ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Considerații privind articolele abrogate din cadrul Legii nr. 165/2013

19.03.2019 | Dumitru Marcel GAVRIȘ
Abonare newsletter
Dumitru Marcel Gavriș

Dumitru Marcel Gavriș

NOTĂ: Prezentul articol este un extras din lucrarea Legea nr. 165/2013, privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Comentariu pe articole, autor: Marcel Dumitru Gavriș, Editura Hamangiu, 2019.

1. Legea nr. 165/2013 [1] a suferit de-a lungul timpului modificări și completări care au pus problema legii aplicabile raporturilor juridice în curs.

Deciziile Curții Constituționale de admitere a unor excepții de neconstituționalitate nu au fost puține și au determinat, la rândul lor, intervenții ale legiuitorului.

Conflictul de legi este inerent unor situații de genul celor menționate și se soluționează diferit, după cum vizează norme de drept substanțial sau norme de drept procesual.

Codul civil conține, în art. 6, o reglementare a aplicării în timp a legii civile care este diferită de reglementarea aplicării în timp a legii de procedură civilă, regăsită în dispozițiile art. 24-27 C. proc. civ. [2].

Raportat la intrarea în vigoare și la efectele pe care le produc, deciziilor Curții Constituționale de admitere a unor excepții de neconstituționalitate nu le este aplicabilă niciuna dintre reglementările codurilor, acestea aplicându-se însă actelor normative edictate în condițiile art. 147 alin. (1) din Constituția României, revizuită [3], atât în cazul respectării termenului de 45 zile, cât și în cazul nerespectării acestuia.

2. Într-o ședință de învățământ profesional a judecătorilor secțiilor civile din cadrul Curții de Apel București [4], dedicată analizei Legii nr. 310/2018 [5], s-a discutat, printre altele, despre semnificația și efectele abrogării unei norme juridice de procedură civilă, atunci când abrogarea nu a presupus înlocuirea vechii reglementări cu o nouă reglementare.

O parte însemnată dintre colegi au susținut că „norma de procedură abrogată” s-ar aplica în continuare proceselor în curs, deoarece procesele în curs de judecată începute sub legea veche rămân supuse acelei legi. În acest sens s-a susținut că „legea nouă ar fi legea veche fără textul abrogat”, respectiv că, „dacă nu se dorea ca norma abrogată să ultra-activeze în privința proceselor în curs, legiuitorul trebuia să prevadă expres că abrogarea se aplică inclusiv proceselor în curs, prin derogare de la dispozițiile art. 24 și 25 din Codul de procedură civilă” [6].

În ceea ce ne privește, am susținut şi susţinem că abrogarea unei legi este diferită de completarea sau modificarea acesteia. Normele privitoare la aplicarea în timp a legii civile sau a legii de procedură civilă guvernează doar situația concursului de legi, adică situația în care există o reglementare nouă și o reglementare veche, cu forme și conținuturi distincte.

Nu credem că legea nouă avută în vedere de normele care reglementează aplicarea în timp a legii de procedură ar putea fi legea veche, în forma anterioară abrogării. Legea veche este și rămâne legea veche. În caz de abrogare completă și definitivă a legii vechi, nu există lege nouă.

Abrogarea nu poate fi condiționată și este, potrivit legislației în vigoare, întotdeauna definitivă.

Așa cum rezultă din dispozițiile Cap. VI din Legea nr. 24/2000 [7], republicată, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, modificarea, completarea și abrogarea sunt evenimente legislative distincte, fiecare dintre acestea având reglementare diferită și conținut propriu. Potrivit dispozițiilor art. 59 din același act normativ, „Modificarea unui act normativ constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia și în redarea lor într-o nouă formulare”. Potrivit dispozițiilor art. 60 din același act normativ, „Completarea actului normativ constă în introducerea unor dispoziții noi, cuprinzând soluții legislative și ipoteze suplimentare, exprimate în texte care se adaugă elementelor structurale existente, prin utilizarea unei formule de exprimare, cum ar fi: «După articolul… se introduce un nou articol,… , cu următorul cuprins:»”.

Privitor la condițiile de fond pentru modificarea și completarea actelor normative, art. 61 din aceeași lege prevede că „Modificarea sau completarea unui act normativ este admisă numai dacă nu se afectează concepția generală ori caracterul unitar al acelui act sau dacă nu privește întreaga ori cea mai mare parte a reglementării în cauză; în caz contrar actul se înlocuiește cu o nouă reglementare, urmând să fie în întregime abrogat”.

Deci vorbim despre lege nouă doar când abrogarea este urmată de o nouă reglementare, succesiunea celor două instituții fiind necesară pentru ipoteza în care modificarea are o amploare care ar schimba concepția vechii legi.

Potrivit art. 64, cu titlul „Abrogarea”, „(1) Prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de același nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate. Abrogarea poate fi totală sau parțială. (2) În cazul unor abrogări parțiale intervenite succesiv, ultima abrogare se va referi la întregul act normativ, nu numai la textele rămase în vigoare. (3) Abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial. Fac excepție prevederile din ordonanțele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare și au fost respinse prin lege de către Parlament. (4) Dacă o normă de nivel inferior, cu același obiect, nu a fost abrogată expres de actul normativ de nivel superior, această obligație îi revine autorității care a emis prima actul. (5) Abrogările parțiale sunt asimilate modificărilor de acte normative, actul normativ abrogat parțial rămânând în vigoare prin dispozițiile sale neabrogate” (s.n.).

Din reglementarea abrogării rezultă clar că aceasta nu poate fi condiționată, deși poate fi totală sau parțială. Aceasta înseamnă că un text normativ este în vigoare în tot sau în parte sau este abrogat în tot sau în parte. Dacă o normă este abrogată în tot sau în parte, aceasta nu poate fi aplicată, în privința conținutului afectat de evenimentul legislativ al abrogării, niciunei situații juridice ulterioare momentului producerii efectelor abrogării. Altfel spus, abrogarea presupune că indiferent de felul normei (de drept material sau de drept procesual), aceasta nu mai există și nu poate fi aplicată pentru viitor, nici măcar atunci când s-ar invoca existența unor situații juridice în desfășurare sau necesitatea asigurării respectării cadrului normativ procesual existent la momentul începerii unui proces.

Opinia colegilor potrivit căreia, norma de procedură abrogată expres se aplică în continuare proceselor începute anterior, nu ține seama de faptul că abrogarea este definitivă și nu poate fi condiționată. Dacă s-ar accepta că efectele abrogării se subordonează dispozițiilor art. 24 și art. 25 C.proc.civ., legiuitorul ar trebui să folosească formulări tautologice sau contradictorii de genul „se abrogă articolul x, iar norma de abrogare se va aplica inclusiv proceselor începute anterior”, sau „se abrogă articolul y, dar norma de abrogare nu se aplică proceselor începute anterior”. Or, norma abrogată nu mai există de la momentul abrogării și nu poate fi aplicată de judecător, nici în materia dreptului substanțial, nici în materia dreptului procesual. Prin aceasta nu se nesocotește regula tempus regit actum, actul juridic trebuind raportat la cerințele de fond și de formă care au existat la momentul la care a fost încheiat. Regula menționată nu permite însă, ca o normă care este abrogată să producă efecte ulterior abrogării.

3. Precizările anterioare sunt importante deoarece, pe lângă modificările și completările, care au presupus aplicarea regulilor privitoare la conflictul de legi în timp, Legea nr. 165/2013 a făcut și obiectul unor abrogări (eveniment legislativ prin care o anumită normă este desființată, fără ca, de la momentul desființării, să fie înlocuită cu o normă nouă).

Dacă se acceptă teza pe care o susținem, în sensul că abrogarea nu dă naștere conflictului de legi, atunci abrogările unor articole din Legea nr. 165/2013 produc același efect juridic indiferent de felul normei abrogate, de drept substanțial sau de drept procesual.

Teza contrară, care poate fi combătută inclusiv folosind raționamentul de interpretare reductio ad absurdum, presupune acceptarea existenței simultane a mai multor forme ale Legii nr. 165/2013, cel puțin a unui număr de forme egal cu numărul abrogărilor unor norme de procedură din respectiva lege. Se știe, însă, că forma inițială a Legii nr. 165/2013 cuprindea o sumă de prevederi prin care era reglementat Fondul Național al terenurilor agricole și al altor imobile, pus la dispoziția deținătorilor de puncte acordate în compensare pentru a putea beneficia de utilizarea respectivelor puncte prin achiziționarea unor imobile din respectivul fond prin licitație publică. Aceste prevederi nu se mai regăsesc actualmente în Legea nr. 165/2013, deși în cadrul lor au existat atât norme de drept substanțial, cât și dispoziții de drept procesual. Toate prevederile relative la Fondul Național au fost abrogate prin Legea nr. 111/2017 privind aprobarea O.U.G. nr. 98/2016 [8].

Evident că abrogare totală a respectivelor prevederi a produs efecte pentru viitor și nu se poate distinge în privința efectelor abrogării, după cum acest eveniment afectează o normă de procedură sau o normă de drept substanțial.

Or, dacă s-ar accepta că evenimentul abrogării ar fi guvernat de art. 24 și art. 25 C. proc. civ., ar însemna că normele de procedură aferente reglementării Fondului (de exemplu, termenele pentru funcționarea acestuia, prorogate prin însăși O.U.G. nr. 98/2016) ar fi aplicabile în continuare proceselor începute înainte de realizarea abrogării, ceea ce nu poate fi acceptat. Ar fi un non-sens să se susțină că normele de procedură aferente unui fond care nu mai există sunt aplicabile în procesele anterioare abrogării sau că fondul ar trebui să existe în continuare în privința unor raporturi juridice de drept substanțial care s-au finalizat înainte de desființarea lui (adică recunoașterea posibilității pentru cei care au obținut puncte în compensare înainte de abrogare de a cumpăra prin licitație imobile din respectivul fond).

Rezultă, din cele arătate, că atunci când legiuitorul nu a făcut altceva decât să abroge un text de lege, această abrogare nu dă naștere unui conflict de lege în timp și este producătoare de efecte juridice pentru toate situațiile ulterioare intervenirii respectivului eveniment legislativ.

Abrogarea expresă, pură și simplă, nu poate fi condiționată și este diferită de modificarea, completarea sau înlocuirea totală a legii, chiar dacă și aceste din urmă instituții presupun, cel puțin, o abrogare implicită.

4. Modul de înțelegere și interpretate a normelor care reglementează instituția abrogării anticipează un punct de vedere diferit asupra problematicii aplicării în timp a legilor de procedură. De această dată, diferența nu apare la nivelul interpretării dreptului pozitiv, ci chiar la nivelul filosofiei pe care se bazează normele actualului Cod de procedură civilă, astfel că ne vom plasa susținerile și opinia exclusiv pe tărâmul propunerilor de lege ferenda.

În acest sens, afirmăm direct și fără ocolișuri că se impune revenirea la principiul aplicării imediate a legii noi de procedură civilă, așa cum a fost acesta reglementat prin dispozițiile art. 725 C. proc. civ. 1865.

Dacă soluția legislativă materializată în art. 24 și art. 25 C. proc. civ. a fost utilă și necesară la momentul schimbării întregului Cod de procedură, aceasta trebuia să rămână la nivelul unei reglementări de excepție, și nu să se transforme într-un principiu aplicabil tuturor reglementărilor viitoare ce conțin norme de procedură civilă.

Practicienii dreptului își doresc o lege de procedură unică, simplă și clară, accesibilă justițiabililor și aplicabilă tuturor proceselor desfășurate sub imperiul acesteia.

Actualmente legea de procedură este asemănătoare unui balaur cu multe capete. Se taie unul, dar se nasc alte două în loc. Legiuitorul care vrea să modifice sau să completeze o normă de procedură nu poate face aceasta fără a genera instant două reglementări procedurale distincte, una aplicabilă proceselor anterioare modificării și completării, alta aplicabilă proceselor ulterioare.

Din cauza aplicării regulilor materializate în art. 24 și art. 25 C.proc.civ., s-a ajuns la situația existenței mai multor coduri de procedură civilă. Matematic vorbind, numărul procedurilor este egal cu numărul de modificări sau completări ale legii de procedură, la care se adaugă forma inițială. Nu de puține ori, la rezultatul operației anterioare se adaugă un număr egal cu numărul de articole declarate neconstituționale. Instanța de contencios constituțional a statuat [9] deja că interpretarea constituțională a dispozițiilor art. 27 C.proc.civ. trebuie să se facă cu observarea efectului general obligatoriu al aplicării pentru viitor a Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 [10], care este aplicabilă în toate litigiile în care raportul juridic guvernat de prevederea legală constatată neconstituțională nu este definitiv consolidat.

5. Tensiunile în creștere create de contradicția dintre concepția noului Cod de procedură civilă și concepția Constituției în privința efectelor în timp a deciziilor Curții Constituționale sunt „magnific” reflectate în dispozițiile Legii nr. 310/2018, care, prin forța lucrurilor, conține dispoziții retroactive, acestea fiind generate tocmai de necesitatea respectării Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017.

A procedat corect legiuitorul când a inserat expres în corpul unei norme termene de aplicare anterioare datei la care se va publica în Monitorul Oficial?

Putea legiuitorul să asigure respectarea efectelor Deciziei nr. 369 într-o altă modalitate, care să nu intre în coliziune frontală cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, care spun că legea dispune numai pentru viitor?

Curtea Constituțională va pune în balanță dispozițiile art. 147 alin. (4) și dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, înclinând în favoarea primelor, atunci când, prin textul de lege retroactiv, se pune în aplicare o decizie a Curții Constituționale, cu sau fără respectarea termenului de 45 de zile prevăzut în alin. (1) al art. 147?

Întrebările retorice de mai sus vin să adauge conținut estimării noastre asupra riscurilor unor complicații viitoare ale căror germeni se află în legiferarea principiului supraviețuirii legii procesuale vechi. Credem că era suficient (poate chiar necesar) ca o asemenea regulă să fie aplicată exclusiv la momentul adoptării noului Cod de procedură.

6. Inflația legislativă involuntară și de neoprit, evocată prin metafora balaurului cu mai multe capete, creează dificultăți insurmontabile nu numai pentru justițiabilul, pe care legile ar trebui să îl ajute, ci și pentru judecătorul a cărui atenție va fi axată într-o asemenea măsură pe stabilirea cadrului procesual aplicabil, încât va ajunge cu greu la cercetarea fondului dreptului.

„Când a fost introdusă cererea?”, „avem o normă de procedură ori de organizare judiciară?”, „care era forma Codului de procedură aplicabilă?”, „ce regim juridic avea un anumit act de procedură?”, „încuviința instanța executarea silită la momentul începerii acesteia?”, „când a intervenit ultima modificare legislativă?”, „când s-a publicat în Monitorul Oficial o anumită decizie a Curții Constituționale?” sau „a prevăzut legiuitorul vreo excepție de la regula supraviețuirii legii vechi în cazul proceselor pendinte?” etc. sunt doar câteva exemple de întrebări prealabile obligatorii pe care și le pune judecătorul înainte de a purcede la analizarea litigiului care le-a generat.

De ce procedăm astfel, când lucrurile s-ar putea simplifica prin schimbarea a doar două articole? Ne este greu să dăm un răspuns satisfăcător.

7. Neajunsurile generate de aplicarea art. 24 și art. 25 C. proc. civ., ne determină să nu rezonăm cu justificările avansate în doctrină. Una dintre acestea, pe care o considerăm reprezentativă, este aceea exprimată de profesorul Marian Nicolae, potrivit căreia: „Unitatea procesului civil, dată de unitate și interdependența actelor, fazelor și etapelor procesuale, precum și scopul acestora – tranșarea definitivă a unui litigiu și realizarea silită a drepturilor consfințite prin titlul executoriu – reclamă o unitate de reglementare care să guverneze procesul în ansamblul său de la început și până la sfârșit, unitatea combinată și cu principiul economiei procesuale. (…) Dar nu numai unitatea procesului, ci și previziunea părților reclamă aplicarea cu necesitate a legii vechi” [11].

Nu avem nici intenția, nici pretenția de a pune în aceeași balanță opinia pe care o susținem și doctrina actuală relevantă, dar, pornind de la asumpția logică potrivit căreia semnificația unei acțiuni este dată de suma efectelor pe care le produce în realitate [12], considerăm necesar să tragem un semnal de alarmă, chiar dacă procedând astfel, „dăm dovadă” de lipsă de înțelegere față de justificările teoretice care au stat la baza noii orientări. Acesteia îi opunem o orientare care abordează funcțional instrumentul de procedură.

8. „Acceptăm” – alături de C.E.D.O., așa cum arătăm pe parcursul lucrării – că drepturile substanțiale stabilite prin lege pot fi plafonate de legiuitor, până la momentul definitivării în patrimoniul persoanei îndreptățite (acesta fiind unul dintre scopurile nedeclarate ale Legii nr. 165/2013), dar nu acceptăm schimbarea unor reguli de procedură pe parcursul procesului, care nu sunt altceva decât mijlocul de definitivare a respectivelor drepturi.

Dispar drepturile substanțiale, dar rămâne procedura, care nu poate fi schimbată, pentru că ar fi afectate părțile.

Ce semnificație mai au procedurile care respectă egalitatea de arme a părților, dacă drepturile pe care urmăreau să le realizeze sunt afectate într-o asemenea măsură, încât nu mai merită efortul de a le obține?

9. Efectele edictării noilor principii de aplicare în timp a legii de procedură civilă sunt evident negative, iar trecerea lor sub tăcere nu poate fi o soluție, ci o altă problemă. Dificultățile sistemului judiciar de a metaboliza diferențele de viziune existente între legiuitor și Curtea Constituțională sau între aceasta din urmă și Înalta Curte de Casație, au fost remarcate de un colectiv de autori [13], potrivit cărora „în interpretarea dată chiar de Curtea Constituțională a ceea ce înseamnă aplicare în timp a legii, legea nouă nu ar trebui să atingă hotărârile pronunțate anterior. Prin urmare, legea ar trebui să se aplice numai hotărârilor pronunțate după intrarea ei în vigoare. În realitate, dacă legiuitorul dorea să dea expresie tezelor cuprinse în deciziile Curții Constituționale, trebuia să facă cel mai ușor lucru și cel mai greu deopotrivă – să se abțină de la a reglementa aspectul impactului Deciziei nr. 369/2017 asupra hotărârilor judecătorești pronunțate după publicarea acesteia! Curtea Constituțională nu avea nevoie de intervenția legiuitorului pentru a-și impune propriile hotărâri, iar intervenind, legiuitorul nu a asigurat aplicarea deciziilor Curții, ci a legiferat retroactiv. Nerezolvând nimic, legiuitorul a reușit însă să genereze o sursă de noi probleme”!

Fără nicio intenție de restaurare, apreciem că etiologia complicațiilor anvizajate nu trebuie căutată în alte zone decât în cea a reglementării neinspirate din noul Cod de procedură civilă cu privire la aplicarea în timp a legii de procedură.

10. Calitatea unui cod de procedură nu este dată nici de eșafodajul teoretic pe care s-a fundamentat, nici de complexitatea raționamentelor necesar a fi folosite pentru a îl putea aplica, ci de claritatea, simplitatea, eficiența și flexibilitatea soluțiilor pe care le propune. Nu trebuie să privilegiem forma față de fond. În spațiul dreptului, prima nu există decât pentru a o susține pe a doua.

Justițiabilul este mai interesat să cunoască exact conținutul normei care se aplică decât să „beneficieze” mereu de norma care exista la începutul procesului. Nicio reglementare umană nu este eternă, așa că nu trebuie să îi lăsăm procedurii această iluzie.

Dacă dreptul subiectiv nu este imuabil pe durata existențe sale, de ce s-ar bucura procedura de această calitate pe durata procesului?

11. Ultra-activitatea legii vechi de procedură este un neajuns ale cărui urmări cresc exponențial într-un sistem procesual lipsit de orice raportare la dimensiunea economică a fenomenului juridic.

Justițiabilii „beneficiază”, de cele mai multe ori, de trei grade de jurisdicție. Trei instanțe, minim 6 judecători, trei grefieri, logistica aferentă procesului (intrinsecă procedurilor, cum sunt citațiile sau evidențele informatizate, ori extrinsecă acestora, cum sunt sălile de judecată sau personalul de ordine din cadrul jandarmeriei etc.), durata temporală propriu-zisă, personalul auxiliar implicat în „bucătăria” instanțelor (arhivari, aprozi, dactilografe, etc.) sunt toate componente ale angrenajului presupus de procesul civil. Toate costă. Au fost cuantificate costurile atunci când s-a apreciat că exercitarea marjei de apreciere a legiuitorului în sensul instituirii pragului valoric pentru admisibilitatea căii de atac a recursului este neconstituțională [14]?

Chiar dacă acceptăm că democrația este scumpă, aceasta nu înseamnă că trebuie să risipim resursele fără cea mai mică urmă de raționalitate economică.

Respectul pentru justițiabil, așa cum îl înțelegem noi, nu înseamnă cantitate, adică acces la multe și greoaie proceduri, ci calitate, adică rezolvare rapidă, eficientă și ieftină a litigiului dedus judecății. Aceasta presupune, printre altele, că, bazându-se pe experiența acumulată, judecătorul explică părților [15] care își dispută o sută de lei, sumă aferentă unui contract, unei moșteniri sau unei fapte ilicite, că indiferent de rezultatul disputei judiciare, la final, când se va trage linie, vor ieși pe minus. Chiar și partea care va fi câștigat cei 100 de lei după trei cicluri procesuale, care, în mod evident, au fost, cel puțin pentru stat, mult mai costisitoare decât valoarea obiectului litigiului care le-a generat, va constata că energiile alocate și consumate cu procesul nu pot fi recompensate prin câștigarea acestuia.

12. Într-un sistem ideal sau, pentru a ne raporta la realități posibile, într-un sistem legislativ stabil, cu modificări rare ale legii de procedură, s-ar putea accepta și justifica aplicarea regulilor materializate în art. 24 și 25 C.proc.civ., dar evident că nu ne regăsim și nici nu ne vom regăsi în curând într-un astfel de sistem.

Oricum, o lege de procedură imediat aplicabilă, care se poate schimba, chiar în privința proceselor în curs (fără a retroactiva, se subînțelege), nu aduce atingere drepturilor justițiabilului şi nu afectează principiul egalităţii de arme, din moment ce respectiva lege este egal aplicabilă tuturor părților unui proces.

13. Având în vedere cele arătate, nu vom acorda atenție acelor dispoziții legale care au fost abrogate, de exemplu, art. 7 [16], art. 11, art. 17 lit. c), art. 20, art. 27-30, art. 41 alin. (2) etc. Dacă va fi cazul vom arăta în ce măsură argumentele care au stat la baza abrogării pot desluși intențiile legiuitorului și pot ajuta la înțelegerea noii configurații a actului normativ analizat.


[1] M. Of. nr. 278 din 17 mai 2013.
[2] Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015.
[3] Art. 147, cu titlul „Deciziile Curții Constituționale”, prevede următoarele: „(1) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. (2) În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale. (3) În cazul în care constituționalitatea tratatului sau acordului internațional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate. Tratatul sau acordul internațional constatat ca fiind neconstituțional nu poate fi ratificat. (4) Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”.
[4] Care a avut loc la sediul instanței, în data de 28 ianuarie 2019.
[5] M. Of. nr. 1074 din 18 decembrie 2018.
[6] Fără a pune semnul egalității între evenimente precum modificarea și completarea, respectiv abrogarea legii, pe care nici nu le trata în mod special, profesorul Marian Nicolae, care abordează conceptul de „lege aplicabilă” inclusiv din perspectiva dreptului comparat, pare a evoca ideea unor planuri paralele de existență concomitentă a legilor de procedură succesive. În opinia domnului profesor, „Dacă legea veche continuă să se aplice, însemnează că ea rămâne, temporar și limitat în vigoare, astfel încât abrogarea sa nu este completă și definitivă, motiv pentru care, din punct de vedere terminologic, nu se poate vorbi de ultraactivitate sau postactivitate a acestei legi, termeni care sunt vădit improprii, chiar dacă termenul de supraviețuire nu este perfect, întrucât odată cu intrarea în vigoare a legii noi, după cum excelent remarca J. Heron, în structura normei juridice se produce o transformare sau metamorfozare, legea veche transformându-se dintr-o normă general-abstractă, într-o normă individual-concretă” [M. Nicolae, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I. – art. 1-526, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 88]. Este posibil ca această abordare, regăsită în comentariul la art. 24 și art. 25 C.proc.civ. din lucrarea citată, să fi influenţat teza colegilor judecători, conform căreia, în lipsa unei stipulări contrare, abrogarea unui norme de procedură civilă naște două legi, una aplicabilă proceselor începute înainte de abrogare și alta aplicabilă proceselor viitoare, începute după abrogare.
[7] Potrivit art. 58 din Legea nr. 24/2000, republicată (Ultima republicare din M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010), cu titlul „Evenimentele legislative”: „(1) După intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenței acestuia pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea. (2) În situații temeinic justificate, prin excepție de la prevederile alin. (1), actele normative de importanță și complexitate deosebită pot fi modificate, completate sau, după caz, abrogate de autoritatea emitentă și în perioada cuprinsă între data publicării în M. Of. al României, Partea I, și data prevăzută pentru intrarea lor în vigoare, cu condiția ca intervențiile propuse să intre în vigoare la aceeași dată cu actul normativ supus evenimentului legislativ. (3) Evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de același nivel sau de nivel superior, având ca obiect exclusiv evenimentul respectiv, dar și prin alte acte normative ulterioare care, în principal, reglementează o anumită problematică, iar ca măsură conexă dispun asemenea evenimente pentru a asigura corelarea celor două acte normative interferente”.
[8] Legea nr. 111 din 19 mai 2017 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 98/2016 pentru prorogarea unor termene, instituirea unor noi termene, privind unele măsuri pentru finalizarea activităților cuprinse în contractele încheiate în cadrul Acordului de împrumut dintre România și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare pentru finanțarea Proiectului privind reforma sistemului judiciar, semnat la București la 27 ianuarie 2006, ratificat prin Legea nr. 205/2006, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, publicată în M. Of. nr. 399 din 26 mai 2017
[9] Decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 din Codul de procedură civilă, în interpretarea dată prin Decizia nr.52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu referire la sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, precum și a prevederilor art. 521 alin. (3) C.proc.civ., publicată în M. Of. nr. 2 din 3 ianuarie 2019.
[10] Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a sintagmei „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 582 din 20 iulie 2017.
[11] M. Nicolae, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), loc. cit., p. 77.
[12] Pragmatismul („pragmaticismul”, în traducerea d-nei Delia Marga) susține că „semnificația fiecărui concept se află în relevanța sa rațional imaginată asupra conduitei noastre” (Ch.S. Peirce, Semnificație și acțiune, Ed. Humanitas, București, 1990, parag. 5.460, p. 223).
[13] T.C. Briciu, M. Stancu, C.C. Dinu, Gh.-L. Zidaru, P. Pop, Comentarii asupra modificării noului Cod de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018. Între dorința de funcționalitate și tendința de restaurație, disponibil on-line la adresa www.juridice.ro.
[14] A se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, citată supra.
[15] Fără să i se impute o interferență în treburile avocaților, o antepronunțare sau o poziție părtinitoare, cum se întâmplă în rigorismul procesual actual.
[16] În care se prevedea: „(1) Până la întocmirea situației centralizatoare la nivel local, se suspendă emiterea hotărârilor de validare/invalidare de către comisiile județene de fond funciar sau, după caz, de către Comisia de Fond Funciar a Municipiului București, eliberarea titlurilor de proprietate, punerea în posesie de către comisiile locale de fond funciar, precum și orice alte proceduri administrative în domeniul restituirii fondului funciar. (2) Dispozițiile alin. (1) nu sunt aplicabile în cazul hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile”.


Judecător Dumitru Marcel Gavriș
Curtea de Apel București

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week