetat disciplinar, iar nu prin raportare la elemente de fapt anterioare/vechi, necuprinse în analiza comisiei de disciplină, fără însă a se formula sub acest aspect critici concrete referitoare la sentința apelată.

Afirmația în sine nu poate fi primită, întrucât analiza pe care o face instanța pentru a verifica existența sau inexistența abaterii disciplinare nu poate fi limitată la analiza pe care a făcut-o eventual comisia de disciplină asupra faptei ce a atras sancționarea.

Dispozițiile Codului muncii nu interzic a se formula, eventual, noi apărări în fața instanței, care să nu fi fost prezentate comisiei de disciplină, după cum instanța nu poate fi oprită să solicite noi detalii asupra faptelor, care eventual să fi fost omise de comisia de disciplină, pentru o lămurire deplină asupra cauzei, tot astfel cum și angajatorul poate aduce noi detalii în legătură cu faptele, prin care să justifice în plus aplicarea sancțiunii disciplinare.

Singurul caz în care Codul muncii reglementează o limitare a aspectelor de fapt ce pot fi aduse în fața instanței este cel al concedierii, art. 79 statuând că „în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere”.

Ca urmare, în virtutea principiului de drept privat conform căruia ceea ce nu este interzis, este permis, trebuie să se accepte, principial, posibilitatea verificării legalității și temeiniciei deciziei de cercetare disciplinară și din perspectiva unor „elemente de fapt anterioare/vechi, necuprinse în analiza comisiei de disciplină”.

În plus, chiar apelantele pârâte, prin apelul formulat, invocă, pentru a se „putea crea imaginea de ansamblu asupra situației și interacțiunii reclamantului cu persoanele ierarhic superioare”, că este necesar să se aibă „în vedere și următoarele corespondențe: adresa nr. 1202/2020/08.07.2014 adresată de reclamant către dna G____ prin care acesta a refuzat redactarea unei note explicative la solicitarea șefului ierarhic cu privire la o știre din 07.07.2014, contestând funcția de redactor-șef a dnei G____; adresa nr. 1202/2023/09.07.2014 prin care dl D__ I________ a formulat o notă explicativă privind știrea din 07.07.2014; adresa nr. 1202/2029/09.07.2014 prin care dna A___ M______ B___ a formulat o notă explicativă sesizând greșeala dlui M______ referitoare la știrea din 07.07.2014”, aspecte ce nu sunt cuprinse în deciziile de sancționare emise, infirmând astfel chiar ele teoria pe care o susțin.

Prima instanță a făcut o corectă analiză a faptelor ce îi sunt reținute în sarcină reclamantului ca abatere disciplinară prin prima decizie de sancționare contestată în cauză.

Apelantele pârâte reiau, prin apelul formulat, susținerea că limbajul folosit de reclamant în cuprinsul sesizării nr. 1202/2793/10.10.2014 a lezat demnitatea dlui manager și a colegilor săi, reclamantul desconsiderându-și astfel colegii și aducând atingere onoarei și reputației acestora.

Nu sunt criticate practic considerentele sentinței sub acest aspect, considerente pe care Curtea și le însușește în totalitate, în ce privește motivele pentru care nu se poate considera că ar fi fost lezată demnitatea managerului și a colegilor reclamantului, sau că ar fi fost atinsă onoarea și reputația acestora.

În plus, Curtea constată modalitatea în care s-a gestionat sesizarea formulată de reclamant –  redactor al Studioului R_______ C___ – cu privire la anumite disfuncționalități pe care acesta le remarcă și cu care se adresează la centru, anume, prin direcționarea acestei sesizări la S_______ R_______ C___ pentru a-și exprima punctele de vedere tocmai angajații vizați prin sesizare, fără a se efectua vreo cercetare pe fond a acestei sesizări, de către persoane care să nu fi fost vizate prin ea. În plus, se redactează de către serviciul juridic al SRR o propunere de demarare a cercetării disciplinare pe marginea acestei sesizări, îndreptată împotriva celui ce a făcut-o (filele 64-65 dosar tribunal), procedându-se apoi în consecință, la demararea cercetării disciplinare împotriva avertizorului de integritate, fără a exista, în afara acestor abordări, vreun semnal că sesizarea reclamantului ar fi fost în mod efectiv cercetată și s-ar fi dat curs firesc acesteia, în sensul cercetării faptelor pe care reclamantul le-a indicat în sesizarea nr. 1202/2793/10.10.2014 (fila 62 dosar tribunal).

Practic, pe marginea unei sesizări privitoare la disfuncții pe care un angajat al Studioului R_______ C___ le sesizează către centru cu privire la funcționarea acestui studio, singurul demers este cel de a se demara procedura disciplinară împotriva celui care a realizat sesizarea, faptul în sine fiind o dovadă a tratamentului șicanator la care este supus reclamantul în cadrul serviciului.

Este evident că interesul bunei funcționări a serviciului public de radiodifuziune este, la rândul său, unul public, astfel încât crearea unui cadru de lucru impropriu la nivelul unui studio al SRR este o chestiune ce trebuie tratată și în sine, nu doar prin cercetarea limbajului folosit de angajatul care sesizează anumite disfuncții.

Întreaga situație creată prin aplicarea acestei sancțiuni este analizabilă din perspectiva instituției avertizorului de integritate, instituție pe care reclamantul o invocă și sub protecția căreia se așează.

Legea nr. 571/2004, privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări ale legii, indică în cuprinsul art. 1 scopul legii, și anume acela de a reglementa „unele măsuri privind protecția persoanelor care au reclamat ori au sesizat încălcări ale legii în cadrul autorităților publice, instituțiilor publice și al altor unități, săvârșite de către persoane cu funcții de conducere sau de execuție (…)”, pentru ca în cuprinsul art. 2 să detalieze care sunt instituțiile și organismele la nivelul cărora se aplică: „autorităților și instituțiilor publice din cadrul administrației publice centrale, administrației publice locale, aparatului Parlamentului, aparatului de lucru al Administrației Prezidențiale, aparatului de lucru al Guvernului, autorităților administrative autonome, instituțiilor publice de cultură, educație, sănătate și asistență socială, companiilor naționale, regiilor autonome de interes național și local, precum și societăților naționale cu capital de stat. (2) Prezenta lege se aplică și persoanelor numite în consilii științifice și consultative, comisii de specialitate și în alte organe colegiale organizate în structura ori pe lângă autoritățile sau instituțiile publice”.

Or, în mod evident, S_________ Română de R_____________ se încadrează în sfera de cuprindere a acestei legi, raportat la descrierea legală dată acestei instituții prin legea sa de organizare, nr. 41/1994, la art. 1 și 2: „Se înființează S_________ Română de R_____________ și S_________ Română de Televiziune, ca servicii publice autonome de interes național, independente editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române. S_________ Română de R_____________ și S_________ Română de Televiziune sunt persoane juridice, au sediul în municipiul București și își desfășoară activitatea sub controlul Parlamentului, în condițiile prezentei legi și în conformitate cu convențiile internaționale la care România este parte”, precum și la dispozițiile art. 38 și 39 din această lege, relative la activitatea financiară: „Art. 38. S_________ Română de R_____________ și S_________ Română de Televiziune, fiecare în parte, administrează bunurile din patrimoniul lor sau, după caz, dispun de acestea sub control parlamentar.

(2) Programele 1 și 2 ale Televiziunii Române, precum și programele Radiodifuziunii Române, existente la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al României, se constituie în servicii publice, ca posturi naționale de radiodifuziune și de televiziune.

Art. 39

(1) Sursele financiare ale celor două societăți se constituie din alocații de la bugetul de stat, din venituri proprii și din alte surse.

(2) Pentru fondurile primite de la bugetul de stat, directorul general al Societății Române de R_____________ și cel al Societății Române de Televiziune au calitatea de ordonatori principali de credite bugetare, în condițiile legii”.

În prezentul cadru procesual, pârâtele nu au formulat un punct de vedere asupra acestei probleme juridice.

Or, chestiunea este de o importanță deosebită, având în vedere scopul legii avertizorului de integritate, și anume acela de a asigura protecție tocmai angajaților care, la fel ca reclamantul, își asumă rolul ingrat și periculos de a sesiza situații de nelegalitate ce au loc la nivelul instituțiilor publice.

Se observă faptul că, în situația acestor avertizori de integritate, legiuitorul și-a însușit rolul de protector, nelăsând ca protecția lor să fie decisă la alte niveluri ale exercitării puterii în stat, tocmai datorită dificultății situației în care un astfel de avertizor de integritate se situează, prin alegerea sa de a avertiza asupra unor nelegalități pe care le constată la nivelul conducerii instituției în care funcționează. Este de la sine înțeleasă această dificultate și riscul ca, prin transmiterea avertizării, angajatul să se așeze într-o poziție delicată, expunându-se oprobriului conducerii instituției angajatoare și unei atenții sporite din partea acesteia, pentru a fi la rândul său sancționat. În acest mod, angajatul iese din sfera sa de confort și din situația mai ușoară de a se adapta unui climat de muncă, prin ipoteză, deficitar, și se pune în serviciul interesului public de a se descoperi situațiile de încălcare a legii de la nivelul conducerii acestor instituții publice.

Or, legiuitorul, prin chiar instituirea măsurilor de protecție din cuprinsul Legii nr. 571/2004, a recunoscut dificultatea practică de a pune în operă dezideratele teoretice legate de primatul legii, de respectarea principiilor ce definesc societatea democratică (nediscriminarea, funcționarea bazată pe calitatea muncii și recunoașterea meritelor etc.), deziderate enumerate de altfel în cuprinsul art. 3 lit. a) din lege: „ a) avertizare în interes public înseamnă sesizarea făcută cu bună-credință cu privire la orice faptă care presupune o încălcare a legii, a deontologiei profesionale sau a principiilor bunei administrări, eficienței, eficacității, economicității și transparenței;”, precum și în cuprinsul art. 4 din lege, unde sunt enumerate „principiile care guvernează protecția avertizării în interes public”: „principiul legalității (…); principiul supremației interesului public (…); principiul responsabilității (…); principiul nesancționării abuzive (…); principiul bunei administrări (…); principiul bunei conduite (…); principiul echilibrului (…); principiul bunei-credințe (…)”.

Ca atare, se constată că simpla încadrare a unei situații în contextul avertizării publice conduce, în sine, la aplicarea unui tratament de protecție în plus față de situația angajaților care nu se încadrează în acest context special, în acest sens, legea dispunând, la art. 7 și 9, că „(1) În fața comisiei de disciplină sau a altor organe similare, avertizorii beneficiază de protecție după cum urmează:

  1. a) avertizorii în interes public beneficiază de prezumția de bună-credință, în condițiile art. 4 lit. h), până la proba contrară”, respectiv că „(1) În litigiile de muncă sau în cele privitoare la raporturile de serviciu, instanța poate dispune anularea sancțiunii disciplinare sau administrative aplicate unui avertizor, dacă sancțiunea a fost aplicată ca urmare a unei avertizări în interes public, făcută cu bună-credință.

(2) Instanța verifică proporționalitatea sancțiunii aplicate avertizorului pentru o abatere disciplinară, prin compararea cu practica sancționării sau cu alte cazuri similare din cadrul aceleiași autorități publice, instituții publice sau unități bugetare, pentru a înlătura posibilitatea sancționării ulterioare și indirecte a actelor de avertizare în interes public, protejate prin prezenta lege”.

Ca atare, chiar și pentru situația în care, făcând avertizarea în interes public, avertizorul a încălcat, însă într-o mică măsură, dispozițiile privitoare la disciplina muncii, se poate dispune anularea sancțiunii disciplinare, dacă fapta analizată disciplinar s-a comis în cadrul avertizării.

D___ în acest sens pot fi interpretate dispozițiile legale citate, întrucât în condițiile neexistenței unei abateri disciplinare, anularea deciziei de sancționare este regula dată de Codul muncii, nefiind necesară o dispoziție specială, în cuprinsul unei legi speciale, pentru a o reitera. Prin urmare, singurul sens al acestor dispoziții legale este cel de a permite exonerarea de răspundere chiar și în cazul unei încălcări ale disciplinei muncii, fiind favorizat interesul superior de a fi semnalate faptele mai grave de încălcare a legii sau a principiilor mai sus enumerate, de la nivelul unei instituții publice, față de minore abateri de la disciplină, cauzate tocmai de procesul acestei semnalări.

Același principiu funcționează de altfel în întreaga materie a dreptului, fiind, astfel, exonerată de răspundere, atât de cea penală, cât și de cea delictual civilă, persoana care a acționat în numele unui principiu superior, protejându-l prin fapta care, în final, a produs și prejudicii.

În această notă trebuie privite și faptele reținute în sarcina reclamantului prin decizia de sancționare nr. 1073/25.11.2014 și atitudinea angajatorului de a le sancționa, anume, ca reflectând disproporția dintre situația utilizării de către reclamant a unui limbaj mai expresiv, ce a fost sancționată disciplinar, și faptul că angajatorul nu a cercetat deloc fondul problemei, cu care a fost sesizat de către reclamant.

Mai mult, conform alin.2 din textul amintit, verificarea sancțiunii aplicată avertizorului se face prin raportare la sancțiuni similare aplicate în cadrul autorității. Or, în speță, pârâtele nu doar că nu au făcut dovada unei practici similare în cazul altor angajați, ci, așa cum corect a reținut și instanța de fond, conducerea acesteia folosește în adrese interne termenul de „nerușinare” atunci când se referă la comportamentul reclamantului, o expresie cu adevărat jignitoare, fără ca aceasta să atragă vreo consecință disciplinară la adresa autorului său (fila 63 dosar Tribunal).

O atare abordare semnifică acceptarea tacită a ideii că managementul unui astfel de studio se situează dincolo de orice critică și că, în plus, orice critică formulată nu trebuie cercetată, ci trebuie sancționat cel care îndrăznește să o formuleze.

În sine, încălcările disciplinei muncii reținute pe marginea acestei sesizări, nr. 1202/2793/10.10.2014 (fila 62 dosar tribunal), sunt minore, lipsite de valoare și importanță, față de gravitatea faptelor pe care le sesizează.

Astfel, se reține că reclamantul „a folosit în sesizarea dânsului următorul limbaj la adresa colegilor: “infantile șicane ale domnului R____ B_____”, “un personaj a cărui valoare și merite profesionale sunt invizibile în comparație cu ale subsemnatului“, “însărcinează alți colegi să realizeze subiecte de care mă ocup în mod frecvent, chiar dacă în acest fel calitatea informației care ajunge la ascultător scade”.”

Nu se cercetează însă și este ignorată de către angajator afirmația din sesizarea reclamantului potrivit căreia managerul creează șicane și tensiune față de reclamant, probabil pentru ca acesta să greșească și să nu își poată exercita cu onestitate meseria; că nu i se pune mașină la dispoziție pentru reportajele din afara municipiului; că subiecte de care se ocupă în mod frecvent reclamantul sunt direcționate către alți colegi etc.

Or, potrivit prevederilor art. 5 din Legea nr. 571/2004, „semnalarea unor fapte de încălcare a legii de către persoanele menționate la art. 1 și 2, prevăzute de lege ca fiind abateri disciplinare, contravenții sau infracțiuni, constituie avertizare în interes public și privește: (…) c) practici sau tratamente preferențiale ori discriminatorii în exercitarea atribuțiilor unităților prevăzute la art. 2;

  1. e) folosirea abuzivă a resurselor materiale sau umane; (…)
  2. g) încălcări ale legii în privința accesului la informații și a transparenței decizionale; (…)
  3. i) incompetența sau neglijența în serviciu;
  4. j) evaluări neobiective ale personalului în procesul de recrutare, selectare, promovare, retrogradare și eliberare din funcție;
  5. k) încălcări ale procedurilor administrative sau stabilirea unor proceduri interne cu nerespectarea legii”.

Curtea reține în acest context că sancționarea reclamantului s-a făcut nu în scopul firesc pentru care legiuitorul a reglementat procedura disciplinară în cadrul derulării raporturilor de muncă, ci deturnându-se acest scop spre intimidarea și descurajarea unor astfel de inițiative, în așa fel încât angajații care se simt marginalizați sau șicanați în cadrul managementului regional să nu mai sesizeze conducerea SRR cu aceste fapte.

„Infantile șicane” este o exprimare colorată, însă nu are nimic jignitor. Șicanele în sine nu sunt o realitate înălțătoare, însă dacă o persoană este supusă șicanelor, este corect să folosească acest termen pentru a defini experiența prin care trece, fără a decurge de aici o jignire. Tot astfel, „infantil” este un atribut care desemnează un comportament specific copiilor. Folosirea lui în contextul sesizării reclamantului nu a avut un sens jignitor, ci prin folosirea lui, reclamantul dorește să sublinieze că a încercat că nu ia prea în serios aceste șicane pe care le exemplifică prin sesizare, ci să își continue activitatea profesională în limitele în care a putut. Practic, considerându-le „infantile”, reclamantul le diminuează importanța pentru a-și putea continua activitatea, arătând explicit în acest sens că „până acum nu am reacționat în nici un fel”, dar că pe viitor „nu mă voi lăsa călcat în picioare de un personaj a cărui valoare și merite profesionale sunt invizibile în comparație cu ale subsemnatului”.

Această exprimare este una specifică pentru o persoană supusă mobbingului la locul de muncă, relevând atitudinea psihică pe care o dezvoltă pentru a nu ceda la presiunile ce le resimte din partea angajatorului. Se încurajează singur că va rezista, că șicanele sunt infantile, deci de o mai mică importanță și ca atare, suportabile de către un adult.

Ca atare, departe de a semnifica o încălcare a obligațiilor de serviciu ale reclamantului, limbajul acestuia semnifică o încălcare de către angajator a obligațiilor pe care le are în cadrul raportului de muncă, prin tolerarea și nesancționarea, ba nici măcar cercetarea atitudinilor afirmat a fi șicanatoare din partea conducerii.

În aceeași cheie interpretează Curtea și descrierea managerului ca fiind „un personaj a cărui valoare și merite profesionale sunt invizibile în comparație cu ale subsemnatului“, sensul fiind acela că reclamantul își va apăra drepturile, cu atât mai mult cu cât persoana care îl șicanează, apreciază el, se situează sub nivelul său profesional.

Nici această apreciere nu are ceva jignitor, întrucât o comparare a calităților profesionale ale angajaților este firească, în contextul în care se fac evaluări sub acest aspect chiar de către angajatori.

Există mai multe dispoziții ale Codului muncii care fac referire la evaluările profesionale, în acest sens putând fi menționate dispozițiile art. 17 alin. 3 lit. e), art. 40 alin. 1 lit. f), art. 63 alin. 2, art. 69 alin. 3, art. 192 alin. 2 etc. Codul muncii.

Ca atare, evaluarea profesională nu poate fi privită ca fiind un comportament indezirabil și jignitor. Dimpotrivă, este un atribut al angajatorului, un drept reglementat de art. 40 alin. 1 lit. f) Codul muncii, astfel încât acestui drept al angajatorului îi corespunde dreptul corelativ al angajatului de a fi corect evaluat, conform dispozițiilor art. 39 alin. 1 lit. d) Codul muncii, ce instituie la modul general dreptul la egalitatea de șanse și tratament. Prin urmare, în măsura în care angajatul poate să vegheze ca evaluarea sa să fie una corectă și făcută în condiții de egalitate de șansă și de tratament, deci fără a fi subevaluat față de colegii săi, este implicită ideea că angajatul poate, în cadrul acestui proces, să emită judecăți de valoare asupra situării sale în ierarhia profesională ce se creează în cadrul unui colectiv.

În concluzie, evaluarea și autoevaluarea sunt activități licite în cadrul derulării raporturilor de muncă. Dacă angajatorul are dreptul de a-și evalua angajații, și aceștia pot să facă aprecieri axiologice asupra propriei activități profesionale și asupra celei a colegilor lor, putând să aibă propria apreciere asupra valorii lor profesionale și asupra valorii celorlalți lucrători, fără ca în acest mod să îi jignească.

Fiind licită activitatea de evaluare, este licită și concluzionarea asupra valorii și meritelor  profesionale ale propriei activități și asupra activității celorlalți, doar în acest mod putând angajatul să constate, prin propria apreciere, dacă evaluarea ce i se face de către angajator este una corectă sau nu.

Așa fiind, deși angajatul nu va putea impune angajatorului propria apreciere asupra valorii activității sale profesionale, comparativ cu activitatea altor angajați, va putea contesta evaluarea ce i se face și, totodată, va putea să își exprime opinia asupra valorii activității altor angajați.

Cu atât mai mult, reclamantul va putea să facă aceste aprecieri atunci când le poate susține cu argumente practice. În acest sens, Curtea constată că a fost dat un prim verdict de plagiat împotriva managerului B_____ R____ Zasmencu de către comisia de etică a Universității B____ Bolyai, constatându-se faptul că a fost plagiată lucrarea de diplomă a reclamantului, practic fiind copiată aproape în întregime lucrarea acestuia.

Ulterior, s-a anulat acest verdict pentru motive procedurale, constatându-se că legea nu se poate aplica retroactiv, însă existența acestui prim verdict, care emană de la o instituție atât de prestigioasă ca și comisia de etică a Universității B____ Bolyai,  poate sta la baza unei autoaprecieri superlative a reclamantului în comparație cu managerul. De asemenea, reclamantul a enumerat, în acțiune, o ________ realizări profesionale deosebite, cum este premiul pentru reportaj acordat de Clubul Român de Presă din anul 2000, jurizat cu realizatori de la BBC și Radio România Actualități, apoi selecția unui reportaj de-al său pentru cea mai importantă competiție europeană din domeniul audio-vizual – Prix Europa – Berlin, selecția unei producții a reclamantului în cadrul Galei Premiilor Clubului Român de Presă 2001, la categoria „talk-show” radio.

Nu s-au contestat de către angajator aceste realizări profesionale ale reclamantului și nici nu s-a contestat pe fond susținerea acestuia că managerul nu a avut astfel de realizări profesionale, importante prin prisma unei evaluări externe, materializate prin premii, nominalizări și alte forme de recunoaștere la nivel de profesie.

Prin urmare, expresia prin care reclamantul a făcut aprecierea că managerul este „un personaj a cărui valoare și merite profesionale sunt invizibile în comparație cu ale subsemnatului” nu poate fi privită ca încălcând codul corect de comportare în cadrul serviciului.

Deși și aici reclamantul folosește un limbaj expresiv, conținutul mesajului nu este unul nepotrivit sau inavuabil, ci tinde la a sesiza organele de conducere de la București despre mobbingul la care este supus el, un angajat valoros, de către un manager care nu a demonstrat din punct de vedere profesional aceeași valoare ca și el.

Curtea constată că o exacerbare a sensibilității angajatorului față de limbajul pe care îl folosesc angajații săi poate să conducă, la nivelul acestora, la temerea de a mai adresa sesizări conducerii, pentru a nu greși cumva în exprimare, și în loc de sprijin, să se regăsească într-un context disciplinar în care să fie ei înșiși culpabilizați. Cu alte cuvinte, există pericolul să se ajungă la o neglijare a fondului în detrimentul formei și, prin aceasta, la o incorectă inversare a rolurilor: din victimă, angajatul să devină și sancționat, fără a se cerceta măcar pretenția sa privind victimizarea.

Aceleași concluzii sunt valabile și în raport de atestarea reclamantului, din cuprinsul adresei nr. 1202/2793/10.10.2014, cum că managerul „însărcinează alți colegi să realizeze subiecte de care mă ocup în mod frecvent, chiar dacă în acest fel calitatea informației care ajunge la ascultător scade”.

Este surprinzătoare selectarea acestei afirmații pentru a fi analizată din perspectivă disciplinară, întrucât denotă premisa pe care angajatorul nu acceptă să o vadă discutată, cum că toți redactorii sunt specializați în toate tipurile de subiecte ce pot face o știre radio. Or, cel puțin la nivel de percepție generală, există redactori specializați pe anumite tipuri de subiecte (politice, economice, de sănătate, știri internaționale, culturale, talk-show-uri, emisiuni muzicale, agricultură, sport etc.), fiind greu de imaginat că toți redactorii de la S_______ C___ sunt egal specializați în toate aceste domenii. Ascultătorul de radio știe că anumite persoane fac mereu știrile sportive și sunt obișnuiți să îi audă pe aceiași redactori cu aceste știri, după cum ar apărea, tot la nivel de percepție generală, nepotrivită regăsirea unui realizator de emisiuni culturale într-un program de știri sportive, sau a unui realizator de emisiuni muzicale folclorice în emisiuni de politică externă.

Ca atare, este firească o anumită specializare și în acest domeniu, redacțional, așa cum afirmă reclamantul, fără a exista un punct de vedere contrar dezvoltat de angajator asupra acestei probleme. Și chiar dacă specializarea nu ar fi un principiu care să funcționeze în radio (neexistând un punct de vedere argumentat și acceptat de către ambele părți, nu se poate opera decât cu aparența specializării acestei ocupații), faptul că reclamantul afirmă despre sine că este mai în temă cu anumite subiecte decât alți redactori nu poate fi privit ca jignitor, existând o posibilitate reală ca un redactor să fie mai familiarizat cu anumite probleme decât alții.

Ceea ce constată Curtea, în final, este faptul că adresa nr. 1202/2793/10.10.2014 a fost destinată conducerii de la București, pentru a sesiza mobbingul la care este supus, iar acest destinatar al corespondenței, de la care practic reclamantul a solicitat ajutorul în procesul de mobbing a cărui victimă se consideră, nu face decât să îi trimită adresa afirmatului agresor în procesul de mobbing, alăturându-se astfel în mod declarat acestuia, fără a efectua nici o cercetare în ce privește fondul problemei de hărțuire la locul de muncă, cu care a fost sesizat, astfel încât răspunsul angajatorului, de a-l sancționa disciplinar pe salariatul care a dezvăluit că este victima acestui proces de hărțuire, se constituie la rândul său într-un nou act de hărțuire, în prelungirea celor pe care reclamantul le afirmă.

Și pentru acest motiv, sancționarea apare cu totul nejustificată și abuzivă, soluția de anulare a primei decizii de sancționare, dată în primă instanță, fiind una corectă, legală și temeinică.

  1. Cea de a doua decizie de sancționare

În ce privește cea de-a doua sancțiune disciplinară aplicată, soluția tribunalului a fost atacată atât de reclamant, cât și de către pârâte, reclamantul solicitând anularea în tot a deciziei, iar pârâtele, să se respingă în tot contestația reclamantului vis-a-vis de decizia de sancționare emisă.

Tribunalul C___ a admis în parte contestația astfel formulată și a dispus, față de fapta reținută prin decizia nr. 187/2015, necesitatea redimensionării sancțiunii, tocmai față de faptul anulării deciziei anterioare de sancționare.

Sub acest aspect, apelul reclamantului este întemeiat, iar al pârâtelor nefondat, în sensul că se impune anularea în tot a acestei dispoziții de sancționare

Practic, pentru a menține dispoziția de sancționare, Tribunalul C___ a reținut că „indiferent de sensul cuvintelor, acestea nu puteau fi adresate de către reclamant unei persoane cu care se afla în raporturi de muncă, în mod corect stabilindu-se că, acționând astfel a dat dovadă de un comportament nerespectuos, degradant și ofensator.”

Așa cum corect arată reclamantul apelant, afirmația nu poate fi reținută, nefiind real că, indiferent de sensul cuvintelor, acestea nu puteau fi adresate unei persoane cu care se afla în raporturi de muncă. Adresarea dintre colegi este un element al conlucrării acestora și al menținerii relațiilor de muncă ce se construiesc între aceștia, astfel încât sensul cuvintelor este important pentru a se stabili dacă adresarea a fost una potrivită sau nu cu derularea unor raporturi de muncă corecte. Altfel, nu se înțelege în raport de ce altceva s-ar putea stabili acceptabilitatea sau inacceptabilitatea a anumitor cuvinte, dacă nu în funcție de sensul acestora.

Evident, există și cuvinte a căror folosire poate avea în sine un sens jignitor, însă folosirea cuvântului „sărut” nu poate semnifica, într-o societate laică și modernă cum este cea contemporană, în țara noastră, o jignire, sau o atitudine necivilizată. Desigur, pot exista societăți în care, probabil, sărutul să reprezinte o realitate condamnabilă, însă nivelul actual al societății românești nu este acesta. În plus, reclamantul nu a sărutat-o efectiv pe redactoarea șefă, pentru a se putea vorbi despre o escaladare a limitelor colegiale de comportament, ci acesta a folosit cuvântul în contextul unei convorbiri telefonice cu redactoarea șefă, și anume, în cadrul unei expresii metaforice, iar nu în sensul lui propriu.

Sensul metaforei pe care a folosit-o reclamantul în convorbirea telefonică cu redactoarea șefă G____ N_______ a fost explicitat chiar de acesta, în decursul aceleiași convorbiri, prin semnalarea că „sărutul este sărutul din filmul «Nașul» pe care șeful mafiei îl dă trădătorilor”.

Desigur, explicația nu este una măgulitoare, practic, reclamantul afirmând, prin jocul metaforei și al explicației pe care l-a dat redactoarei șefe, că aceasta l-a trădat.

Afirmația este în legătură cu semnarea de către redactoarea șefă, alături de B_____ R____, a adresei nr. 1.00/5128/14.10.2014 (fila 63 dosar tribunal) prin care s-a răspuns Președintelui Director General al SRR la solicitarea pe care acesta a făcut-o pentru un punct de vedere relativ la plângerea formulată de reclamant, nr. 12.02/2793/10.10.2014 (fila 62 dosar tribunal), ce a stat la baza primei sancțiuni aplicate reclamantului, ce face obiectul prezentului dosar.

În acea adresă, nr. 1.00/5128/14.10.2014 (fila 63 dosar tribunal), semnată de redactoarea șefă și de managerul Studioului C___, reclamantul era descris ca fiind „o persoană care, așa cum constatați, consideră a avea calități extraordinare deși nu putem spune că s-a evidențiat în ceva în afara atacurilor reperate și atent orchestrate la adresa conducerilor Radio România C___ și SRR. (…) Observați, Domnule Președinte, nerușinarea cu care își desconsideră colegii, în condițiile în care …”

Prin urmare, față de termenii în care a fost prezentat în fața directorului SRR, reclamantul s-a putut simți trădat de o colegă care l-ar fi considerat ca fiind un angajat valoros, în convorbirile față în față (fila 310 dosar tribunal).

Or, nu se poate considera că prin folosirea acestei metafore, reclamantul ar fi adus amenințări, ofense sau că, în general, ar fi putut stârni teamă, ori că ar fi intimidat sau hărțuit fizic sau verbal pe redactoarea șefă.

Ceea ce a reținut angajatorul în cuprinsul deciziei nr. 187 din 25.02.2015 este că, prin menționata convorbire, reclamantul ar fi avut o „atitudine necorespunzătoare, necivilizată … față de d-na N_______ G____ prin intermediul căreia a creat o atmosferă intimidantă, ostilă”.

Fapta reținută este de un grad de generalitate care permite practic încadrarea ca abatere disciplinară a oricărui diferend dintre angajați, fiind evident că în urma unei divergențe de opinie asupra caracterului colegial sau nu a unui comportament între colegi, oricare ar putea susține că se simte intimidat dacă i se reproșează ceva.

Ca atare, este necesar, pentru a se putea constata o încălcare a limitelor normale ale comportamentului în cadrul relațiilor de muncă, ca această atmosferă intimidantă, ostilă, să aibă o anumită gravitate, în sensul de a fi generată de acte care să aibă un mai mare grad de probabilitate de a genera o atare atmosferă.

Or, a reproșa, printr-o metaforă, unei colege, că te-a trădat, nu poate avea o semnificație disciplinară. Altfel, s-ar ajunge la o rigidizare și o convenționalizare extremă a relațiilor interpersonale din cadrul raporturilor de muncă, dacă nici măcar un reproș nu s-ar putea adresa colegului despre care credeai că te susține și despre care afli, eventual, că te-a denigrat în fața altora.

În nici un fel nu se poate considera că s-ar fi adresat o amenințare redactoarei șefe prin invocarea sărutului pe care șeful mafiei îl dădea trădătorilor, neexistând date care să conducă la ideea că reclamantul și-ar fi însușit rolul de șef al mafiei, din care să aplice sancțiuni cu moartea.

Dimpotrivă, dată fiind formația de jurnalist a acestuia, este cu mult mai probabil să fi folosit această expresie pentru a defini faptul al trădării, printr-o exprimare sugestivă, plastică, și în mod evident metaforică și prin evitarea intenționată a unui limbaj de lemn, incolor, sancțiunea pe care urma să o aplice fiind în mod clar indicată în convorbirea telefonică, anume, aceea cu acțiunea în instanță pentru daune. Cu alte cuvinte, reclamantul face uz de instrumentele specifice formației sale profesionale – limbajul – iar nu de cele ale categoriei pe care o evocă în cadrul metaforei, confuzia pe care o evocă angajatorul neexistând nici un moment.

Or, o amenințare cu acționarea în fața instanței nu poate fi privită ca încălcând limitele unei conviețuiri civilizate, dreptul la un proces echitabil, ce include și dreptul de a da în judecată pe cel care se consideră că a provocat un prejudiciu persoanei vătămate, fiind un apanaj al civilizației democratice.

A aprecia astfel ar însemna inclusiv încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care la art. 6 garantează dreptul la un proces echitabil.

Desigur, două persoane ce se află în diferend vor tinde să își exagereze pozițiile divergente și suferințele aferente reproșurilor pe care le-au primit din cealaltă parte, însă aceasta nu trebuie să permită arbitrului, cum este cazul, într-o cercetare disciplinară, al comisiei de disciplină, să admită astfel de exagerări. Cu alte cuvinte, nu poate fi primită ca reală o amenințare pe care redactoarea șefă ar fi resimțit-o, dacă toate circumstanțele cazului nu conturează cu adevărat un atare context.

În plus, așa cum a arătat reclamantul, la cuvântul pe fond în fața instanței de apel, este foarte ușor a duce la extrem și a alege semnificația cea mai înspăimântătoare ce poate fi atașată unor expresii bine-cunoscute din filme, după cum există posibilitatea de a se atașa acestor expresii semnificații uzuale și benigne, folosite în limbajul comun și cu care acestea au intrat în mentalul colectiv.

Astfel, exemplifică reclamantul cu anumite replici celebre din filme, regăsite în topul celor mai folosite astfel de expresii în viața de zi cu zi. Evident, această folosire în viața de zi cu zi se face aplicând expresiile la contextul social „cum grano salis” sau „mutatis mutandis”, fiind general acceptată această translatare a sensului originar spre un sens adecvat contextului. În acest sens, expresia I”ll be back”, din filmul Terminator, despre care arată că nu se folosește neapărat pentru a transmite o amenințare, deși în film, este folosită „după ce Arnold Schwarzenegger aruncase în aer jumătate din New York”, fiind esențial de stabilit contextul în care o anumită replică este folosită, pentru a se deduce dacă are calitatea de a cuprinde o amenințare sau nu. La fel, este menționată expresia „I’m going to make him an offer he can’t refuse”, cea din „Nașul”, acea ofertă de nerefuzat în care i-a pus pistolul la tâmplă și i-a spus că dacă „nu semnezi, te împușc”. Or, prin evocarea acestei replici în viața de zi cu zi, nu se transmite neapărat o amenințare, ci în funcție de context, este dedus sensul replicii.

Practic, replicile celebre din filme sunt adoptate în limbajul curent și sunt folosite apoi cu multiple semnificații, ele devenind „parte din lexiconul național” (http://procinema.ro/stiri/cele-mai-folosite-replici-din-filme-de-la-say-hello-to-my-little-friend-la-may-the-force-be-with-you.html).

Or, la nivelul acestei profesii, se constată că sunt evaluate și apreciate abilitățile creative în abordarea subiectelor tratate (fila 223 dosar tribunal), astfel încât apare surprinzătoare interpretarea necreativă, printr-o abordare „mot-a-mot”, de către redactoarea șefă, a unei metafore bine-cunoscute dintr-un film bine cunoscut. Dată fiind formația profesională a reclamantului, este de înțeles ca acesta să poată folosi un limbaj mai creativ, mai sugestiv, inclusiv în viața de zi cu zi, ca o amprentă a formației sale profesionale – un „defect” profesional -, iar din partea redactorului șef, cu atribuții de evaluare a redactorilor, de asemenea, este de așteptat o receptivitate corectă față de acest limbaj sugestiv.

Apelantele pârâte fac referire la expresii pe care reclamantul le-a folosit în extinderea de acțiune, însă sensul utilizării acestora este acela de a arăta ce anume ar fi putut fi folosit în loc de metafora pe care a utilizat-o pentru a-i transmite redactoarei șefe ideea de trădare.

Prin urmare, Curtea constată că, prin invocarea imaginii sărutului mafiot, nu s-a transmis nici o amenințare, ci, în contextul discuției purtate între cei doi colegi, reclamantul i-a reproșat colegei sale, aflate în funcție de conducere, că l-a trădat prin semnarea adresei nr. 1.00/5128/14.10.2014, față de termenii în care a fost prezentat în fața directorului SRR, în condițiile în care aceasta, în convorbirile față în față, l-ar fi considerat ca fiind un angajat valoros (fila 296 dosar fond, unde angajata G____ N_______ recunoaște că i-a adus uneori laude, aceasta fiind politica sa cu toți salariații Radio).

În acest context, sancționarea disciplinară a acestuia pentru atitudine necorespunzătoare, necivilizată și pentru crearea unei atmosfere intimidante și ostile apare ca fiind nefondată, neexistând practic o astfel de atitudine din partea reclamantului, pentru a se putea afirma încălcarea Codului de conduită etică sau a regulamentului intern, respectiv a Statutului jurnalistului de radiodifuziune, așa cum a reținut angajatorul.

În plus, și această sancțiune disciplinară se analizează ca o sancționare a avertizorului de integritate, fiind aplicată în legătură cu o convorbire telefonică pe care reclamantul a avut-o cu șefa sa directă, privitor la felul în care s-a dat curs sesizării nr. 12.02/2793/10.10.2014, formulată de reclamant, deci în prelungirea primei sancțiuni disciplinare aplicate acestuia pentru această sesizare.

Față de toate acestea, urmează a fi anulată și decizia de sancționare nr. 187/2015, fapta reținută neavând caracterul unei abateri disciplinare, întrucât lipsește încălcarea normelor legale, a regulamentului intern, a contractului individual de muncă sau a contractului colectiv de muncă aplicabil, respectiv a ordinelor și dispozițiilor legale ale conducătorilor ierarhici.

  1. Evaluarea reclamantului

Raportat la modul de soluționare a petitului relativ la evaluarea profesională a reclamantului, apelantele au arătat, în esență, că evaluarea se bucură de prezumția de legalitate și veridicitate, că trebuie limitat controlul instanței la urmarea procedurii de evaluare, care nu a fost criticată în sine de către reclamant, că analiza evaluatorului a ținut cont de comportarea generală a reclamantului (atitudinea rezultă din adresele formulate constat împotriva conducerii și din declarațiile martorilor audiați) și de criterii obiective de analiză a calității muncii, a inițiativei, eficienței și creativității, conform regulamentului intern, fiind totodată evocată problema vocii reclamantului, analizată de o comisie specializată din București.

Este criticată sentința pentru aceea că motivul avut în vedere de tribunal în soluționarea acestui petit a vizat doar existența unor dubii cu privire la obiectivitatea evaluatorului, considerată de natură a afecta legalitatea întregii proceduri.

Apelul pârâtelor este nefondat și sub acest aspect.

Practic, pârâtele aduc argumente pentru netemeinicia propriului apel, prin invocarea prezumției de legalitate și veridicitate a fișelor de evaluare, pentru a contesta apoi legitimitatea luării în considerare a lipsei de obiectivitate a evaluatorului.

Or, cele două concepte se află într-o strânsă legătură, prezumția de legalitate și veridicitate fiind aplicabilă pentru situații, dacă nu perfecte, cel puțin nu esențial afectate sub aspectul obiectivității. Cu alte cuvinte, o prezumție simplă de legalitate este sustenabilă în măsura în care nu există date cum că evaluatorul ar fi subiectiv și părtinitor în evaluarea pe care o face.

În măsura în care există date care să compromită ideea de obiectivitate a evaluatorului, prezumția menționată nu mai poate fi susținută, și trebuie, prin urmare, să fie probat ceea ce mai înainte de înlăturarea prezumției, ajungea să fie doar susținut. Așadar, odată ridicată chestiunea lipsei de obiectivitate a redactoarei șefe, ce a făcut evaluarea reclamantului, nu este suficientă afirmarea faptului că „aprecierea competențelor profesionale ale salariatului constituie o prerogativă a angajatorului”, pentru a demonstra că evaluarea a și fost corect făcută, ci revenea angajatorului să dovedească în concret corectitudinea acestei evaluări.

Or, ceea ce fac pârâtele și în apel este să se prevaleze de atributul evaluării angajaților, pentru a afirma principial că instanța nu ar putea cenzura modul de îndeplinire a acestui atribut.

Așa cum s-a arătat mai sus, dreptului angajatorului de a efectua evaluarea îi corespunde dreptul angajatului de a fi corect evaluat, astfel încât această operațiune nu este nicidecum exclusă controlului judiciar. Altfel, nu s-ar putea corecta eventualele abuzuri pe care angajatorul le-ar săvârși, eventual, cu ocazia evaluării propriilor angajați, în contextul în care, potrivit prevederilor art. 8 Codul muncii, raporturile dintre angajat și angajator trebuie să se întemeieze pe principiul bunei credințe.

Conform dispozițiilor din regulamentul intern al SRR, evaluarea trebuie să se facă în condiții de „egalitate de tratament, probitate, deontologie profesională, realism și obiectivitate” (art. 72.1 alin. 3 – fila 113 dosar tribunal, vol. II), iar ca atare, o afectare a unuia dintre principiile ce fundamentează evaluarea poate afecta fundamental corectitudinea rezultatului.

Apelantele afirmă că „reclamantul nu a adus în mod concret nicio critică referitoare la o eventuală nelegalitate a procedurii de evaluare”.

Or, reclamantul afirmă, prin precizarea de acțiune formulată (filele 82, 84-86 dosar tribunal, vol. I), că întreaga procedură a fost viciată prin utilizarea ei în alt scop decât cel legal, anume, pentru a se răzbuna conducerea Radio C___ pentru îndrăzneala de a se fi adresat reclamantul președintelui SRR și instanțelor.

Mai arată reclamantul că:

– la nici unul dintre criterii nu a primit nota maximă, indiferent de ce a realizat în realitate și că nu i s-a comunicat ce trebuie să facă în plus, pentru a fi mai bine cotat pe viitor;

– a fost depunctat la capitolele privind relațiile cu colegii tocmai pentru îndrăzneala de a se adresa în scris președintelui și de a sesiza instanțele de judecată, precum și pentru refuzul de a semna o fișă a postului pe care reclamantul o consideră abuzivă;

– se reține că ar crea un climat tensionat și induce o stare anarhică, fără a se explica măcar un gest prin care să fi creat anarhie în instituție;

– s-a reținut că nu este capabil să realizeze sarcini de excepție, deși a prezentat exemple concrete de sarcini dificile pe care le-a realizat, cum au fost transmisiile de la incidentul aviatic din Apuseni, fiind totodată nepertinentă reținerea faptului că nu ar fi realizat lunar rapoarte de activitate la analiza criteriului vizând capacitatea de a le realiza;

– i s-a comunicat că nu îi corespunde vocea, după 20 de ani de muncă în radio, fiind pentru prima dată când i se aduce la cunoștință așa ceva, aspect pe care îl găsește revoltător, cu atât mai mult cu cât i s-a comunicat că este foarte greu, aproape imposibil de remediat acest aspect.

– a fost notat minim la capitolul legat de rezistența la stres, lucru apreciat ca demonstrat prin formularea de plângeri către președinte  și prin acționarea instituției în instanță, în loc să facă față fără nici un fel de reacție situației, în condițiile în care, arată reclamantul, reacțiile sale au fost mai degrabă împăciuitoare;

– evaluatorul nu a ținut cont de precizările pe care le-a făcut în memoriul de activitate, nici în trecere nefiind menționat acesta, întrucât evocarea sa ar fi făcut mai grea misiunea evaluatorului care, apreciază reclamantul, și-a propus să îl noteze cu calificative minime la cât mai multe capitole;

– în memoriul de activitate, a arătat că inclusiv din concediu a transmis informații utile, că și-a ajutat colegii ori de câte ori a fost solicitat și că a ales să vină la serviciu chiar având entorsă la gleznă și în contra recomandării medicului de a-și lua o săptămână de concediu medical;

– la ultimele două evaluări a fost notat cu calificativul foarte bine, fiind inexplicabil cum a reușit să decadă atât de mult până la evaluarea contestată în cauză;

– la o singură evaluare a fost notat cu calificativul bine, fiind depunctat deoarece îndeplinea alte atribuții decât cele specificate în fișa postului, în condițiile în care notificase de cel puțin 3 ori, în scris, conducerea Radio C___ pentru actualizarea sarcinilor de serviciu.

Curtea constată că toate acestea se constituie în critici clare și punctuale aduse de reclamant procedurii de evaluare, fiind cu totul lipsită de temei afirmația din apelul pârâtelor cum că această procedură nu a fost criticată în sine de către reclamant.

Totala ignorare a multiplelor critici astfel aduse procedurii de evaluare a condus la lipsa oricărei apărări punctuale din partea angajatorului, prin care să răspundă acestor critici și, consecutiv, la lipsa oricărei probe prin care angajatorul să dovedească în speță caracterul obiectiv și corect al evaluării.

Evident, instanța nu va face ea însăși evaluarea, acesta fiind atributul angajatorului, însă va putea verifica, pe baza criticilor părții evaluate și a apărărilor angajatorului, dacă este corectă sau nu procedura evaluării.

În plus, se constată că potrivit prevederilor art. 272 Codul muncii, sarcina probei în litigiile de muncă revine angajatorului, astfel încât nu doar că angajatorul trebuia să formuleze apărări pe fondul chestiunii evaluării reclamantului, raportat la criticile punctuale ale acestuia, dar trebuia să și probeze corectitudinea procedurii, conform dispozițiilor legale menționate, pentru a dovedi corectitudinea acestei proceduri.

Astfel, relativ la problema vocii reclamantului, pârâtele s-au limitat să arate că aceasta a fost „analizată de o comisie specializată din București, conform cerințelor conducerii și analizată în cadrul evaluării profesionale”, fără ca măcar să se depună la dosar vreo dovadă a faptului că a fost analizată de o comisie vocea reclamantului, fără a se depune o concluzie a acestei comisii.

Totodată, nu s-a răspuns obiecțiunii raționabile a reclamantului, potrivit căreia vocea sa nu a fost constatată a nu fi radiogenică timp de 20 de ani, ci doar prin evaluarea contestată în cauză s-a descoperit, dintr-o dată, acest lucru.

Or, în lipsa oricăror explicații din partea angajatorului, această simplă afirmație pe care o face în cuprinsul fișei de evaluare, fără a putea combate obiecțiunile rezonabile ale reclamantului, este insuficientă pentru a demonstra caracterul obiectiv al evaluării sub acest aspect.

Mai mult, reaua credință a angajatorului se manifestă și prin neoferirea nici unui remediu reclamantului, pentru afirmata problemă, spre deosebire de situațiile de la alte studiouri teritoriale, unde reclamantul arată că s-a oferit sprijin angajaților care aveau astfel de probleme. Pârâtele nu afirmă nici în răspunsul oferit la contestația reclamantului (fila 227 dosar tribunal), nici în cadrul litigiului, că ar fi venit cu o măsură de sprijin în întâmpinarea afirmatei probleme de dicție și frazare a reclamantului, deși scopul evaluării trebuie să fie nu cel de sancționare, ci acela de a depista eventuale probleme și de a le rezolva, prin conlucrarea angajatului cu angajatorul.

În plus, așa cum corect subliniază reclamantul, dacă acesta a fost evaluat cu calificativul foarte bine la evaluările anterioare (fila 229 dosar tribunal, vol. I), este puțin probabilă și ridică semne de întrebare o deprofesionalizare atât de accentuată, încât de la acest calificativ foarte bun, să ajungă la un calificativ de „satisfăcător”. În general, un angajat câștigă, cu trecerea timpului, experiență, devenind în mod normal, cu timpul, tot mai valoros, tocmai prin prisma acestei experiențe și cunoașteri mai aprofundate a tainelor profesiei.

Ca atare, o scădere atât de dramatică a evaluării sale este cel puțin chestionabilă, motiv pentru care angajatorul avea sarcina probatorie de a dovedi faptul că această evaluare slabă a fost făcută în mod obiectiv, iar nu ca un demers sancționator din partea celor cu privire la care reclamantul a formulat sesizări adresate conducerii de la București a SRR.

Totodată, nu poate fi sancționat prin evaluare faptul unui angajat de a formula petiții sau a se adresa în instanță, atâta timp cât acestea nu sunt în mod evident abuziv formulate.

Există un drept legal la petiționare, ca și un drept de adresare instanțelor, acestea având protecție constituțională și chiar la nivel supranațional, prin dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel încât o sancționare printr-o subevaluare profesională pentru considerentul că reclamantul și-a exercitat aceste drepturi apare ca fiind nelegală și abuzivă, deci făcută cu încălcarea principiului bunei credințe, instituit de art. 8 Codul muncii.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât reclamantul a avut câștig de cauză ori de câte ori s-a adresat instanței, astfel încât o exercitare abuzivă a acestui drept al reclamantului nu poate fi reținută. Dimpotrivă, abuzul este al angajatorului, care pe lângă faptul că nu respectă drepturile reclamantului, forțându-l pe acesta să și le afirme în fața instanței, îi și reproșează acestuia că se adresează instanței, sancționându-l cu ocazia evaluării pentru această îndrăzneală și contabilizând aceste demersuri judiciare ca pe niște încălcări ale obligațiilor profesionale și ca pe o dovadă a slabelor calități profesionale ale reclamantului.

Chiar dacă este de înțeles o nemulțumire a angajatorului, care pierde mai multe procese declanșate de angajatul său în legătură cu modul de desfășurare a raporturilor de muncă, acest lucru nu trebuie să se reflecte în raporturile de muncă ulterioare.

Consecința acestor litigii ar fi trebuit să fie punerea în operă a statuărilor instanțelor și nicidecum sancționarea angajaților care au apelat la instanțe.

Întrucât protejarea drepturilor cetățenești prin intermediul instanței este apanajul unei societăți democratice, atât cetățenii, cât mai ales instituțiile statului, sau serviciile publice, cum este cazul pârâtelor, trebuie să manifeste respect față de acest drept al cetățeanului, iar nu să îl oprime prin evaluarea negativă a tentativei de a-l accesa.

Art. 4 din Legea nr. 41/1994 impune Societății Române de R_____________, în calitate de serviciu public, ca în realizarea obiectivelor generale de informare, educație, divertisment, să promoveze, cu competență și exigență, valorile democratice, civice, morale și sportive, să militeze pentru unitatea națională și independența țării, pentru cultivarea demnității umane, a adevărului și justiției și totodată, să respecte principiile ordinii constituționale din România.

În mod evident, prin subevaluarea angajaților pentru faptul de a se adresa instanțelor judecătorești, acest serviciu public nu doar că abdică de la aceste obligații legale și constituționale, ci, mai mult, se situează chiar în răspăr față de acestea. Acest fapt nu poate semnifica decât afectarea esențială a modului în care a fost evaluat reclamantul.

Practic, la baza evaluării activității angajaților stă un fundament format din principiile și valorile acceptate la nivelul unității, fiind punctată măsura în care angajații, în activitatea lor profesională și în comportamentul lor la locul de muncă, se apropie de un etalon comportamental care să reflecte în maximă măsură aceste valori.

Or, dacă aceste valori au fost înlocuite în mod tacit la nivelul societății angajatoare, protecția valorilor democratice fiind considerată un comportament indezirabil, utilizarea mijloacelor legale – de asemenea, este evident că evaluarea va conduce la un rezultat ce nu reflectă valoarea reală a activității sale profesionale și calitățile profesionale reale pe care, eventual, acesta le manifestă.

Curtea constată că,  raportat la fișa de evaluare, reclamantul a formulat contestație cu critici punctuale (fila 226 dosar tribunal, vol. I), critici ce au fost reluate în cuprinsul acțiuni și redate în cele de mai sus.

Răspunsul la contestație, dat de managerul Radio România C___, a fost însă unul generic, nefiind date lămuriri și răspunsuri punctuale la criticile punctuale ale reclamantului, ci fiind făcute afirmații de genul „în ceea ce privește acordarea punctajului și argumentele aduse de evaluator ce au condus la obținerea calificativului SATISFĂCĂTOR și luând în considerare motivarea contestației în raport de criteriile de evaluare, se reține că evaluarea activității domnului M______ M____ I___ s-a realizat prin aprecierea în mod sistematic și obiectiv a randamentului, a calității muncii, a comportamentului, a inițiativei, a eficienței și creativității, astfel cum este prevăzut în dispozițiile interne ale SRR” (fila 227 dosar tribunal, vol. I).

Toate acestea au format concluzia instanței de apel că soluția de anulare a rezultatului evaluării, dată de Tribunalul C___, este cea corectă, fiind suficientă reținerea subiectivismului evaluatorului pentru ca, în raport de modul cum s-a raportat ulterior angajatorul la posibilitatea contestării evaluării în fața instanței și la faptul că practic, nu a adus argumente și probe convingătoare referitor la caracterul obiectiv și corect al evaluării, să se concluzioneze în sensul caracterului incorect al evaluării.

Este motivul pentru care Curtea constată superfluă cercetarea celorlalte argumente ale pârâtelor, întrucât chiar dacă la unele dintre criterii, reclamantul a fost corect evaluat, considerentele de mai sus întemeiază concluzia că în cea mai mare parte, evaluarea a fost deturnată de la scopul ei corect și îndreptată spre o indirectă sancționare a reclamantului, astfel încât se impune a fi anulată.

Acuzele pe care reclamantul le-a adus, prin criticile formulate la adresa evaluării, persoanei evaluatorului (așa cum arată apelantele în memoriul de apel) nu semnifică neapărat caracterul nefondat al acestora, deși din modul de formulare a memoriului de apel, rezultă că apelantele le consideră astfel. Or, faptul că s-a formulat o plângere penală trebuie analizat din perspectiva dreptului oricărui cetățean de a se adresa cu astfel de plângeri organelor competente, așa cum s-a arătat mai sus în legătură cu dreptul de acces la instanțe.

  1. Obligarea daunelor morale generate de acțiunea de mobbing îndreptată împotriva reclamantului.

Cu privire la petitul privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale către reclamant, Curtea constată că modul de soluționare a acestuia de către prima instanță a fost contestat de către ambele părți. Pe de o parte, apelantul reclamant susține că cuantumul acordat de prima instanță este unul modic, și nu doar că nu descurajează astfel de comportamente, ci dimpotrivă, reprezintă un semnal pentru pârâtă că poate continua acțiuni ce au efect intimidant și discriminatoriu la adresa salariaților, efortul bugetar pe care trebuie să îl suporte pârâta prin plata acestor daune fiind nesemnificativ.

Pe de altă parte, apelanta pârâtă susține că faptele reținute de prima instanță nu au caracter ilicit, ele situându-se în limita atribuțiilor angajatorului în ceea ce privește managementul instituției, fiind interpretate cu rea credință de către reclamant.

Ca atare, Curtea va reanaliza situația de fapt ce rezultă din probele administrate în cauză, făcând o proprie apreciere a caracterului juridic și a gravității acestora.

În urma acestei analize, Curtea reține că faptele angajatorului, ce se întind pe o perioadă de 10 ani, constituie o hărțuire morală a reclamantului de către pârât, de o gravitate excepțională, atât prin prisma consecințelor pe care le-a avut asupra reclamantului, cât și prin perioada lungă de timp pe care s-au întins.

Curtea nu va reține apărările apelantei pârâte potrivit cărora trebuie avute în vedere doar fapte săvârșite în ultimii trei ani. Astfel, din cererea de chemare în judecată, precum și din precizările făcute pe parcursul cauzei, rezultă în mod indubitabil că reclamantul solicită daune pentru prejudiciul moral suferit prin acțiunea de hărțuire la care a fost supus de societate din momentul în care a intrat în conflict cu aceasta ca urmare a solicitărilor sale privind organizarea concursului de redactor șef adjunct. Acesta este momentul de debut ce a determinat acțiunile ulterioare ale societății, acțiuni ce au continuat și subzistă și în prezent, sub diferite forme și intensități. Reclamantul arată că aceste acțiuni s-au agravat în ultimii ani, ceea ce nu înseamnă însă că anterior nu au existat și nu sunt reclamate, ci că intensificarea s-a făcut pe un fond preexistent de discriminare și hărțuire continuă, după cum Curtea a subliniat deja. Fiind vorba de o acțiune continuă, nu poate fi reținută în cauză nici incidența prescrierii, termenul de prescriere începând să curgă din momentul în care acțiunea reclamată ar fi încetat, ceea ce nu este cazul în speță.

Revenind la faptele reclamate, ce toate sunt elemente ce intră în componenta acțiunii de tip mobbing desfășurată împotriva reclamantului, Curtea reține, în esență, că aceste fapte se traduc prin blocarea dezvoltării profesionale a reclamantului și a ascensiunii sale în carieră, prin împiedicarea repetată a acestuia de a participa la un concurs legal organizat pentru ocuparea funcției de redactor șef adjunct, dublată de o ________ alte fapte care au avut ca efect izolarea reclamantului în colectiv, crearea unei stări permanente de stres, limitarea atribuțiilor sale și, prin aceasta, împiedicarea exercitării funcției de redactor în acord cu competențele sale.

Astfel, între aceste fapte se numără sancționarea în mod repetat și nelegal a reclamantului, îndepărtarea sa din ședințele de redacție, excluderea sa de la emisiunile radiofonice, izolarea de către colegi, prezentarea lui ca fiind un salariat problemă, subevaluarea profesională a acestuia, omisiunea stabilirii unei fișe concrete a postului, care să respecte exigențele legale, încălcarea dreptului la viață privată, salarizare discriminatorie, înlăturarea sa de la anumite beneficii de care se bucurau alți salariați din cadrul instituției.

Curtea reține că această situație a debutat în anul 2006, când reclamantul, constatând că funcția de redactor șef adjunct era ocupată prin delegație, a cerut organizarea unui concurs pentru ocuparea acestui post, la care intenționa să participe.

Acesta s-a adresat instanței, care a obligat pârâta la organizarea concursului, reținându-se în considerentele deciziei prin care a fost soluționată cererea că scoaterea la concurs a postului de redactor șef adjunct a fost solicitată la data de 31.05.2007 și de către redactorul studioului C___. La data de 12.08.2008, reclamantul a reiterat solicitarea de organizare a concursului, cerere susținută și de organizația sindicală în mai multe rânduri.

Reglementarea situației a fost cerută chiar de Parlamentul României, Camera Deputaților, Comisia de Cultură, Arte și Mijloace de Informare în Masă.

Prin decizia civilă nr. 1532/R/2010 a Curții de Apel C___, reținând aceste considerente, s-a  constat de către instanță că, nici până la acea dată, SRR nu a îndeplinit formalitățile legale de organizare a concursului pentru ocuparea acestui post, cu efectul menținerii pe o perioadă de mai bine de 4 ani a unei persoane delegate pe funcție, fapt ce contravine dispozițiilor legale.

Consecutiv acestei decizii, primul concurs s-a desfășurat la data de 16.06.2010, concurând pentru ocuparea postului 6 candidați, între care și apelantul reclamant din prezenta cauză. Acesta a contestat legalitatea concursului, cererea sa făcând obiectul dosarului nr. XXXXXXXXXXXXX, soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 2831/R/05.06.2012 de către Curtea de Apel C___.

În cadrul deciziei respective, se reține, în esență, că acesta nu a fost organizat într-o manieră care să asigure concurențial dreptul la promovare profesională în condiții de transparență, legalitate și egalitate în drepturi. Curtea de Apel a reținut situația tensionată deja existentă la acea dată, situație generată tocmai de nerespectarea dispozițiilor legale privind ocuparea prin concurs a funcției de redactor șef adjunct la studioul regional C___.

În considerentele aceleiași decizii, Curtea reține un aspect important și pentru soluționarea prezentei cauze, relevant din perspectiva modului în care societatea pârâtă se raportează la limitele în care își poate exercita atribuțiile manageriale, în sensul ca  aceasta vede managementul unei instituții publice ca un drept pe deplin discreționar, față de care drepturile salariaților sunt irelevante.  Astfel, din adresa nr. 1238/17.04.2010, amintită în considerentele deciziei precitate, rezultă o atitudine de desconsiderare nu doar a obligațiilor legale ce revin societății, dar și a efectelor hotărârilor judecătorești, președintele director general al SRR arătând la acea dată: „considerăm inadmisibil ca instanța de judecată să se substituie managementului SRR, să constate că un post este vacant și să dispună scoaterea acestuia la concurs. Acesta este motivul pentru care am folosit toate mijloacele procesuale pe care legea ni le pune la dispoziție pentru desființarea celor două sentințe civile ce se invocă. (…) Faptul că petentul susține că sunt persoane care îndeplinesc condițiile pentru a participa la un concurs nu mi se pare un motiv care să susțină încălcarea unor drepturi și să creeze în sarcina noastră obligația de organizare a acestuia”.

Acest tip de atitudine, discreționar și disprețuitor la adresa limitelor pe care legea le impune conducerii societății, va caracteriza și în viitor relația dintre societatea pârâtă și reclamant.

Obligată la plata unor amenzi civile pe zi de întârziere în favoarea statului prin încheierea civilă nr. 6661/2010 a Judecătoriei Oradea, apelanta  pârâtă organizează acest concurs, însă acesta este, așa cum reține Curtea de Apel C___ în decizia mai sus arătată, practic formal, fără respectarea dispozițiilor Regulamentului privind numirea comisiei de examinare și probele de concurs, în condiții de lipsă totală de transparență a criteriilor avute în vedere la evaluarea candidaților. Concursul este câștigat de persoana aflată deja pe post prin delegare, singurul care a fost notat cu punctaj maxim de 10 puncte pentru memoriul de activitate, fără ca această probă să fie prevăzută în mod expres prin dispozițiile regulamentului și mențiunile anunțului pentru concurs. De asemenea, spre deosebire de restul candidaților, doar în situația acestuia punctajele acestuia au fost identice la toate probele scrise pentru trei dintre membrii comisiei, singurul care a acordat un punctaj mai mic fiind reprezentantul sindicatului.

Aceste considerente au determinat Curtea de Apel să mențină dispoziția primei instanțe de anulare a concursului organizat la 16.06.2010 și să oblige pârâta la organizarea unui nou concurs.

Urmare a acestei sentințe, pârâta emite ordinul nr. 292/04.05.2012, prin care a dispus organizarea unui nou concurs pentru ocuparea acestui post, incluzând, printre condițiile specifice de participare la concurs, și cunoașterea limbii uneia dintre comunitățile etnice pentru care emite S_______ Teritorial de Radio C___.

Concursul a fost contestat de către reclamant, fiind format dosarul cu nr. XXXXXXXXXXXXX. În primă instanță, Tribunalul C___ reține că de la vacantarea postului și până la momentul organizării concursului, a fost delegată să ocupe acest post o persoană aparținând uneia dintre minoritățile în limba căreia se realizează emisiuni și constată, în consecință, că în spatele instituirii acestei condiții aparent inofensive, utile și justificate, se ascunde tendința pârâtei de a favoriza ocuparea postului de către o anumită categorie de persoane și excluderea altora.

Prin decizia civilă nr. 3944 din 14.10.2013, Curtea de Apel C___ menține hotărârea primei instanțe, reținând că angajatorul nu a dovedit că pentru alte concursuri organizate pentru ocuparea aceluiași post s-a prevăzut ca o condiție de înscriere cunoașterea limbii uneia din comunitățile etnice. Curtea mai reține ca fiind relevant faptul că persoana delegată să ocupe acest post a fost și singurul candidat la concurs care a îndeplinit condiția contestată.

Curtea reține, din cuprinsul tuturor hotărârilor judecătorești mai sus menționate, că, prin acțiunile sale, apelanta pârâtă a acționat în mod constant în sensul blocării accesului la promovare, atât a reclamantului, cât și a colegilor săi. Aceasta și-a îndeplinit în mod formal obligația de a organiza un concurs, menținând pe post aceeași persoană din 2006 până cel puțin în 2013 (dată până la care există informații în prezenta cauză).

Această atitudine a avut, în ceea ce privește persoana reclamantului, consecințe însemnate asupra sănătății acestuia. Faptul că reclamantul a fost nevoit să acționeze în mod repetat în instanță pentru restabilirea legalității a generat un stres de un grad semnificativ și permanent.

Poziția de salariat presupune prin ea însăși o subordonare față de angajator. Poziția de dominare a angajatorului ce derivă din însăși natura raporturilor de muncă face dificilă intervenția angajatului care se consideră nedreptățit – pentru restabilirea legalității și a echității – iar atunci când angajatul, în ciuda acestei dificultăți, decide să iasă din pasivitate și să apeleze la instrumentele legale pentru a dobândi recunoașterea drepturilor ce îi sunt încălcate, se expune inclusiv unor represalii ulterioare din partea unui angajator abuziv.

Ca atare, această disproporție de forță între angajator și angajatul său determină un stres suplimentar celui ce își asumă calitatea de contestator, stres ce se adaugă celui inerent participării la un proces judiciar.

Procesele declanșate de reclamant în vederea obligării pârâtei la organizarea unui concurs ce respectă imperativele legale au presupus participarea sa la nenumărate termene de judecată, un efort psihic, mintal și fizic susținut, în condițiile în care reclamantul nu are pregătirea juridică care să îi permită apărarea drepturilor sale fără eforturi suplimentare deosebite și nici pe departe o forță financiară comparabilă cu cea a angajatorului, care să îi permită acces la sprijin juridic calificat. Consecința a fost aceea că, în cadrul acestor procese, reclamantul și-a sacrificat timpul liber sau/și cel dedicat odihnei, pentru documentarea, elaborarea și redactarea actelor procesuale, pregătirea și administrarea probatoriilor, prezentarea și susținerea poziției sale procesuale în fața instanței de judecată etc.

În contrapondere, societatea pârâtă a avut mereu posibilitatea financiară de a-și asigura apărarea prin avocați specializați, fapt ce a sporit disproporția de forțe și a creat un stres suplimentar reclamantului.

Or, atâta vreme cât cererile sale s-au dovedit temeinice, iar considerentele hotărârilor judecătorești relevă reaua credință a pârâtei, care a insistat în numirea unei anumite persoane pe acest post, încălcând egalitatea de șanse a contracandidaților, Curtea reține un ilicit grav săvârșit de aceasta, cu consecințe directe asupra  vieții reclamantului, a cărui viață profesională s-a transformat într-o luptă cu angajatorul pentru respectarea unor drepturi fundamentale.

Blocarea accesului reclamantului la un concurs care să îi asigure egalitatea de șanse nu a avut ca și consecință doar o frustrare resimțită în mod legitim de acesta, la nivel principial, ci o consecință cât se poate de pragmatică și concretă, inclusiv din perspectiva perspectivei materiale și de statut social. Fără îndoială, nu există nici o certitudine că, odată organizat în mod legal concursul, reclamantul ar fi și cel care ar fi câștigat competiția și ar fi ocupat postul de redactor șef adjunct. La fel însă, nu există nici o certitudine că, participând la concurs, reclamantul nu ar fi obținut postul. Singurul lucru cert este ca acesta ar fi avut o șansă să devină redactor șef adjunct și comportamentul abuziv al pârâtei este cel ce l-a împiedecat să încerce fructificarea acesteia. Acest prejudiciu poate și trebuie cuantificat ca prejudiciu moral – compensarea frustrării, nemulțumirii, neîmplinirii pe plan profesional și material –, urmând a fi avut în vedere la stabilirea cuantumului final al daunelor datorate reclamantui.

Tensiunile generate de problema legată de ocuparea prin concurs a postului s-au concretizat prin acțiuni îndreptate în mod direct asupra reclamantului, angajatorul pârât acționând în mod constant prin fapte de diverse intensități împotriva acestuia.

În loc ca societatea să se preocupe să asigure „condiții corespunzătoare de muncă”, obligație ce îi revenea potrivit prevederilor art. 40 alin. 2 lit. b) Codul muncii, pentru ca angajatul să aibă ca unică preocupare îndeplinirea cât mai profesionistă a atribuțiilor sale de serviciu, într-un mediu de lucru propice, reclamantul a fost  pus în situația de a întâmpina un mediu ostil la locul de muncă, un  mediu creat prin acțiunile culpabile ale angajatorului.

O primă problemă cu care acesta a trebuit să se confrunte a fost aceea a sancțiunilor nelegale.

O primă astfel de sancțiune a fost aplicată chiar la momentul de debut al problemelor, prin decizia nr. 3/31.05.2006. De asemenea,reclamantul a mai fost sancționat de două ori, iar anularea acestora a fost făcută de instanță în cadrul prezentului dosar, pentru considerentele deja arătate.

Prima sancțiune a fost aplicată reclamantului chiar de către contracandidatul său la concursul în curs de desfășurare pentru postul de redactor șef, fapt ce l-a determinat pe acesta să considere că rolul sancțiunii a fost acela de a-l elimina din competiție.

Acesta a atacat în instanță decizia, iar prin decizia civilă nr. 1036/17.05.2007, Curtea de Apel C___ a dispus anularea acesteia.

În considerente, s-a reținut că, chiar dacă aparent, redactorul șef adjunct era singura persoană abilitată în acel moment să emită decizia de sancționare, obiectivitatea acestuia urma a fi stabilită prin cercetarea pe fond a contestației, pentru ca apoi, în urma analizei, Curtea să constate că, prin sancțiunea aplicată, reclamantului i-a  fost îngrădită libertatea de exprimare, prin cenzurarea indirectă a acesteia.

Din nou, această decizie este relevantă și în prezenta cauză, prin prisma modului în care pârâta înțelege să recunoască și să garanteze libertatea de opinie pentru toți salariații săi, mentalitate ce se regăsește și în acțiunile sale ulterioare, asupra căreia Curtea va reveni în cele ce urmează.

Libertatea de exprimare este un drept garantat prin Constituție și la nivel de Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar acest drept dobândește o relevanță sporită în cadrul acestui angajator, care furnizează servicii de radiofonie publice, având ca atare nu doar o obligația comună, ci una specifică, profesională, de a proteja și promova libertatea de exprimare și dreptul la informare.

S_________ Română de R_____________, potrivit art. 4 din Legea 41/1994, republicată, ca serviciu public în realizarea obiectivelor generale de informare, educație, divertisment, este obligată să prezinte, în mod obiectiv, imparțial, realitățile vieții social-politice și economice interne și internaționale și să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice.

Ca atare, apelanta pârâtă este obligată să asigure un jurnalism independent, iar acest deziderat poate fi obținut atunci când ea însăși asigură angajaților săi jurnaliști libertatea de opinie.

În această notă, această primă sancțiune, anulată de instanță, dobândește o gravitate sporită și semnifică începutul unor alte acte care au avut ca scop și efect, pe de-o parte, desconsiderarea, discriminarea și chiar umilirea reclamantului și, pe de altă parte, cenzurarea dreptului la liberă exprimare a acestuia, cu efecte asupra dreptului la informare pe care societatea pârâtă este obligată să îl asigure cetățenilor.

O primă acțiune reclamată de apelant este aceea că, după ce vreme de mai mulți ani a  realizat o emisiune matinală, „Bună dimineața”, aceasta a fost ulterior a fost retrasă din grila de programe, fără ca pârâta să justifice în mod obiectiv și rezonabil necesitatea acestei măsuri. Aceeași măsură a fost luată și în privința emisiunii „Sinteza zilei”, realizată de reclamant.

În ceea ce privește emisiunea „Sinteza zilei”, prin adresa nr. 1258 din data de 14.04.2010, reclamantul se adresează redactorului șef Radio C___, cerând lămuriri cu privire la formatul acesteia.

Reclamantul arată în mod concret că a avut discuții cu B_____ R____ și A_____ H_____, în care cei doi au arătat că emisiunile nu corespund formatului grilei, în fapt că subiecte precum graficul lucrărilor ce se vor realiza la autostrada Transilvania, probleme administrative actuale dezbătute cu consilieri locali sau alte asemenea subiecte, chiar dacă sunt de maxim interes general, nu sunt de actualitate. Reclamantul subliniază însă în petiție că aceste subiecte au fost în strânsă legătură cu evenimente aflate în desfășurare în perioada respectivă.  În continuare, acesta arată că i s-a cerut să nu mai invite personalități politice, chiar dacă acestea sunt implicate direct în evenimente, ci ziariști care să comenteze pe marginea subiectelor respective.

Reclamantul a cerut totodată să i se comunice în ce calitate a fost făcută analiza de către cele două peroane, cerere legitimă în condițiile în care solicitările cenzurau direct libertatea sa în a alege subiectele și invitații în emisiunile pe care le realiza. Mai mult, reclamantul a arătat în cadrul aceleiași petiții că cei doi i-au comunicat că, dacă va continua să abordeze același gen de subiecte, emisiunea va fi scoasă din grilă.

În ciuda faptului că a existat o sesizare scrisă din partea reclamantului, pârâtele nu au făcut dovada că au răspuns în scris observațiilor acestora și nici nu au furnizat o explicație punctuală, concretă pentru eliminarea acestei emisiuni din grila de programe.

Fără îndoială, pârâta are deplina libertate de a-și organiza managementul intern, inclusiv prin prisma stabilirii grilei de programe. Însă în momentul în care această libertate este folosită în scopul ascuns de a sancționa un angajat și de a-l retrage pe acesta într-un plan secund al activității profesionale, această libertate se exercită abuziv, devenind un fapt ilicit, sancționabil de instanța de judecată.

Or, pârâta nu a depus la dosarul cauzei probe din care să rezulte că renunțarea la emisiune ar fi făcut parte dintr-o strategie de regândire a grilei de program sau ar fi fost consecința unei scăderi a audienței emisiunii și că astfel nu a fost o măsură deturnată spre scopul ilicit mai sus arătat.

Acest fapt este cu deosebire important pentru că, după ce mai mulți ani reclamantul a realizat emisiuni radiofonice, cu succese notabile materializate prin premii sau nominalizări, acesta a fost scos cu totul de la emisiunile radiofonice din grilă, în sensul că nu a mai apărut cu vocea sa în emisiunile radio, ci i s-au dat doar sarcini ce nu presupuneau apariția sa pe post.

Deși pârâta specifică faptul că și acele alte sarcini erau în egală măsură specifice activității de redactor, Curtea observă că, inclusiv la nivel de percepție generală, câștigarea unui renume în profesie și afirmarea profesională nu pot fi realizate în cadrul unei societăți de radiofonie decât cu condiția contactului dintre redactor și publicul său.

Ca atare, după ce vreme de mai mulți ani reclamantul a realizat și prezentat în mod constant emisiunea de dimineață și alte emisiuni, după ce a realizat reportaje, dintre care unele premiate, retragerea sa cu totul de pe post apare ca fiind o măsură intempestivă și abuzivă. Faptul că această măsură a survenit după ce reclamantul a contestat legalitatea ocupării postului de redactor șef și în contextul sesizării privind problema plagiatului reprezintă un element în plus ce formează convingerea instanței că măsura nu a fost luată cu bună credință, ci a fost menită să îi restrângă reclamantului posibilitatea de afirmare profesională.

Curtea nu a reținut justificarea pârâtei potrivit căreia măsura îndepărtării reclamantului din emisiunile radiofonice a  fost legate strict de faptul că, în urma unei evaluări făcute la nivel de societate,  s-a constatat că vocea acestuia prezintă anumite deficiente.

Astfel, apelanta pârâtă nu a depus la dosarul cauzei nici un fel de act din care să rezulte procedura urmată, rezultatul evaluării, dovada comunicării acestuia pârâtului si nici dacă acesta putea sau nu să conteste rezultatul și să ceară o nouă evaluare. Această precizare este extrem de importantă, în condițiile în care evaluarea vocii a avut consecințe grave în privința carierei reclamantului, caruia i-a fost definitiv luată posibilitatea de a mai realiza emisiuni radiofonice sau materiale complexe, atribuțiile sale fiind restrânse treptat la cele ale unui reporter de teren.

Mai mult, reaua credință a societății în folosirea rezultatului acestei evaluări ca pretext pentru înlăturarea reclamantului rezultă din faptul că apelanta pârâtă nu a făcut nici un efort pentru a-l ajuta pe acesta să își corecteze eventualele deficiențe.

Martorul V_____ L___ a declarat că „La București s-a apelat la specialiști (…) pentru a ajuta persoanele care au nevoie să își îmbunătățească vocile, lucru care nu s-a întâmplat la S_______ din C___”. Această acțiune a societății nu este o simplă dovadă de bunăvoință lăsată la aprecierea managerului studioului regional, ci o obligație ce derivă din prevederile art.16 alin.2 din Codul de conduită etică al apelantei pârâte, potrivit căruia: “Instituția oferă un tratament corect tuturor angajaților săi și asigură acestora suport pentru îmbunătățirea pregătirii profesionale”.

Or, apelanta pârâtă nu doar că nu a asigurat un suport reclamantului pentru îmbunătățirea deficiențelor constate la evaluare, ci a folosit acest rezultat pentru a-l elimina pe reclamant din tot ceea ce însemna activități ce implica folosirea vocii într-o societate radiofonică, fapt ce relevă reaua credință a acesteia în raporturile cu reclamantul.

Aceste măsuri au avut asupra carierei reclamantului un impact negativ grav, reducând foarte mult posibilitatea acestuia de a-și folosi capacitatea și experiența profesională în domeniul său de specialitate, în care își dovedise de altfel potențialul.

Astfel, după ce vreme îndelungată reclamantul a realizat emisiuni, interviuri și reportaje în domeniul pe care era specializat, cel politic, după această evaluare a devenit practic reporter de teren, o calificare considerată mult sub cea inițială și care presupunea realizarea de vox-uri simple, adică interviuri pe stradă, practic partea de jurnalism ce poate fi realizată de începători și nu presupune nici o calificare specială. În aceste condiții, este legitim ca reclamantul să se simtă umilit și să privească acest fapt ca o degradare a carierei sale.

Apelanta pârâtă arată că toți reporterii efectuează astfel de vox-uri, iar martorul propus chiar de societate, Hutanu A_____, confirmă că marea majoritate a materialelor făcute de ceilalți redactori de teren conțin vox-uri. Martorul arată că, din punctul său de vedere, nu există nici o diferență între un vox difuzat ca atare și un vox inclus într-un material.

Or, această diferență este esențială pentru reclamant și Curtea împărtășește aceeași concluzie. Astfel, un vox simplu nu implică o muncă care să poarte amprenta personalității jurnalistului, nu implică investigație și nici creație. Însă atunci când aceste voxuri sunt parte a unui material complex, ele sunt o etapă dintr-un proces ce pun în valoare competențele jurnalistice și sunt necesare tocmai în considerarea produsului jurnalistic final.

În cazul reclamantului, același martor arată că acesta nu realizează reportaje complexe. Martorul justifică acest lucru, pe de-o parte,  prin faptul că pentru aceste reportaje complexe ar trebui să își folosească vocea, iar pe de altă parte este foarte util în ceea ce face.

Aceste aspecte relevă faptul că de la un reporter care fusese în trecut premiat pentru reportajele pe care le face, după această „evaluare” a vocii, făcută în condițiile amintite, acesta a ajuns în situația de a face materiale de începători și a realiza știri ca redactor de teren. Așa cum admite același martor, specializarea reclamantului nu mai este relevantă prin prisma noilor atribuții, deoarece nu există o împărțire pe domenii a redactorilor de teren și se ajunge la o împărțire pe subiecte.

Martorul L___ V_____ arată de altfel că, în practică, reporterii de teren sunt considerați ca având atribuții inferioare redactorilor, în condițiile în care aceștia își pot îndeplini atribuțiile chiar cu studii liceale, nefiind  necesare studii superioare, spre deosebire de redactori. Martorul Izvorean D__ C_______ confirma si el ca reporterilor de teren nu le este menționat în cadrul știrilor numele pe post.

Este astfel evidentă degradarea carierei reclamantului, statutul sau profesional în cadrul societății de radio suferind o retrogradare semnificativa.

Excluderea de la ședințele de redacție este o altă problemă reclamantă în cauză, cu consecințe de asemenea grave în ceea ce privește activitatea reclamantului în cadrul redacției, prin limitarea posibilității acestuia de a-și aduce aportul la misiunea SRR de informare a publicului.

Apelanta pârâtă a negat că ar fi blocat în vreun fel accesul reclamantului la aceste ședințe, făcând trimitere la un mail prin care aducea la cunoștința tuturor redactorilor ca participarea la aceste ședințe nu este facultativă.

Martorii audiați în cauză relevă însă o situație de fapt contrară, ce sprijină susținerea reclamantului.

Astfel, martorul L___ V_____ a menționat ca, la doua săptămâni după decizia Comisiei de Etica a Universității B____ Bolyai privind plagiatul, atât el, cat si reclamantul au primit prin mail o decizie prin care li se spunea ca nu trebuie sa mai participe la ședințele de macheta si ca vor primi în scris sarcinile de serviciu. Martorul arata ca a discutat cu alți colegi si niciunul dintre aceștia nu au mai primit o astfel de decizie. Același martor arata că el s-a prezentat la o ședința, dar a fost dat afară de către domnul B_____ R____.

Martorul Hutanu A_____ declara, la rândul sau, ca ședința este o chestiune de organizare internă și crede că reclamantului i s-a comunicat sa nu se mai prezinte la acele ședințe la un moment dat. Același martor a arătat ca există o stare de tensiune între reclamant și conducerea radioului și crede ca acest lucru a generat lipsa reclamantului de la ședințe.

Martorul Izvorean D__ C_______ a arătat și el ca, în general, reporterii participă la toate ședințele, si nu știe motivele pentru care reclamantul a participat doar la unele dintre ele. Tot acest martor a relatat despre un incident, când reclamantul a fost dat afară de la ședința de către managerul B_____ R___, fără insa a putea preciza când si din ce motive acesta incident a avut loc.

Din declarațiile acelorași martori, Curtea retine ca, în mod obișnuit, la aceste ședințe participau redactorii cu atribuții de teren, redactorul sef si producătorii. Aceste ședințe se desfășurau printr-un dialog purtat între conducerea postului de radio și cei prezenți, adică redactori și reporteri. Astfel, se făceau propuneri de către toata lumea cu privire la subiecte, la modul de realizare, la termenul în care se realizau subiectele, precum și la durata acestora.

Curtea subliniază așadar importanța deosebită a acestor ședințe, în urma cărora se decidea cum va arăta programul sau jurnalul de știri. Practic în cadrul acestor ședințe se evaluează majoritatea știrilor care merită să fie abordate, se hotărăște selecția și ierarhizarea informațiilor. Or, tot acest proces apare ca unul de negociere, în care fiecare redactor prezintă propunerile de știri, iar calitatea finală a informației ce va fi livrată cetățeanului depinde de fiecare redactor și de deplina libertate a acestora în a propune subiecte pe care le consideră a fi de interes public. De aceea fiecare jurnalist  are dreptul și obligația să exercite dreptul inviolabil la libera exprimareîn virtutea dreptului publicului de a fi informat. Acesta este de altfel și motivul pentru care jurnalistul se bucură de o protecție sporită în exercitarea acestui drept, dat fiind rolul vital, de apărător al valorilor democratice, pe care presa îl îndeplinește în societate.

Ca atare, împiedicarea reclamantului de a participa la aceste ședințe reprezintă nu doar un obstacol în cariera sa, ci și o încălcare gravă a dreptului său la liberă exprimare și, implicit, o împiedecare în a-și exercita meseria conform rolului pe care îl are în societate. Corelativ, acestui drept al jurnalistul ii corespunde dreptul cetățeanului la o corecta informare, ceea ce conferă o gravitate semnificativă problemei ridicate.  

Importanța deosebită a acestei independențe rezidă și din prevederile art.10 alin.5 lit. a din Legea 41/1994, potrivit cărora  statutele vor cuprinde în mod obligatoriu norme care să garanteze apărarea ziariștilor și a celorlalți realizatori de emisiuni față de încercările de a li se știrbi independența profesională și de a li se leza drepturile. Aceste încercări pot veni din afara instituției de presă, însă, la fel de bine pot veni și din interiorul ei, iar jurnalistul are dreptul la protecție indiferent de sursa presiunii.

Mai mult, reclamantul susține că, deși jurnalistul are dreptul de a propune subiecte, iar respingerea acestora de către conducere trebuie făcută motivat (cap. II, art. 1.1, 1.2, 1.3, 1.5 din statut), multe subiecte propuse de el au fost ignorate, deși și-au dovedit ulterior interesul public. Reclamantul aduce mai multe exemple concrete, precum ruperea USL, subiect ce lui i-a fost refuzat pentru a fi ulterior realizat de alt coleg, sau cel al conferinței privind autostrada Transilvania, fără ca societatea pârâtă să aducă în apărare contraargumente pertinente, care să nege sau să justifice situația invocată de reclamant.

În mod constant, apelanta pârâtă s-a limitat a invoca că este dreptul societății să stabilească grila de programe și sarcinile ce revin angajaților săi, iar aceștia sunt obligați să le execute, iar modul în care acest management este exercitat este o chestiune de oportunitate ce excede controlului instanței de judecată.

Curtea subliniază că această regulă este corectă, ca principiu, atâta vreme cât se menține în limitele legalității, iar în ceea ce privește raportul specific instituție de presă – jurnalist legalitatea include libertatea de exprimare a jurnalistului și excluderea oricărei forme de cenzură, motiv pentru care sunt și reglementate distinct regulile privind propunere de subiecte și respingerea lor chiar de către actele interne ale societății pârâte. Mai simplu spus, libertatea decizionala nu înseamnă putere discreționară și abuzivă și, în nici un caz, nu poate acoperi cenzura.

Martorul Hutanu A_____ a arătat că se întâmplă zilnic sau aproape zilnic ca un subiect să fie repartizat unui redactor și după realizarea lui să nu mai fie difuzat. Același martor arată că s-a întâmplat să fie refuzate materialele reclamantului, editorii de știri având atribuții de selecție, dar nici într-un caz nu s-a întâmplat mai des acest lucru în cazul reclamantului decât în cazul altor reporteri de teren.

Or, acest martor face referiri generice la practica din cadrul societății si nu explica situațiile punctuale arătate de reclamant, situații în care, deși acesta a propus subiecte de interes public, acestea nu au fost acceptate sau, deși avea specialitate pe un anumit domeniu, s-a preferat trimiterea unui alt reporter în locul sau. Aceasta din urma situație, la care reclamantul a făcut referire în mod expres și într-o petiție trimisa conducerii SRR, nu a fost explicată în nici un fel de către conducere, deși întrebarea acestuia era una justificată. În condițiile în care reclamantul s-a documentat anterior pe subiect, făcuse reportaje anterioare pe acest subiect, era specializarea sa, este pe deplin legitim să întrebe de ce a fost preferat un alt coleg în locul său, iar societatea să ofere un răspuns concret în locul celui de genul „așa s-a decis”.

De altfel, obligativitatea respingerii subiectelor propuse de către jurnaliști în mod motivat este o garanție contra arbitrariului si cenzurii și o condiție pentru oferirea unei informații de calitate cetățenilor, impusă societății prin însuși statutul societății, obligație pe care aceasta o minimalizează si o încalcă fără a oferi pentru aceasta explicații pertinente.

Ca atare, Curtea concluzionează că, coroborat cu excluderea reclamantului de pe post, aceste refuzuri repetitive de a accepta subiecte propuse de reclamant sau de a-i permite acestuia să participe ca jurnalist la eveniment importante denota intenția clară a pârâtelor de a minimaliza capacitatea profesională a acestuia, prin trasarea constantă de sarcini sub nivelul pregătirii sale.

Curtea reține că o altă acțiune din cadrul fenomenului de mobbing ce l-a vizat pe reclamant o constituie și izolarea sa în cadrul colectivului, aceasta ajungând ca, urmare a acțiunilor pârâte, să îi fie conturată imaginea unui salariat problemă, de care trebuie și, pentru propriu confort, este bine să te disociezi.

Astfel, martorul L___ V_____ atestă susținerile reclamantului potrivit cărora colegii îl evitau, menționând că colegii A______ Leonid și inginerul de sunet C____ F_____ au spus în public să nu-i mai sune reclamantul, deoarece nu vor să aibă probleme.

Totodată, colegii refuză să stea de vorbă cu reclamantul deoarece nu doresc să fie văzuți, existând camere de supraveghere.

La rândul său, numitul Teburzuca O_____ D_____ I____ a  depus la dosarul cauzei o declarație olografă (f.38 vol. II dosar fond) în care povestește un episod în cadrul căruia a fost întrebat: “«Tu joci baschet cu M______?»… eu crezând că e o glumă am răspuns: «joc cu cine vine acolo»… moment în care d-ul manager B_____ R____-Zazsmencu a spus «eu atâta îți zic… joci baschet cu M______»”.

Această declarație, deși nu a fost dată în fața instanței, va fi avută în vedere în condițiile în care nu doar că confirmă susținerile cele expuse prin declarația martorului L___ V_____, mai sus citat, ci confirmă intenția societății de a-i menține acestuia un statut de indezirabil în cadrul colectivului.

Or, acest mod de acțiune încalcă tocmai regulile pe care pârâta și le-a asumat prin actele interne în acest sens.

Astfel, potrivit art.16 alin.3 din Codul de etică, SRR asigură un mediu propice lucrului în echipă. Este însă evident că un mediu propice lucrului în echipă nu poate fi asigurat atunci când se insuflă salariaților teama că relațiile colegiale normale cu un salariat considerat o problemă pentru conducere vor avea consecințe și în ceea ce privește situația lor în cadrul societății.

Prin adrese emise și asumate de conducerea societății reclamantul este caracterizat într-un  mod umilitor, menționându-se că acesta își supraevaluează meritele și urmărește interese personale.

În cadrul unei astfel de adrese se arată că preocupările reclamantului reliefează faptul că “este tributar unor interese pur personale în relațiile cu oficialitățile”, subliniindu-se “nerușinarea cu care își desconsideră colegii” (f. 63 dosar fond).

Este important de menționat că aceste caracterizări vin ca reacție la petițiile reclamantului adresate conducerii centrale a Societății de R_____________, prin care acesta a semnalat problemele cu care se confruntă, indicând punctual acțiuni pe care le aprecia ca fiind acte de hărțuire și discriminare la locul de muncă.

Aceste petiții au fost adresate în condițiile în care Regulamentul intern SRR prevăd o ________ norme neechivoce în acest sens, astfel:

– Art. 16 alin.1 din Regulamentul intern: „În cadrul relațiilor dintre angajații SRR (…) se interzice orice comportament care prin efectele lui defavorizează sau supune unui tratament injust sau degradant o persoană sau un grup de persoane”.

-Art.17 alin.1 din Regulamentul intern: „Orice salariat care prestează o muncă beneficiază de (…) respectarea demnității și a conștiinței sale”.

– Art. 39 lit. e din Regulament: „Salariații SRR au dreptul la demnitate în muncă”.

În loc ca aceaste petiții să fie analizate cu seriozitate de către conducerea instituției și să fie declanșată o anchetă efectivă pentru verificarea faptelor semnalate, petițiile acestuia au devenit o nouă sursă pentru hărțuirea și sancționarea reclamantului, denotând o politică abuzivă în acest sens la nivel de societate.

Curtea subliniază că într-o instituție precum cea pârâtă, o instituție de un vădit interes public, criticile aduse din interior managementului acestuia au o importanță fundamentală pentru asigurarea și prezervarea unui management destinat în exclusivitate servirii dreptului cetățenilor la informare corectă și completă. Astfel, verificarea fiecărei reclamații privind un presupus abuz este singura cale fie pentru a constata că aceasta nu este întemeiată, deci societatea funcționează în parametrii normali, fie, în cazul în care plângerea este întemeiată, se pot lua măsuri care să corecteze deviațiile în timp optim.

Or, alegând calea sancționării celor ce se plângeau de abuzuri, pârâtele au permis ca fapte ce puteau fi corectate individual să devină o problemă generală, sistemică, la nivel de societate. Curtea constată, și din această perspectivă, gravitatea situației cu care s-a confruntat reclamantul pe parcursul unei lungi perioade de timp.

 

În ceea ce privește problema fișei postului, o altă componentă a mobbingului la care a fost supus reclamantul,  Curtea subliniază desconsiderarea de care a avut parte reclamantul și în tratarea acestei probleme, în ciuda faptului că pârâta era obligată la actualizarea fișei în conformitate cu considerentele ce au stat la baza pronunțării deciziei civile nr. 5083 din 6 decembrie 2011 de către Curtea de Apel C___.

Prin această decizie se reține că „interesul deosebit al recurentului de a se adresa instanței de judecată specializată în conflicte de muncă pentru proteguirea drepturilor sale de salariat privind actualizarea fișei postului, rezultă din importanța acestui act, având în vedere, pe de o parte, faptul că atribuțiile astfel stabilite trebuie avute în vedere în executarea zilnică a contractului de muncă, iar pe de altă parte, că acestea sunt luate în considerare și în cadrul procedurii de evaluare a activității sale profesionale, cu posibile consecințe asupra salarizării sau promovării în profesie”.

În cadrul aceleiași decizii se trasează și caracteristicile esențiale ale fișei postului și anume, că atribuțiile specifice trebuie să fie riguros specificate și să cuprindă sarcini actuale, reale și concrete.

În loc ca, imediat după pronunțarea acestei decizii, pârâta să procedeze la emiterea unei noi fișe a postului cu respectarea cerințelor indicate de instanță, această problemă a devenit o nouă sursă de șicanare a reclamantului.

Noua fișă a postului, depusă în probațiune în cauză, este nesemnată de reclamant, acesta justificând refuzul de a o semna prin faptul că i-au fost trasate o ________ sarcini mai largi chiar decât în fișa precedentă, ce acoperă practic toate funcțiile specifice activității unei instituții de radiodifuziune.

Într-adevăr, Curtea reține că, prin decizia amintită, instanța a reținut că genul de sarcini precum realizarea de interviuri sau relatări reportaje sunt mult prea generale, iar prin noua fișă sarcinile trasate au un caracter chiar mai larg decât cele considerate anterior necorespunzătoare. Astfel, prin fișa depusă la dosarul de fond (fila 174) sunt trasate sarcini precum „urmărirea asigurării unei calități superioare a producției editoriale”, „creșterea productivității publicistice”, „asigurarea și urmărirea realizării obiectivelor tematice generale și de actualitate, creând condiție adecvată pentru realizarea acestora”, „asigurarea informației primare pentru activitatea editorială”, incluzând și o ________ atribuții potestative precum „poate redacta și prezenta știri, redactări interviuri, reportaje din teren”, „poate conduce echipe de creație și producție editorială”, „poate să exercite alte sarcini în funcție de competențele profesionale”, „poate realiza emisiuni, radioprograme, analize politice sociale, politice sau culturale”, „poate realiza selecția valorică a materialelor jurnalistice pe care le include în sumarul emisiunilor”.

Or, în condițiile în care în fapt atribuțiile reclamantului sunt în prezent acelea ale unui reporter de teren, o astfel de fișă a postului este reprezentarea pur și simplu a unei atitudini sfidătoare ale societății atât în raport cu reclamantul, cât și cu instanța de judecată a cărei hotărâre ce viza acest aspect trebuia respectată.

Aceasta atitudine de desconsiderare rezultă inclusiv prin modul oficial în care conducerea Studioului de la C___  se raportează la obligația stabilită de instanță, în cuprinsul adresei nr. 12.02 din 13.10.2014 aceștia precizând că: „Mai mult, d-ul M____ I___ M______, invocând o fișă a postului stabilită prin justiție (?!), pe care noi nu o putem consulta, dorește acoperirea exclusivă a subiectelor ce țin de zona politicului și a administrativului” (f. 63 dosar fond). Această prezentare a dorinței legitime a reclamantului de a avea o fișă a postului concretă, bazată pe o hotărâre judecătorească, care să țină cont și de specializarea sa,  este prezentată conducerii centrale a societății într-un mod vădit tendențios și denigrator.

Curtea remarcă și ironia cinică a acestui mod de a acționa a pârâtei, ce rezidă din disproporționalitatea vădită între atribuțiile extrem de largi trasate prin fișa postului și sarcinile pe care le solicită în fapt acestuia. Astfel, în fișa postului se arată că „poate redacta și prezenta știri, redactări [sau redacta?] interviuri, reportaje din teren”, „poate realiza emisiuni, radioprograme, analize politice sociale, politice sau culturale”, în condițiile în care atribuțiile reclamantului au fost reduse la cele ale unui reporter de teren, căruia nu îi este permis să își folosească vocea. La fel, în condițiile în care acestuia îi sunt refuzate sistematic subiectele propuse și dat afară de la ședințele de redacție, în fișa postului este trecut „poate realiza selecția valorică a materialelor jurnalistice pe care le include în sumarul emisiunilor”.

O astfel de atitudine are ca afect în mod inevitabil umilirea reclamantului, prin această discrepanță ostentativă între ceea ce societatea îi prevede în fișa postului și atribuțiile pe care i le permite în fapt.

Mai mult, societatea pârâta a acționat într-un mod complet neloial și jignitor pentru reclamant, încercând să-l determine pe acesta să își asume noua fișă, prin condiționarea unor măriri salariale de semnarea acesteia.

Ca atare, în loc ca acest fapt – al adaptării unei noi fișe a postului  – să se facă cu bună credință, în acord cu dispozițiile instanței de judecată,  așa cum ar fi normal, ea a generat un nou stres pentru reclamant care a trebuit să adreseze noi petiții scrise, noi plângeri pentru obținerea măririi salariale ce i se cuvenea în mod legal.

În acest sens, prin adresa nr. 12/03.03.2014, reclamantul menționează că a primit o notificare privind includerea în salariul de bază a sporului de condiții grele în cuantum de 14 % și că nu are nici un fel de obiecții în a semna act adițional la contractul de muncă în acest sens, însă odată cu aceasta i s-a cerut și modificarea atribuțiilor postului în acord cu fișa emisă în condițiile mai sus arătate(f. 176, 177,178 dosar fond).

Curtea constată că, într-adevăr, actul Adițional nr. 1/01.02.2014 la contractul individual de muncă al reclamantului cuprindea două puncte, unul referitor la modificarea atribuțiilor postului, conform fișei anexate la Actul adițional, și un punct referitor la modificarea salariului de bază lunar prin includerea sporului de 14 % în salariul de bază lunar (f. 173 dosar fond).

Ca atare, prin semnarea acestui act, ce ar fi condus la mărirea salarială, reclamantul și-ar fi exprimat acordul și cu privire la fișa postului, fapt ce denotă modul profund neloial în care pârâta a încercat să îi impună atribuții ce veneau în contra dezlegărilor stabilite prin hotărârea judecătorească.

Prin refuzul de a semna acest act reclamantul s-a văzut în situația de a nu beneficia de mărirea salarială pe o perioadă de mai multe luni. Astfel, abia în noiembrie 2014, deci după mai multe luni de la redactarea actului adițional și după ce anterior adresase mai multe petiții cu acest obiect, acesta a beneficiat de plata sporului respectiv (filele 178, 179 dosar fond).

Lipsirea abuzivă a reclamantului de o majorare salarială ce i se cuvenea în mod necontestat dovedește o persistență uimitoare, atât a angajatorului în conduita sa abuzivă, cât și o reclamantului în rezistența sa remarcabilă în fața abuzului.

Curtea subliniază, în acest sens, că nu este prima dată când reclamantului nu îi sunt recunoscute de către societate drepturi salariale de care trebuia să beneficieze. Prin decizia nr. 5083 din data de 6 decembrie 2011, Curtea a admis recursul reclamantului M______ M____ și a constatat că reclamantul era îndreptățit la reașezarea în grilă începând cu data de 15.02.2009, obligând în consecință pârâtele la plata diferențelor de drepturi salariale. Curtea a arătat că acțiunea pârâtelor a echivalat cu o diminuare practică a indicelui de salarizare a reclamantului, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă. Chiar dacă prin acțiunea respectivă a fost respinsă cererea de acordare a daunelor morale, Curtea reține relevanța acesteia în prezenta cauză. O faptă privită individual poate apărea ca având o semnificație minoră, însă importanța ei se relevă într-un mod diferit atunci când este parte dintr-un ansamblu de abuzuri care, cumulat, conturează o acțiune de mobbing.

Reclamantul este nevoit, așadar, ca și pentru plata unor drepturi salariale ce ar fi trebuit să îi fie acordate în mod firesc, să depună eforturi suplimentare considerabile, prin formularea de acțiuni în judecată sau petiții, ce au generat nu doar întârzieri în a beneficia de acestea, ci și punerea reclamantului într-o situație umilitoare, de inferioritate și discriminare în raport cu colegii săi.

O altă problemă reclamată în cauză este încălcarea de către pârâte a protecției surselor sale, fapt resimțit ca deosebit de grav de către acesta, ca fiind o compromitere a încrederii persoanelor ce îi furnizează informații, încredere pe care și-a dobândit-o în cei peste 20 de ani de jurnalism.

Astfel, în cursul cercetării disciplinare, pârâta a folosit ca probă un desfășurător al convorbirilor telefonice avute de reclamant la data săvârșirii faptei ce i se imputa.

Reclamantul susține că în acest mod i-a fost încălcat dreptul la viața privată și, mai grav, a fost pusă în pericol protecția surselor sale.

Arată că, după 20 de ani de jurnalism, a reușit să aibă acces la surse care îi oferă informații din mediul politic tocmai în considerarea încrederii pe care o au în el că le va fi protejată identitatea.

În apărare, pârâtele intimate susțin că, în calitate de proprietar al abonamentelor de telefonie, au dreptul să ceară aceste desfășurătoare în virtutea contractului încheiat cu furnizorul de servicii de telefonie.

Curtea consideră așadar că trebuia puse în balanță drepturile invocate de cele două părți.

Fără îndoială, în virtutea contractului încheiat, societatea poate cere furnizorului lista cu convorbirile purtate de un salariat de-al său al cărui abonament, de altfel, îl și suportă.

În același timp însă, acest drept trebuie văzut în balanță cu dreptul la protejarea identității surselor, în condițiile în care societatea pârâtă nu este una obișnuită, ci este o societate ce are ca obiect furnizarea informațiilor către public, iar activitatea sa se desfășoară prin jurnaliști ce sunt ținuți la rândul lor să respecte regulile deontologice ale profesiei, inclusiv în ceea ce privește această problemă.

Codul deontologic al jurnalistului SRR (secțiunea a V a din Regulamentul intern) prevede că jurnalistul va păstra secretul profesional privind sursele informațiilor obținute confidențial. Confidențialitatea surselor de informații este garantată de reglementări internaționale la care România este parte.

Ca atare, contrar celor reținute de instanța de fond, Curtea apreciază că obligativitatea de a păstra secretul profesional privind sursa informațiilor este opozabilă și angajatorului, care trebuia să organizeze în așa fel activitatea angajaților săi, încât să nu creeze o breșă atât de gravă și evidentă în asigurarea dezideratului protecției surselor.

În relația jurnalist – sursă, cea din urmă trebuie să aibă siguranța că identitatea sa nu va fi dezvăluită niciunei alte persoane, pentru că această încredere este cea care permite jurnalistului să afle informații, de multe ori sensibile, la care altfel nu ar fi avut acces.

Nu există nicio certitudine că vreunul dintre numerele de telefon ce apar pe desfășurător ar aparține unei surse a reclamantului, dar cu siguranță există o posibilitate în acest sens, mai ales că era vorba de conversații purtate de pe telefonul de serviciu, iar societatea și-a asumat riscul deconspirării sale într-un mod de altfel cu totul gratuit.

Așa cum singură recunoaște pârâta, depunerea acestui desfășurător nici măcar nu era necesar ca probațiune în acțiunea disciplinară, întrucât, pe de o parte, chiar pârâta susține că ora convorbirii era irelevantă și, pe de altă parte, acesta putea fi cu ușurință dovedită prin alte mijloace de probă.

Ușurința cu care  pârâta a dezvăluit lista cu numerele de telefon cu care un jurnalist a avut conversații, inclusiv în timpul orelor de serviciu, este absolut surprinzătoare, cu atât mai mult cu cât, în apărările formulate, pârâtele nu fac nici un fel de referire punctuală la această problemă. Cum protecția surselor este o regulă de bază a jurnalismului, o ignorare atât de flagrantă a problemei nu face altceva decât să dovedească, odată în plus, desconsiderarea pe care o are față de reclamant, relativizând într-un mod inacceptabil obligațiile pe care acesta și le asumă în calitate de jurnalist.

În cadrul acestei acțiuni de hărțuire, reclamantul invocă și faptul că, spre deosebire de alți colegi, el a fost exclus de la planificare în zilele de sărbători legale.

În legătură cu acest subiect, pârâta invocă, pe de o parte, că aceste susțineri nu sunt reale, depunând la dosarul cauzei programări în care era inclus și reclamantul și, pe de altă parte, faptul că munca în aceste zile nu este un drept al salariatului și poate fi prestată în condițiile art. 137 și art. 142 Codul Muncii.

Or, chiar dacă, într-adevăr, munca  în zilele de sărbătoare legală este o situație de excepție reglementată de articolele de lege invocate de pârâte, la fel de adevărat este că și faptul că, pentru prestarea muncii în această perioadă salariatul beneficiază de plata unui spor, interesul său fiind, din această perspectivă, pe deplin justificat.

Ca atare, excluderea unui salariat de la programarea pentru aceste zile implică și excluderea de la un potențial beneficiu financiar, implicând așadar o discriminare a acestuia în raport cu ceilalți colegi ce nu poate fi primită doar prin prisma prerogativei societății de a-și organiza munca.

Curtea reține că, potrivit art. 45 alin.1 din regulamentul intern, angajatorul va ține evidența orelor de muncă prestate de fiecare angajator. Ca atare, pentru a dovedi că reclamantul nu a fost discriminat, pârâtele trebuia să depună această evidență a orelor efectiv prestate de reclamant în zilele respective, în condiții egale sau similare cu cele ale colegilor săi.

Programările depuse sunt acte ce emană unilateral de la angajator și nu pot fi opuse reclamantului, așa cum ar fi fost cazul pontajelor întocmite pe baza condicilor de prezență semnate de salariați, acte ce ar reprezenta într-adevăr o evidență a orelor de muncă opozabile salariaților.

În condițiile în care această probă nu a fost făcută, având în vedere că, potrivit prevederilor art. 272 Codul Muncii, sarcina probei revine angajatorului, Curtea va reține ca întemeiate și susținerile reclamantului privind discriminarea sa din perspectiva excluderii sale de la efectuarea orelor de muncă în zilele de sâmbătă, duminică sau sărbători legale.

Tot în sensul excluderii reclamantului de la beneficii acordate altor salariați, Curtea reține și faptul că acesta a susținut  – și pârâta nu a probat contrariul -, faptul că nu i s-a înlocuit telefonul mobil, deși acesta era vechi și stricat, așa cum s-a întâmplat în cazul altor colegi. Prin adresa nr. 2031 din 29.06.2011 reclamantul, invocând contractul colectiv de muncă, solicită conducerii oportunitatea înlocuirii telefonului din dotare, acesta având disfuncționalități care afectează atât transmisiile în direct cât și dialogul cu redactorii și producătorii. Reclamantul revine, în 2014, cu o cerere scrisă, arătând că telefonul i s-a defectat pentru a patra oară, iar costurile reparării le-ar depăși pe cele ale unui nou telefon. Arată de asemenea că, în cazul unui alt coleg, s-a luat decizia dotării cu un telefon mai performant.

Or, lipsa dotărilor minimale pentru desfășurarea firească a activităților reprezintă tot o acțiune de umilire a reclamantului, percepută ca atare de către acesta.

Curtea mai reține un aspect cu deosebire relevant, și anume faptul că reclamantul a adresat mai multe petiții conducerii societății, în care a relatat abuzurile la care a fost supus, a cerut corectarea acestora și luarea măsurilor împotriva celor vinovați.

Importanța petițiilor în cadrul instituției este relevată prin însuși faptul că procedura soluționării acestora este reglementată prin acte interne la nivel de societate.

Art. 60 alin.1 din regulament prevede că salariații au dreptul să  adreseze conducerii SRR, în scris, petiții individuale. Potrivit art. 61 alin.2, reclamațiile privind fapte sau decizii care încalcă demnitatea, drepturile sau autoritatea angajaților se adresează organului ierarhic superior făptuitorului sau direct Comitetului Director. Înștiințarea petenților, în scris, asupra modului de rezolvare a petițiilor individuale, este obligatorie (art.62 alin.3 din același Regulament).

Ca atare, au fost create pârghii interne care să permită protecția angajaților în fața unor acte ale superiorilor care le-ar fi afectat demnitatea, drepturile sau autoritatea. Modul în care societatea a înțeles însă să răspundă faptelor reclamate denotă o răsturnare completă a valorilor pe care trebuia să le apere, dat fiind rolul său fundamental în societatea românească, rol la care Curtea a făcut în mod repetat referire pe parcursul cauzei.

Cu titlu de exemplu, ca răspuns la ultima petiție adresată conducerii societății, în care reclamantul a făcut referire la fapte concrete de hărțuire și discriminare, i se răspunde că: ”prin raportare la faptele generatoare de conflict social enumerate, opinăm că existența/stabilirea premiselor care permit calificarea unor fapte concrete ca infracțiune, după caz, și încadrarea ei în textul de lege care o prevede și sancționează nu este de competența SRR.”

Or, în mod evident, din cuprinsul plângerii la care se făcea referire în răspuns, adică în adresa nr. 12.02/xxxxx/10.11.2014, rezultă că reclamantul nu a sesizat conducerea instituției cu o plângere penală, ci cu săvârșirea unor fapte pe care el le-a calificat ca abuz în serviciu, discriminare, incitare la discriminare, complicitate la discriminare, calomnie și defăimare, făcând o descriere a acestora, menționând explicit că aceste fapte sunt sancționate de normele interne ale societății (fila 3 din cuprinsul memoriului depus la filele 198 și urm. dosar fond).

Cu alte cuvinte, deși teoretic, conform regulamentelor interne, angajații puteau adresa reclamații privind fapte ce încalcă demnitatea și drepturile lor – adică exact ce se reclama prin petiție – atunci când reclamantul a adresat astfel de petiții, fie nu i se răspundea, fie conducerea își declina competența în verificarea lor, permițând așadar proliferarea abuzurilor în cadrul societății. Astfel, nu doar că salariații ce au îndrăznit să reclame fapte resimțite de ei ca fiind abuzive, umilitoare sau discriminatorii, nu erau protejați pe viitor, ci petițiile formulate erau surse pentru alte acte de hărțuire ce se adăugau celor anterioare.

Concluzionând, Curte reține că  reclamantului i-a fost blocat accesul în cariera, a fost nevoit sa poarte procese pentru a obliga societatea sa scoată postul la concurs, iar când aceasta a făcut acest lucru, l-a făcut formal, concursurile fiind anulate, l-a sancționat în mod nelegal în mod repetat, l-a subevaluat, i-a încălcat dreptul la viata privata odată cu dreptul și obligația de a-și proteja sursele, l-a retrogradat profesional, l-a privat de drepturi ce i se cuveneau în mod legal, i-a lezat dreptul la petiționare și l-a izolat în cadrul societății,  conturându-i imaginea unui salariat problema.

Analizând aceste fapte, concluzia certă este aceea că, prin comportamentul său, societatea pârâtă a desfășurat o acțiune de hartuire morală constantă asupra reclamantului, punându-l într-o situație de deprofesionalizare, umilire, inferioritate, jena si izolare, creându-i un mediu de lucru ostil, deranjant si vexatoriu.

Ca atare, pârâta și-a asumat în raporturile cu reclamantul un comportament ilicit, de o gravitate excepțională, dată fiind și întinderea extrem de lungă în timp – peste zece ani -, în condițiile în care acesta avea obligația de a se asigura că salariații săi lucrează în condiții de muncă ce nu sunt degradante și vexatorii, promovând respectul pentru onoarea și demnitatea fiecărui salariat.

Acest comportament al pârâtelor cuprinde manifestări specifice fenomenului de mobbing, ce au inclus, după cum s-a demonstrat în considerentele anterioare, acțiuni destinate limitării posibilității de exprimare a reclamantului, acțiuni ce au vizat izolarea sa, acțiuni de discreditare profesională și de desconsiderare a victimei în fața colegilor.

Pentru a înțelege gravitatea faptelor ce se rețin în sarcina pârâtelor, Curtea va face scurte considerații vis a vis de fenomenul de mobbing în general și efectele pe care aceste le are, gravitatea ce justifică și o replică pe măsură pentru acest tip de comportament, iar acesta se va reflecta în cuantumul daunelor ce vor fi acordate de Curte.

Gravitatea fenomenului de mobbing, în general, este reflectată de numeroase studii la nivel european, interesul deosebit pentru acest fenomen fiind justificat de faptul că hărțuirea are efecte negative puternice nu doar asupra individului și familiei, ci afectează ceilalți salariați și activitatea angajatorului în sine, efecte ce se răsfrâng la nivelul întregii societăți.

Pornind de la gravitatea acestui fenomen, Curtea constată că o persoană ce a suferit un asemenea tratament injust, ce a adus atingere existenței sale prin încălcarea unor drepturi fundamentale – dreptul la sănătate, la demnitate, la egalitate de tratament etc. – are dreptul la plata unei reparații cu titlu de daune existențiale, care apar astfel ca o categorie distinctă în cadrul daunelor morale. Aceste daune au rolul de a compensa săvârșirea unor fapte ce au afectat sau au fost de natură să afecteze, într-un mod semnificativ și, uneori, permanent, existența unei persoane, prin încălcarea drepturilor sale fundamentale.

Aceste tip de daune constituie o însă doar componentă a daunelor morale acordate victimei unei acțiuni de mobbing și dezvăluie o fațetă a unui fenomen complex, cu numeroase consecințe, așa cum este acțiunea de mobbing.

Aceste daune se adaugă daunele corespunzătoare suferinței cauzate reclamantului prin stres și deteriorarea sănătății, precum și daunele generate prin împiedecarea șansei de a promova în carieră. Această perspectivă se completează însă și cu necesitatea stabilirii daunelor la cuantum suficient de ridicat pentru a determina o schimbare de atitudine a angajatorului, consecință esențială pentru repararea și compensarea reală și efectivă a prejudiciului cauzat prin mobbing.

Toate aceste componente vor fi analizate în cele ce urmează.

 

Componenta „daunelor existențiale” se raportează la importanța drepturilor fundamentale lezate, cât și a intensității vătămării acestor valori.

Analiza acestei componente pornește de la rolul pe care reclamantul, ca jurnalist, a înțeles să și-l asume. S_________ Română de Radio este o instituție care, potrivit legii de funcționare, are obligația, asumată și prin propriul cod de etică, „de a asigura, prin întreaga sa activitate, pluralismul, libera exprimare a ideilor și opiniilor, libera comunicare a informațiilor, precum și o informare corectă a opiniei publice”.

Or, o astfel de informare corectă poate fi asigurată numai de o instituție independentă. O instituție nu poate fi însă independentă dacă oamenii care o formează nu sunt independenți, iar independența presupune curaj și asumare.

Curtea subliniază, în acest context, că valori precum demnitatea și libertățile fundamentale nu pot fi analizate contabilicește, din perspectivă pecuniară. Ele sunt componente intrinseci ale fiecărei persoane, valoare lor fiind așadar esențialmente personală. Modul în care o persoană apără aceste drepturi și libertăți relevă și obiectivizează însă și valoarea lor pentru fiecare persoană. Sunt persoane care au ales să moară pentru libertate, punând drepturile fundamentale mai presus de viață, după cum sunt persoane care aleg să renunțe la propriile drepturi sau, mai grav, să le încalce pe ale altora. Ca atare, și intensitatea suferinței pe care fiecare persoană o resimte atunci când un drept este încălcat este diferită și acest lucru trebuie avut în vedere atunci când se solicită compensarea sa prin daune morale.

Prin modul în care a acționat, reclamantul a demonstrat că înțelege importanța valorilor pe care, ca și jurnalist, și le-a asumat și pe care le-a apărat. Acesta nu a stat pasiv, ci a reclamat ilegalitățile constate la nivel de instituție, suferind însă consecințele arătate pentru aceasta. Pe de altă parte, societatea a ignorat, bagatelizat, ironizat toate plângerile și petițiile adresate de reclamant vizând încălcarea unor drepturi elementare, precum egalitatea de șanse și dreptul la demnitate în muncă.

Cu alte cuvinte, societatea pârâtă a procedat la o răsturnare a valorile pe care trebuie să le promoveze, iar cuantumul daunelor pe care va fi obligată să le plătească trebuie să reflecte gravitatea excepțională a acestui fapt și să determine o resetare si o reașezare a valorilor în firescul lor.

Curtea remarcă cinismul sancționării unui comportament prin care reclamantul manifestă exact valorile pe care această societate și le afirmă ca fiind definitorii.

SRR, prin codul de etică și prin statut, își asumă crearea unor valori importante pentru societatea românească, prin stimularea spiritului civic, dezbaterea și participarea la viața publică. Or, când acest spirit civic ce presupune spirit critic, denunțarea abuzurilor, asumarea convingerilor proprii se manifestă chiar în cadrul instituției, valorile sunt răsturnate, iar transpunerea lor în conduita proprie este sancționată atunci când se manifestă în raport cu conducerea societății angajatoare.

Într-o societate democratică, revine fiecărui cetățean rolul de a demasca abuzurile și nedreptățile pe care le întâmpină. O societate nu se poate dezvolta în lipsa criticilor, a corectării abuzurilor, de aceea acțiunile de genul celor întreprinse de reclamant trebuie corect înțelese și nu sancționate a priori.

Acțiunea activă este cu atât mai importantă în instituțiile publice, unde rolul avertizorului de integritate este unul esențial. Reclamantul și-a asumat faptic acest rol, pentru că, demascând inițial o ilegalitate care afecta bunul mers al instituției – nelegala ocupare a funcțiilor de conducere – a vizat nu doar promovarea unui interes propriu, al unei promovări,  ci un interes general, al respectării legalității și asigurării conducerii strict pe criterii de competență, într-o instituție de un vădit interes public.

În condițiile unei culturi organizaționale, precum cea cultivată de societatea pârâtă, atitudinea și acțiunile reclamantului au atras repercusiuni grave, cu efecte ireversibile asupra carierei acestuia, iar  societatea pârâtă trebuie să răspundă pentru prejudiciul astfel cauzat .

Prin acțiunile reținute de Curte în cuprinsul prezentei decizii, descrise pe larg anterior, pârâtele au încălcat drepturi fundamentale, protejate ca atare de Constituție și convențiile internaționale în materie de drepturile omului la care România este parte.

Se rețin așadar drepturile protejate de Constituție prin 16 alin.1 – egalitatea în drepturi -, art.21 alin.1 – accesul liber la justiție -, art.22 alin.2 – dreptul la integritate fizică și psihică -, art. 26 alin.1 – dreptul la viață privată -, art. 30 – libertatea de exprimare – , art. 41- munca și protecția socială a muncii, art. 51 – dreptul de petiționare -.

Distinct de aceste drepturi, Curtea remarcă gravitatea deosebită a încălcării dreptului la demnitate al reclamantului.

Acest drept fundamental are în sine o valoare deosebită, fiind văzut de legiuitorul constituant ca fiind atât de important încât să fie menționat distinct de drepturile și libertățile fundamentale. Astfel, chiar primul articol din Constituție statuează că demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989.

Demnitatea este valoarea cu care debutează și Declarația Europeană a Drepturilor Omului, arătându-se că recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane si a drepturilor lor egale si inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii in lume.

Ca atare, demnitatea nu este doar un drept fundamental, ci constituie el însuși baza fundamentală a celorlalte drepturi, condiția sine qua non a deplinei manifestări a acestora. Tratamentele degradante, discriminarea, încălcarea flagrantă a drepturilor fundamentale constituie deopotrivă încălcări ale dreptului la demnitate, fapt ce conturează, o dată în plus, gravitatea excepțională a încălcării acestui drept.

Or, societatea pârâtă a dovedit un dublu standard inadmisibil în raporturile cu reclamantul. Atunci când s-a considerat ofensată de limbajul reclamantului la adresa conducerii societății, l-a sancționat imediat – însă neîntemeiat, abuziv – pe acesta. Atunci când însă reclamantul a fost victima situațiilor umilitoare generate de acțiunile discreționare, abuzive ale societății, acțiuni făcute sub cupola puterii discreționare a managementului, aceasta situație apare în ochii pârâtelor ca una nu doar tolerabilă, ci chiar justificată, generând prin această atitudine o nouă umilință a reclamantului.

Curtea reține așadar numărul mare al drepturilor fundamentale ale reclamantului încălcate de pârâte, precum și valoare lor deosebită și gravitatea încălcării lor, gravitate dată de acțiunile repetate și sistematice ale societății pârâte.

În ceea ce privește împiedecarea reclamantului în a promova în cariera și a se consolida profesional, Curtea reține că acestea au avut efecte directe nu doar la nivel profesional, ci și în planul relațiilor sociale în sens larg.

Am arătat deja efectele neorganizării de către pârâtă a concursului de redactor șef adjunct în condiții care să asigure egalitatea de șanse a candidaților, inclusiv din perspectiva prejudiciului cauzat, astfel încât facem trimitere la acele paragrafe.

Curtea subliniază însă că partea profesională a vieții fiecărui om are și o valență deosebită în planul dezvoltării personale a acestuia, îi conferă echilibru și satisfacție, sau, dimpotrivă, insatisfacții și frustrări cu efecte directe asupra calității vieții sale în general. De aici rezultă gravitatea deosebită a suferinței reclamantului. Prin viața profesională fiecare om își aduce aportul în societate, de aceea este atât de important mediul de lucru, care trebuie să stimuleze, nu să blocheze dezvoltarea fiecărui salariat. Este modul fiecăruia de a aduce un plus mediului în care trăiește, indiferent de funcția pe care o ocupă. Traumele ce se creează prin încălcarea acestui drept nu sunt de moment, să poată fi depășite pe termen scurt, ci hărțuirea la locul de muncă are efecte pe durata întregii vieți a celui ce le suferă. Reclamantul arată că, după zece ani de hărțuire, se simte obosit, descurajat, nu mai dorește decât să își protejeze sănătatea și liniștea, iar această atitudine resemnată este pe deplin justificată în contextul faptelor reținute de Curte.

În ceea ce privește dreptul la sănătate, Curtea reține că una din consecințele imediate ale hărțuirii la locul de munca este stresul constant la care este supus victima. Reclamantul a acuzat si el același efect, al stresului resimțit în mod continuu, si acest efect este unul pe deplin credibil, stresul fiind definit ca reacția psihosomatica a organismului la o anumita situație perceputa ca o amenințare.

Pe termen lung, stresul afectează starea de sănătate a persoanei, fapt susținut și de reclamant. Acesta a depus la dosarul cauzei acte medicale care, contrar concluziilor instanței de fond, sunt relevante în cauza, în condițiile în care obiectul acțiunii vizează o acțiune de hartuire continua ce a debutat în 2006. Reclamantul a depus la dosar o adeverință medicală ce atestă spitalizarea repetată a acestuia în anul 2013, pentru afecțiuni gastrice, o boală ce apare în mod obișnuit ca efect al stresului.

Mai mult, echilibrul psihic al reclamantului a fost bulversat, fapt ce are consecințe directe asupra integrității psihice a acestuia,cu efecte precum depresia, oboseala cronica, tulburări de somn, probleme de sănătate invocate si de reclamant. Chiar dacă pentru acestea nu au fost depuse probe specifice, precum acte medicale, Curtea apreciază ca ele reprezintă efecte comune ale stresului, fiind așadar o chestiune de notorietate ce nu necesită o probă specifică.

Curtea subliniază că sănătatea este un bun, fiind obiectul unui drept fundamental autonom, astfel încât știrbirea sa dă naștere unui drept la despăgubire la rândul sau autonom, generat prin însuși acest fapt, al deteriorării sănătății.

Este de asemenea important de reținut că această suferință indusă reclamantului, determinată de faptele abuzive ale pârâtului, a fost agravată de trecerea timpului. Daca în primul an ea e a avut o intensitate poate minimală, cea din anul care a urmat a venit peste dezamăgirea deja incipientă. Fiecare faptă s-a așezat pe o suferință deja existentă și a contribuit la o creștere progresivă a acesteia. Corelativ, prejudiciul a crescut și el progresiv de-a lungul celor zece ani de hărțuire morală la care a fost supus reclamantul.

Reclamantul a trăit acest stres continuu vreme de zece ani, în fiecare zi de muncă, pe durata celor zece ani. A venit la serviciu într-un mediu în care, departe de a-i stimula creativitatea și forța de muncă, trebuia să întâmpine ostilitatea conducerii și suspiciunile colegilor. Devenit un salariat „problema”, reclamantul își desfășoară activitatea într-un stres permanent. De regulă, stresul la locul de muncă este recompensat prin așa numitul spor de stres și solicitare neuropsihică. Cu atât mai mult, în situația în care stresul nu este cauzat de specificul muncii sale, ci de atitudinea culpabilă, constant abuzivă a pârâtei, se constată îndreptățirea reclamantului la o remunerare compensatorie.

Privită din această perspectivă, suma de 100.000 de euro trebuie văzută ca incluzând o compensație lunară rezonabilă față de intensitatea și constanța mobbingului suferit, astfel încât, raportând întreaga sumă la perioada în care s-a produs acesta, rezultă un echivalent lunar de 830 de euro. Acesta reprezintă o sumă echitabilă care include, pe lângă componentele deja arătate, și o despăgubire aferentă stresului, similară unui spor recunoscut în mod uzual angajaților care lucrează în condiții de suprasolicitare neuropsihică.

Evident, referirea la acest spor are doar rolul de a evidenția prin comparație suprasolicitarea nervoasă pe care a suferit-o reclamantul, din culpa angajatorului său, raportat la modul de organizare a activității la locul de muncă, chiar mai accentuată decât suprasolicitarea nervoasă (neuropsihică) pe care o suportă angajații care beneficiază de acesta în raport de condițiile de activitate specifice locului lor de muncă. Dacă în cazul reclamantului, suprasolicitarea a fost una cauzată acestuia prin încălcarea legii de către angajator, prin supunerea sa la fenomenul de mobbing, deci una injustă, în cazul salariaților ce beneficiază de acest spor în condițiile legii, suprasolicitarea are un caracter licit.

Acesta este însă doar un prim aspect al stabilirii cuantumului despăgubirii.

La stabilirea cuantumului prejudiciului la care societatea va fi obligată, Curtea are în vedere faptul că, așa cum de altfel a arătat și reclamantul, aceasta are o dublă valență. Pe de-o parte, a compensării propriu zise a suferinței, traumelor și stresului suferit, prin acordarea de despăgubiri materiale. Pe de altă parte, cuantumul despăgubirilor are și o componentă sancționatoare, punitivă, care însă nu este cu totul desprinsă de ideea de reparare a prejudiciului provocat reclamantului.

Astfel, așa cum corect a arătat reclamantul, acesta nu se află pentru prima dată în fața instanței, pentru a-și reclama drepturile și a le vedea confirmate prin intermediul acesteia.

Apoi, deși câștigă în demersurile sale judiciare, dovedind astfel corectitudinea demersurilor sale și a atitudinii în cadrul serviciului, fenomenul de mobbing, la care este supus, nu încetează, ci se amplifică. Deși are dreptate, sau tocmai pentru aceea, este hărțuit.

În plus, chiar la nivel de discurs al conducerii angajatorului, se afirmă ideea că prin perpetuarea acestui tip de mobbing, se va reuși evitarea oricărei schimbări la nivelul modului de organizare a activității în cadrul acestui angajator și neutralizarea celor ce se opun acestuia. Astfel, A_____ M____, adresând o petiție Comisiei pentru cercetarea abuzurilor din Senatul României (fila 19, volum II fond) și referindu-se la Președintele Director General al Societății Române de R_____________, arată că: „Filosofia după care se ghidează a exprimat-o clar într-o videoconferință cu managerii redacționali din S_________ Română de R_____________: «Noi îl dăm afară și apoi ne judecăm, un an, doi, dar nu ne mai deranjează»”.

Acest context devine dezarmant pentru angajatul care a căutat să vadă aplicată legea în mod precis și să obțină acces la șansa sa profesională, fiind de natură să-i creeze impresia că întregul său efort, de a suporta condițiile unui mediu ostil de lucru și de a persevera în căutarea dreptății pe calea justiției, a fost în zadar.

Cu alte cuvinte, după ce au trecut 10 ani de astfel de căutări și eforturi, constată că și-a irosit vârsta maturității profesionale degeaba, pentru a se găsit în același punct din care a pornit, ba chiar mai rău, întrucât a ajuns să fie înlăturat din emisiuni și însărcinat cu sarcini profesionale potrivite unui începător, după ce anterior, fusese implicat activ în programele Studioului C___ și câștigase recunoaștere profesională la nivel național, prin munca sa.

Alegerea unei cariere sau a alteia la vârsta tinereții este un dat specific acestei vârste, debutul în carieră fiind alimentat de forța, avântul și optimismul tinereții. În schimb, la maturitate, reconversia profesională nu este o opțiune ușoară, individul nemaifiind antrenat pentru competiția aferentă accesului într-o profesie și nemaiavând atuurile vârstei tinere, care asigură o eligibilitate sporită din punctul de vedere al angajatorului. Or, reclamantul se află pus în situația de a alege, fie să suporte în continuare climatul ostil în care își desfășoară activitatea, fie să treacă într-o altă meserie sau la un alt loc de muncă, după 20 de ani în care a lucrat în cadrul aceluiași angajator (potrivit propriilor atestări, necontestate de pârâtă).

O atare situație reprezintă, din perspectiva reclamantului, o risipire a forțelor și șanselor sale profesionale irecuperabilă, ceea ce îi produce un prejudiciu deosebit din perspectiva stimei profesionale și sociale la care se poate socoti îndreptățit, sau pe care ar fi putut-o câștiga dacă nu era supus acestui mobbing constant.

Or, gravitatea și constanța fenomenului îndreptățește la acordarea unui cuantum al daunelor morale care să aibă și pentru angajator o semnificație, nu doar pentru angajatul vizat.

Altfel spus, dacă numai angajatul va primi o oarecare satisfacție pecuniară pentru suferința resimțită și pentru lipsire de șansele profesionale corecte și transparente, practic nu se va rezolva problema conflictului creat prin perpetuarea acestui fenomen de mobbing. Daunele trebuie stabilite în cadrul raportului de muncă, deci cu luarea în considerare atât a victimei acestui fenomen, cât și a angajatorului care l-a susținut, în sensul că angajatul trebuie să primească o reparație financiară pentru prejudiciu, iar angajatorul să suporte o sarcină financiară echivalentă faptelor prin care a produs acest prejudiciu.

Evaluarea trebuie făcută, așadar, printr-o privire asupra ansamblului raportului juridic în cadrul căruia s-a produs paguba, raport juridic caracterizat prin inegalitatea financiară dintre participanți – chiar covârșitoarea putere financiară a angajatorului față de angajatul său -, ca și prin calitatea specială a subiecților săi.

Astfel, nu este totuna ca mobbingul să fie exercitat de către un mic angajator privat, neavizat asupra chestiunilor de principiu legate de libertatea de expresie, de transparența decizională, de nediscriminarea cu care trebuie tratați angajații și de toate celelalte principii democratice și constituționale ce au fost încălcate în cauză, sau de către o instituție de stat cu o forță financiară semnificativă și care cunoaște și ar trebui chiar să promoveze aceste principii.

Evident, cuantumul daunelor va fi stabilit cu luarea în considerare a acestor semnificative amănunte, întrucât reechilibrarea raporturilor juridice ce au fost destabilizate într-o atât de gravă măsură, cum este cea dată de starea de fapt descrisă în cele ce preced, nu se poate realiza fără ca acest cuantum să fie semnificativ și pentru angajator, nu doar pentru angajat.

Angajatul a suportat o presiune deosebit de puternică tocmai prin faptul că fenomenul de mobbing la care a fost supus a venit din partea unui angajator puternic, și în cadrul unui demers direcționat spre marginalizarea sa în cadrul profesiei, tocmai de către o instituție care are datoria de a proteja libertatea de exprimare a jurnalistului și valorile democrației.

Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. 3 din Noul Cod de Procedură Civilă, în soluționarea pricinilor, acolo unde legea și uzanțele nu dispun și nici nu se pot aplica dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, se vor aplica principiile generale ale dreptului și se va ține seama de cerințele echității, avându-se în vedere toate circumstanțele pricinii.

Or, neexistând dispoziții legale sau uzanțe privitore la cuantumul daunelor morale datorate pentru situații în care jurnaliști sunt supuși mobbingului în legătură cu activitatea lor din cadrul angajatorului unde funcționează, cerințele echității impun ca, așa cum s-a arătat, cuantumul despăgubirii să reflecte importanța valorilor pentru protejarea și promovarea cărora reclamantul și-a sacrificat practic maturitatea carierei, măsura în care le-a protejat dând măsura atașamentului său față de acestea și a importanței pe care o prezintă ele pentru jurnalist.

Prin urmare, daunele vor trebui stabilite astfel încât să reflecte o corectă evaluare a gravității atingerii aduse drepturilor reclamantului și a importanței principiilor încălcate chiar de către instituția ce trebuia să le ocrotească. Pentru angajat, ele vor echivala cu o reparație morală, o satisfacție dată de faptul de a fi (re)compensat pentru suferința resimțită și pentru pierderea șanselor de care se prevalează, iar pentru angajator, vor echivala cu o sarcină financiară care să reflecte gravitatea încălcării drepturilor angajatului său și îl determine să reflecte asupra acestor drepturi în general, pe care angajații le au și care trebuie să le fie garantate.

În acest mod, se realizează repunerea raportului juridic în echilibru și este garantat angajatului că are protecție împotriva abuzurilor.

Așa cum a arătat reclamantul, un cuantum modic al daunelor va semnifica o încurajare a angajatorului de a perpetua comportamentul specific de mobbing, un astfel de cuantum putând fi analizat ca un risc minor și asumabil din punct de vedere managerial și economic, așa cum de altfel a și arătat angajatorul, prin afirmația Președintelui Director General al Societății Române de R_____________ redată de A_____ M____, precitat.

Acest fapt nu poate fi acceptat, sensul cererii formulate de reclamant fiind acela de a se acorda daune morale care să disuadeze angajatorul în a mai continua acțiunea de hărțuire. Chiar acesta trebuie să fie și rolul daunelor morale în astfel de cazuri.

Una este să se despăgubească o daună care s-a produs printr-un episod încheiat și alta – o daună provocată de un fenomen de lungă durată și care curge în continuare, existând date că angajatorul intenționează să acționeze în mod abuziv continuu, chiar își propune să aplice acest mod de raportare la angajați ca un modus operandi.

În acest context, Curtea reține că acțiunile de hărțuire la adresa reclamantului nu reprezintă un episod izolat în politica managerială a societății.

Contrar susținerilor apelanților parați, Curtea constata că extrasele diverselor articole de presa depuse de reclamant în probațiune au legătura cu cauza și sunt cu deosebire relevante în conturarea climatului organizațional al societarii, precum și a mentalității conducerii acesteia.

L___ V_____, audiat ca martor în fața instanței de fond, a relevat faptul că, la rândul său, a fost victima unui astfel de comportament. La fel ca și reclamantul, după ce a făcut o plângere privind plagiatul managerului, a devenit la rândul său victima hărțuirilor din partea conducerii. A fost sancționat disciplinar de două ori, una din sancțiuni fiind chiar concedierea, ambele sancțiuni fiind anulate de către instanță.

Acest mod de pedepsire a angajaților incomozi este relatat si într-o petiție adresată de către A_____ M____ Comisiei pentru cercetarea abuzurilor din Senatul României (fila 19, volum II fond), în care, referindu-se la Președintele Director General al Societății Române de R_____________, arată că: „Filosofia după care se ghidează a exprimat-o clar într-o videoconferință cu managerii redacționali din S_________ Română de R_____________: «Noi îl dăm afară și apoi ne judecăm, un an, doi, dar nu ne mai deranjează»”.

La rândul său, o altă salariată, M______ P_____, reprezentanta unui sindicat din radio, confirmă într-o declarație dată site-ului Hotnews: ”Cine nu aplaudă realizările managementului actual este înlăturat. Și eu, și alți colegi de-ai mei suntem convocați în comisii disciplinare. (…) Noi trebuie să răspundem, suntem sancționați.”

Într-o declarație trimisă instanței de fond, Patruș C______ a arătat că a fost și el victima unui tratament ostil din partea conducerii, generat de faptul că părerile sale care nu convergeau cu cele ale managerilor: ”Aproximativ doi ani am fost supus acestui tratament, timp în care am lucrat într-o permanentă stare de stres, am început să am probleme de sănătate, iar medicul mi-a solicitat să evit orice fel de activități stresante. În cele din urmă, după ce am avut o discuție și cu alți membri ai familiei,am decis că sănătatea mea este mai importantă și, cu data de 1 aprilie 2016, mi-am înaintat demisia din S_________ Română de R_____________, după 24 de ani de muncă în această instituție”.

Atmosfera din SRR este relevată și în alte articole de presă. Sub titlul „Ce calificativ merită C_____ U____”, autorul menționează problema evaluărilor în cadrul societății, afirmând: „(…) Evaluarea nu vizează performanțele individuale. Cele mai slabe calificative le primesc cei care au creat probleme. Cu alte cuvinte, se evaluează doar obediența.(…). Cine a comentat în front, primește un avertisment, să își amintească de familie, rate, datorii și de faptul că se poate și mai rău. Până la urmă oamenii se tem să nu își piardă pâinea, tac și merg mai departe, cu rezultate care se văd la audiență, fiindcă ascultătorul nu e angajat să se teamă de șef”. Acest paragraf din articolul amintit nu face altceva decât să confirme concluzia propriei analize pe care Curtea a făcut-o în cazul evaluării reclamantului, contestată și ea în prezenta cauză.

Problema managementului abuziv de la SRR a făcut obiectul mai multor articole de presa, depuse la dosarul cauzei (filele 44 și urm. vol II dosar fond).

Întreg acest ansamblu probator denotă un modus operandi la nivelul angajatorului și anume acela de a izola, sancționa, descuraja și, în final, înlătura salariații considerați incomozi.

În contextul cauzei de față, acest lucru este cu deosebire important, pentru ca, pe de-o parte,  confirmă susținerea reclamantului potrivit căruia a fost supus unui mobbing constat, și că  modul în care acesta a perceput efectele acestui tip de acțiuni nu sunt deloc exagerate.

Pe de altă parte, acest mod de operare conturează o cultură organizațională, pe care angajatorul și-o justifică prin libertatea de management, înțeleasă însă într-un mod profund viciat, abuziv, fapt ce o situează mult dincolo de limitele legii.

Ca atare, pe lângă considerentele deja arătate, la stabilirea daunelor Curtea va avea în vedere dezideratul ca, prin cuantumul stabilit, daunele să aibă efectul unei obligații suficient de consistente pentru pârât pentru a determina o schimbare a comportamentului său și a descuraja pentru viitor astfel de practici ostile, discriminatorii și abuzive.

În raport de toate aceste argumente, Curtea apreciază că sume de 100.000 de euro cuantifică toate aceste deziderate, motiv pentru care va fi admisă cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata daunelor morale în aceste limite.

Având în vedere ansamblul considerentelor reținute, Curtea, în temeiul art. 480 alin.1 și 3 C.pr.civilă,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite apelul declarat de reclamantul M. M.-I., cu domiciliul procesual ales în […], împotriva sentinței civile nr. 1581 din 13.05.2016 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr. nr. 6294/117/2014, pe care o schimbă în parte în sensul că anulează decizia de sancționare nr. 187/25.02.2015 emisă de pârâtă.

Obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 100.000 euro (în echivalent în lei) reprezentând daune morale.

Respinge apelul declarat de pârâtele SRR CLUJ, cu sediul în […] și SRR, cu sediul în […], împotriva aceleiași sentințe și respectiv împotriva încheierii civile din 10.07.2015, pronunțată în același dosar.

Decizia este definitivă.

Dată și pronunțată în ședința publică din 21 decembrie 2016.

NOTĂ:

Precizăm că Tribunalul Cluj, ca primă instanță, a admis în parte acțiunea, acordând inițial cu titlu de daune morale suma de 8000 LEI[1].


[1] A se vedea, sentința civilă nr. 1581 din 13.05.2016 a Tribunalului Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă si asigurări sociale (rolii.ro).


Avocat Andrei Pap
PAP | law office

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Curtea de Apel Cluj. Hărțuire și discriminare la locul de muncă. Daune morale de 100.000 EUR”

  1. Florin-Iulian HRIB spune:

    Foarte tare motivarea CA Cluj! Mulţumesc pentru semnalare, dle Pap! Mă întreb oare cine a fost preşedinta completului: dna judecătoare Dana Cristina Gîrbovan? Deşi nu achiesez la multe opinii ale sale din spaţiul public, această decizie este mai mult decît interesantă, poate şi datorită aportului colegei de complet (jud. Ioana Tripon, cumva?)… Poate o voi invoca şi eu (cel puţin, anumite considerente) în procesul cu pîrîţii CAAI şi preş. CAAI.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week