Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Instituția avocaturii la începuturi în România
18.03.2019 | Igor CIOBANU, Artur COTRUȚĂ

JURIDICE - In Law We Trust
Igor Ciobanu

Igor Ciobanu

Artur Cotruță

Artur Cotruță

Dreptul de reprezentare, după cum se observă, este o instituție a cărei necesitate se justifică mai târziu, prin dezvoltarea și complicarea raporturilor vieții sociale, odată cu sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui de-al XVIII-lea, cu apariția unei clase sociale care să se ocupe cu negustoria și care, deținând funcția schimbului într-un Stat cu tendințe capitaliste, a devenit curând o masă compactă de străini. Datorită acestor necesități, reprezentarea în justiție apare ca o instituție care confundă în ea dreptul de apărare.

Punctul de plecare, necontestat, în organizarea avocaturii, este epoca de legiferare fanariotă și coincide cu realizarea, chiar relativă, a independenței funcțiunii judiciare. Avocatura reprezintă organizarea apărării ca o funcțiune de interes general, întemeiată pe norme obiective, ea dovedește independența funcțiunii judiciare însăși, în rolul ei suveran.

Legiurile din acest timp cuprind și norme privitoare la avocați. Termenul de avocat se întâlnește, în legiferare, laolaltă cu cea de vechil. Termenul de vechil nu trebuie confundat cu termenul de avocat pentru că unul reprezintă apărarea intereselor justițiabilor, deci partea nobilă a profesiunii, pe când celălalt, reprezentarea justițiabilui în fața autorității, deci partea negustorească a ei [1, p. 348]. Vechilul în instanță era dator să se prezinte cu adeverință scrisă [4, p.129-130]. Vekiletul reprezintă o instituție până la Regulamentul organic, când dispare în instituția avocaturii, în înțelesul ei nou. Vechilii de judecată și avocații erau numiți și supravegheați de marele logofăt. Chiar și înainte de Regulamentul Organic, avocatul deținea funcțiunea apărării împricinatului [4, p. 348].

Odată cu promulgarea Regulamentelor Organice în Muntenia la 1 iulie 1831, și în Moldova la 1 ianuarie 1832, s-a creat pentru prima dată instituția avocaturii în Principatele Române, conform art. 224-226: ”oameni cu cunoștințe de pravilă, și care sunt cunoscuți ca oameni cinstiți”. Persoanele care îndeplineau condițiile se înscriau în condica ministerului dreptății, și când primeau carte de „slobodzenie” deveneau avocați cu acte în regulă [3, p.38.].

Rolul obiectiv și general la care răspundea avocatura în epoca de legiferare fanariotă se desprinde din legiurea Caragea și a lui Andronache Donici. În legiurea lui Caragea Vodă din 1817, la cap. XX partea III, par. I, se prevede că, ”vechil de judecată este cel ce se orânduiește de altul ca să judece pe altul în locul lui.” [4, p. 129].

De asemenea, în art. 22 al Codului Andronache Donici, se prevede: ”Judecătorii sunt datori că să rânduiască a fi deopotrivă avocați pentru amândouă părțile care se judecă.” În această perioadă nu existau condiții de formare a avocaților, adică dacă se cunoștea pravila sau obiceiul pământului, oricine putea fi avocat. De aceea, la început se recrutau din foști angajați ai cancelariei, aparatului administrativ domnesc, foști angajați ai judecătoriilor și foști boieri judecători [1, p. 349].

A doua perioadă în organizarea profesiunii începe cu Regulamentele Organice din iulie 1831 și ianuarie 1832, care înființează avocatura și „Științele de obște” Acestea recomandă avocații în care justițiabilii ar putea să aibă mai multă încredere.

Regulamentul organic al Munteniei în cap. VII, intitulat ”pentru judecători” prevede că procedura stabilită de pravilă pentru scrierea și depunerea plângerilor, cererilor și altor înscrisuri, să fie întocmite și depuse de către oamenii cu mai multe cunoștințe a legii, și statul să formeze un număr de avocați. Ca un criteriu de accedere în funcția de avocat nu era doar cunoașterea legii, ci și ca persoana să fie cinstită.

Pentru a reprezenta una dintre părți în instanță, avocatul era dator să prezinte adeverința ”mandat” și de a se adresa cu respect judecătorului.

Prin ofisul domnesc din 4 iulie 1936 se întărește ”Legiurea pentru câteva articole din organicul regulament împlinitor la partea judecătorească ”. Această lege dezvoltă princiipile fixate în regulamentul organic în art. 224. Astfel, în Secțiunea IV intitulată ”Despre Avocați”, se prevede că o comisie intitulată de domn va cerceta pe acela care vrea să devină avocat acordându-i licența de avocat care se numea ”înscris de la slobodzenie de la stăpânire”.

În art. 225, alin. 3 din Legiurea pentru câteva articole din Regulamentul Organic „împlinitor la partea judecătorească”, plata avocatului se datora celui care l-a însărcinat să se judece în locul său, după clasificarea: a) pentru pricini până la 10000 de lei câte 10%; b) pentru pricini de la 10000 de lei în sus până la 50000 de lei, câte 5%; c) pentru pricini de la 50000 de lei până la 250000 lei câte 3%; d) de la 250000 în sus tot 3%. Plata avocaților era întreagă când câștigau cauza și jumate din sumă când pierdeau procesul. [1, p. 349].

Conform Legii nr. 14 din 1832, în situația când există neînțelegeri pentru plată dintre avocați și clienții lor, prețul pentru servicii era stabilit de către președintele judecătoriei, în Țara Românească. În Moldova, onorariul se fixa după înțelegeri, dar mereu în bani. Pentru realizarea actelor de proces, nu erau stabilite nici un preț, taxă, clasificație, ci se plătea o sumă la care se înțelegeau.

Avocații cu abateri disciplinare, cei care nu își îndeplineau sarcinile în proces și se eschivau în a le realiza, erau chemați în judecată la cererea Marelui Logofăt, fiind judecați în procedură penală [1, p.349].

Prin Legea din 11 iunie 1838, în Muntenia se înființează, pe lângă Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, un consiliu de avocați eminenți numit efori. Acest consiliu se va ocupa de cercetarea tuturor proceselor stabilimentelor publice, dând instrucțiunile necesare avocaților publici de districte care vor fi sub supravegherea consiliului.

A treia perioadă în organizarea corpului de avocați începe cu Legea pentru constituirea corpului de avocați din 6 decembrie 1864 și se completează cu Legea din 9 iunie 1884 și cu decretul din 29 decembrie 1864, pentru uniforma magistraților și avocaților [1, p. 350].

După Legea din 6 decembrie 1864, nimeni nu putea exercita profesiunea de avocat, dacă nu era român și nu avea diploma de studiul dreptului de la o facultate de drept. Cei care îndeplineau aceste condiții, obținând și cartea de avocatură, erau trecuți numai într-un singur tablou special al avocaților județului respectiv, alcătuit de consiliu de disciplină, la începutul fiecărui an judiciar, fiind depuse la grefieri și la sălile de ședințe, având dreptul să practice meseria în toată țara. Pe lângă acest tablou se întocmea unul pentru stagiari, care realizau doi ani de stagiere, cu dreptul să pledeze, fiind supuși la toate obligațiunile avocaților [1, p. 1428]. Stagiarii aveau dreptul să participe la conferințele de stagiu care au fost înființate în 1969. După expirarea termenului de doi ani, consiliul de disciplină sau tribunalul hotărăște admiterea stagiarului în tabloul definitiv al avocaților fie continuarea stagiului încă un an.

Consiliile de disciplină se formau în capitalele județelor, membrii consiliilor și decanii se alegeau pe un termen de doi ani cu drept de realegere, cu minimul de 30 ani vârsta și 3 ani în avocatură [1, p. 351]. Legea din 6 decembrie 1864 fixa pedepsele disciplinare, cazurile și condițiile aplicării lor. Avocatul învinuit era chemat, audiat și asculta la Consiliul de Disciplină a Avocaților sau tribunal. Toate sancțiunile aplicate erau în scris și motivate [2, p. 1480].

Legea pentru completarea Legii din 6 decembrie 1864, relativă la constituirea corpului de avocați din 8 iulie 1884 urmărește să restabilească ordinea legală în toate barourile și să înlăture toate neajunsurile ivite cu prilejul aplicării celei dintâi legi organice. Astfel, se prevedea înscrierea în Corp cu acele diplome străine care au fost recunoscute de facultățile din Principate conform art. 273 din Legea Instrucțiunii Publice din 25 noiembrie 1864 [2, p. 1881].

Legea din 1884 excludea pe toți aceia care nu îndeplineau condițiile legii și solicitau să practice o avocatură măruntă. Se luau măsuri pentru primirea lor ca apărători la judecătoriile de pace și secretari de avocat.

De la 8 iunie 1884 până la 12 martie 1907 multe dintre lacunele legii au fost suplinite chiar mai înainte de o consacrare legală, prin diferite regulamente. Problema femeii avocat, asistența juridică, casele de economie și ajutor, lupta împotriva samsarilor de procese, reglementarea onorariului, organizarea conferințelor de stagiu, problema robei de avocat, etc., formau precocupările organelor Corpului de Avocați și adunărilor sale [1, p. 352].

A patra perioadă 1907-1919 în organizarea instituției avocaților, în urma apariției considerațiunilor de ordin social, moral și profesional, impun noua organizare legiferată prin Legea din 12 Martie 1907. Noua lege determină, mai întâi condițiile de admisibilitate și de exercițiu a profesiunii. Aceasta era incompatibilă cu profesiunea de comerciant, militar activ, monah, preot, profesor la școlile primare publice, funcțiunile administrative și judecătorești, precum acelea de la Eforiile Spitalelor și așezămintele publice. Legea nu prevedea nici explicit nici implinit pentru femei, dreptul de a fi avocat. Se evita acest subiect pentru a nu stârni controverse în societate între cercurile de feminiști și cele de conservatori. Stagiarii aveau dreptul de a pleda, participa la conferințele de instruire și lua parte la asistența judiciară. Legea aducea inovații în materie de notariat, anumite acte fiind obligatoriu redactate și semnate de avocați. Problema secretarilor de avocat căpăta o reglementare special, prevedea anumite condiții de studii și le acorda drepturi de a studia dosarele în arhivele judecătorești, de a depune și ridica actele în numele avocaților, etc. [1, p. 352-353].

Legea respecta tradiția juridică a țării, se asigura răspunderea civilă și disciplinară care apăsa asupra avocatului. Legea reglementa onorariul avocatului și valorificarea lui. Pentru onorariile datorate, avocatul sau apărătorul avea dreptul să cheme debitorul în judecată cu urgență. Când onorariul nu era stabilit de părți, instanța îl fixa, apreciind împrejurările și importanța cauzei. Când sumele erau exagerate, instanța le reducea.

Legea recunoștea formal personalitate juridică corpului avocaților, reglementa dreptul de prezentare în justiție, de acceptare a liberlităților, administrare a averilor corpului, alcătuire și votare anuală a bugetului. Organele Corpului Avocaților erau decanul, consiliul de disciplină, prodecanul și Adunarea Generală a Corpului de Avocați.

Pentru prima oară în România, după legea din anul 1907, avocaților le-a fost consolidat statutul, fiind create trei instituții: casa de economii, asistența judiciară, pensiile și ajutoarele acordate avocaților și familiilor lor [1, p. 353].

În cea de a patra perioadă (1919-1931) în organizarea profesiunii de avocat, s-au produs dificultăți la aplicarea legii, și discrepanțe de procedură în organizarea ședințelor, acordarea diplomei de avocat, și realizarea profesiunii, producându-se conflicte. După realizarea Unirii din 1918, în Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, avocații se conformau legii imperiale din 1874, în Bucovina se supuneau legii imperiale din 1868. În Regat și Basarabia prin extindere era Legea din 1907. Legea din 1921 consacra dreptul femeii de a fi admisă în corpul avocaților. Stagiarii erau obligați să susțină examen de intrare în corp, Acțiunile în justiție și cererile de atac al hotărârilor trebuiau semnate de avocat [1, p. 354].

În perioada 1930-1945, în România a domnit Regele Carol al II-lea, care a încercat să instaureze un regim dictatorial și statul român a participat în cea de a doua conflagrație mondială. Aceste aspecte au influențat sistemul de drept și avocatura. În perioada 1947-1989, în timpul dictaturii comuniste, nomenclatura partinică dicta regulile în adoptarea legislației, aprobarea justițiabililor, ce influența direct instituția avocaturii.


[1] Enciclopedia României, Vol. I., București, Editată de Asociația Științifică Pentru Enciclopedia României, 1938.
[2] Hamangiu C., Codul General al României, Legi Uzuale Vol. II, București, Editura Librăriei,
[3] Negulescu Paul, Alexianu George, Regulamentele Organice ale Valahiei, Vol.I, București, S.A. Întreprinderile Eminescu,1944.
[4] Stoenescu Dem. D, Vechile Legiuiri Românești, Legiurea Caragea, Partea I, Craiova, Tipografia Fane Constantinescu, 1905.


Prof. univ. dr. av. Igor Ciobanu
Av. Artur Cotruță


Aflaţi mai mult despre , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]




Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.