ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

„Sintagma” mai presus de lege
21.03.2019 | Daniel UDRESCU


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019
Daniel Silviu UDRESCU

Daniel Udrescu

Motto: Traian Băsescu „a impus Consiliului Suprem de Apărare a Ţării adoptarea a cel puţin 17 hotărâri prin care s-au operat completări şi modificări de competenţe şi atribuţii în contra prevederilor legilor organice. SRI a impus Înaltei Curţi de Casaţie şi altor instanţe „protocoale de colaborare interinstituţională“, care au fost semnate cu „ochii închişi“. Semnatarii, fără excepţie, erau şi ei colaboratori apropiaţi sau ofiţeri acoperiţi!” Dan Nistorescu, Vlad Dumitraș, Ada Răuț – Cotidianul.

Romania este organizată „potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească” – în transpunerea democraţiei constituţionale, principiu esenţial al oricărui stat democratic. De-a lungul timpului, ca o haină îndelung purtată ale cărei culori s-au amestecat, această separatie a devenit o utopie, iar democraţia acestei ţări există doar în teorie, datorită protocoalelor, OG-urilor sau OUG-urilor, însoţite de alte ordine, hotărâri, toate fără o trimitere corectă către CURTEA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV. Este aproape normal să vedem competenţa unei autorităţi, uzurpată de a altei autorităţi, că aşa hotărăşte X sau Y, ministru sau nu, SRI-ist sau nu, procuror sau nu, toate pe o filieră a şantajului, sau mai grav, a unei neclarităţi a competenţei unei instanţe sau alta. Numele nu sunt relevante, principiul însă da.

Plecând de la explicaţia dată de Curtea Constituţională a României („CCR”) sintagmei „numai prin lege,” prin care această autoritate unică cu rol de garant al supremaţiei Constituției apreciază activitatea Guvernului (Executivului) de a emite ordonanţe (putere conferită temporar printr-o lege specială în temeiul căreia executivul emite acte normative în mod EXCEPȚIONAL, însă fără drept de modificare a legilor organice) ca fiind asimilată activităţii Parlamentului (Legislativului), arătând că sintagma ,,numai prin lege” poate fi aplicată şi cu privire la ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă, nu avem cum să trecem cu vederea ingerinţele nepermise exercitate asupra Constituţiei României chiar de autoritatea chemată să garanteze supremaţia acesteia. Drept pentru care, existând o neclararitate în Constituţie, sintagma „numai prin lege” să fie clarificată ori în sensul „numai prin lege de către Parlament” (NORMAL), ori să încludă (ANORMAL) „numai prin lege de către Parlament şi ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă de către Guvern.”

În principal am în vedere analiza naşterii, evoluţiei şi efectelor unei (NE)LEGI STRÂMBE – OUG 54/2010 – în paralel cu analiza declarării neconstituţionalităţii parţiale a acesteia, nu înainte să producă EFECTE, rămase nepedepsite. Firul evenimentelor este încâlcit. Aş vrea ca scopul acestui articol să fie conturarea unei proceduri de îndreptare a nedreptăţii. Consider că punctul de plecare este critica potrivit căreia imposibilitatea atacării în contenciosul administrativ-fiscal a proceselor-verbale întocmite potrivit dispozițiilor unor acte normative intens criticate şi dezavuate, încalcă flagrant prevederile Legii fundamentale, mai ales că aceste acte normative au constituit fundament legal timp de 8 ani, producând efecte devastatoare. Şi aici este de remarcat că abia după acest timp s-a încercat resuscitarea acestor acte prin exercitarea controlului de constituţionalitate, realizându-se de fapt o tentativă de îndreptare a unor legi strâmbe.

Un/nişte cineva sus, sus, face un plan de aservire a României, a mass media, a economiei în general pe fiecare palier, un fel de epurare a intelectualităţii, a deţinătorilor de putere şi de resurse, adică o naţionalizare alambicată, ascunsă, mai fină decât la 1948. Acţiunea este iniţiată prin convocarea CSAT, adică statul major al acţiunii. Planul dispune de bani, că fără bani nimic nu se face, banii fiind europeni, şi astfel, un grup de genii negative are asigurat cadrul necesar pentru a scrie legi strâmbe, folosindu-se de protocoale declarate neconstituţionale, folosindu-se de oameni prea verzi, dar îmbătaţi de puterea primită, care, fără să-şi mai îndeplinească atribuţiile date de lege, execută fapte presupus legale, în baza legii strâmbe. Apoi legile strâmbe sunt declarate neconstituţionale, verzii nu mai răspund că nu au acţionat cu rea credinţă sau cu gravă neglijenţă, ci au respectat legea strâmbă. Însă rămân două lucruri, efectele şi gravele scăpări/deraieri de la Constituţie (sau poate o redefinim ca sintagma Constituţiei???), a celor ce se vor ancheta pe ei însuşi, pentru că Parlamentul nu face comisii pentru nimicuri.

Nu ne rămâne decât să analizăm pas cu pas, sub lupa constituţionalităţii, repercusiunile acestor ingerinţe care afectează statul de drept, contorsionând democraţia. Remarcăm faptul că soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate sau controlul de constituţionalitate a posteriori este reglementat de art. 146 lit. d) din Constituţie şi de art. 29-33 din Legea nr. 47/1992. Neconstituţionalitatea este sesizată de procuror, în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. DNA desfășoară urmărirea penală pentru infracțiuni de corupție, asimilate și în legătură directă cu acestea. De asemenea, DNA investighează și anumite categorii de infracțiuni grave de criminalitate economico-financiară. Dar dacă DNA este participant? Atunci mergem la modul în care a funcţionat legea strâmbă.

Legea nr. 303/2004 reglementează răspunderea civilă a judecătorilor și procurorilor pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Din acest motiv am încrederea că multe legi sunt strâmbe din naştere pentru a nu fi erori judiciare, pe parcurs evoluând cu ajutorul CCR. Procurorii nu răspund pentru e(o)rorile comise, dacă au aplicat o lege strâmbă, ce ulterior este declarată neconstituţională pentru că NU şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Astfel, art. 96 din Legea nr. 303/2004 reglementează condițiile în care judecătorul sau procurorul, care au săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii, poate fi obligat la plata despăgubirilor plătite de stat, dar despre efecte, legea nu prevede nimic, dacă procurorul sau judecătorul au urmat o sintagmă strâmbă, pentru că nu ne aflăm în faţa unei erori judiciare, ci în faţa unei sintagme în condiţiile legii, declarată neconstituţională. Cine face legile? Răspunsul corect este Parlamentul. Cine face sintagmele? Guvernul ajutat de un CCR care nu respectă constituţia, pentru că sintagma „în condiţiile legii” sau „numai prin lege” este tot o interpretare strâmbă.

DECIZIA nr. 26 din 16 ianuarie 2019

Se referă la cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională prin care Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și-a încălcat propriile competențe constituționale și, uzurpând competențele Parlamentului, a investit Serviciul Român de Informații cu competența de a desfășura activități specifice organelor de cercetare penală, fapt interzis în mod expres de legiuitor prin Legea nr.14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații.

ATÂT!!!

Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, precum și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și unitățile subordonate vor verifica, în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, și vor dispune măsurile legale corespunzătoare.

CCR a decis că Ministerul Public a generat o practică judiciară contrară art. 124 din Constituţie, care prevede că Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. Cineva a semnat un act neconstituţional. Acel cineva a încălcat legea. Acel cineva avea răspunderea să vegheze la respectarea legii şi nu a făcut-o. Mai este legea strâmbă o acoperire? CCR a vorbit la plural că PARCHETUL GENERAL (noi, voi, ei) ARE ŞI VINĂ INDIVIDUALĂ (eu, tu, el sau EA), dar vina este anchetată tot de Parchetul General? În acest caz, LEGEA STRÂMBĂ se loveşte de zidul (ne)legalităţii, protejat de sus până jos tot prin lege, pentru că funcţionarii publici nu răspund mai niciodată pentru faptele lor. 

Principiul legalităţii presupune că AUTORITATEA acţionează în baza competenţei pe care legiuitorul a conferit-o, iar subsecvent, acestea trebuie să respecte atât dispoziţiile de drept substanţial, cât şi pe cele de drept procedural incidente, inclusiv a normelor de competenţă. Dar, când legalitatea este folosită pentru a încălca Constituţia, domeniul constituţional trebuie să repare nelegalitatea. Ori OUG 54/2010 a fost sintagma strâmbă, a distrus capitalul românesc oferind unui grup de interese, puteri cu care a efectuat demersuri pentru aplicarea unei sintagme-legi strâmbe, acoperite de legalitatea sintagmei-legii strâmbe, ca ordin direct din Hotărârea CSAT 69/2010 (care a fost modalitatea de a controla toate autorităţile, economia privată, Parlamentul, Justiţia şi Guvernul, cu ajutorul protocoalelor şi planurilor de măsuri).

Parlamentul are obligaţia să cerceteze impactul protocoalelor, DECIZIA Nr. 26 din 16 ianuarie 2019 fiind doar vârful icebergului. Decizia din CSAT-ul necompetent, care introducea nelegal prin Hotărârea 69/2010, evaziunea fiscală în elementele de siguranţă naţională ale Legii 51/1991, a dus la subminarea economiei. 

Efectul sintagmei-legii strâmbe, folosită de procuror, se remediază doar prin daune 

Am spus necompetent pentru că art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 nu include evaziunea fiscală ca element de siguranţă naţională, dar folosirea sintagmei „ori altor asemenea interese ale țării”, a permis DNA-ului şi DGAF-ului să aresteze mii de administratori, asociaţi, acţionari, contabili, să poprească zeci de mii de conturi, să distrugă zeci de mii de societăţi comerciale, sau să închidă sute de mii de locuri de muncă. Acum sintagma a fost declarată neconstituţională, iar protocolul între ANAF şi DNA/SRI este nelegal, a fost şi el anulat, iar prin neconstituţionalitatea alin 1, 2, 3 şi 5 din art 2331, rămân numai efectele distrugerii, pentru că modificarea Codului fiscal este clar neconstituţională.

Există un lanţ, aşa că trebuie analizată şi modificarea art 29 alin 5, care prin Legea 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992, de fapt un proiect de circa 70 milioane de euro, în care legi „bune” au fost înlocuite cu legi „strâmbe”. Voi da în continuare exemple de cum s-a planificat modificarea legilor şi distrugerea patrimoniului economic, făcând aproape imposibilă aflarea dreptăţii în instanţe.

Înainte de modificare art. 29 alin. 5 din Legea 47/1992 prevedea:

Pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate judecarea cauzei se suspendă.

Decizia CCR nr. 335/2005 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3731 din Codul de procedură civilă, ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și ale art. 5 din Legea recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române din decembrie 1989 nr. 341/2004, a analizat şi constituţionalitatea aliniatului (5), decreta că textul era unul constituţional.

Spun acest lucru pentru că într-o lume democratică precum sistemul de drept Anglo-Saxon (American), încălcarea drepturilor constituţionale încheie un proces. Dar prin această modificare, orice procedură „normală” a fost încetinită, disjunsă, pentru a fi trimisă în neant.

OUG 54/2010 este antiromânească 

OUG 54/2010 a fost continuarea deciziei HCSAT 69/2010, dar şi altor modificări. Acum trebuie să analizăm ordonat câteva decizii ale CCR, prin care vom încerca să construim argumentul. Multe sunt reluări ale deciziilor, deci consider că cei care le văd plagiat vor fi mulţumiţi cu această menţiune că textele nu-mi aparţin.

Decizia CCR nr.802 din 6 decembrie 2018

Spicuiesc din această decizie elemente ce trebuie corelate cu altele pentru a întelege cât de otrăvitoare este OUG 54/2010, prin introducerea unor elemente devastatoare aşa cum am mai prezentat în alte articole pe JURIDICE.ro și Linkedin.

Îmi place mult această scuză despre modul în care se pronunţă CCR: Curtea nu poate acţiona din oficiu (cu excepţia iniţiativelor de revizuire a Constituţiei), ci numai la sesizare şi în limitele acesteia. A admite posibilitatea simplei invocări a excepţiei de neconstituţionalitate, fără a se indica, cel puţin, textele constituţionale considerate ca fiind încălcate prin dispoziţiile legale criticate, ar însemna o încălcare a prevederilor exprese ale legii care obligă la motivarea sesizării (fără să se facă distincţie între controlul abstract, a priori şi cel concret, a posteriori) şi, în acelaşi timp, înfrângerea principiului controlului “la sesizare” şi nu din oficiu, întrucât, astfel, Curtea Constituţională ar fi pusă în situaţia de a determina ea însăşi motivele de neconstituţionalitate a legii care formează obiectul excepţiei. 

Referitor la excepția de neconstituționalitate a sintagmei „ori altor asemenea interese ale țării” cuprinsă în dispozițiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, CCR a corectat un prim aspect necesar demascării OUG 54/2010, admiţând excepţia.

28. Prin Încheierea din 7 aprilie 2017, pronunțată în Dosarul nr.345/64/2016, Curtea de Apel Brașov – Secția  penală  a  sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a sintagmei „ori  altor  asemenea  interese  ale  țării” cuprinsă în dispozițiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României și a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale. În favoarea susținerii caracterului neconstituțional al sintagmei criticate, instanța judecătorească a apreciat că se poate invoca gradul ridicat de imprecizie a textului. Or, având în vedere posibilitatea, ca în baza acestui text să fie instituite măsuri cu un caracter ridicat de ingerință în viața privată a persoanelor, este necesar ca legiuitorul să reglementeze mai strict acest aspect. 

13. În ceea ce privește dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, arată că doctrina a reținut că actele nule sunt inapte de a produce efecte juridice. Lipsa de valabilitate juridică a acestora se produce ex tunc, de la efectuarea actelor, și nu ex nunc, de la constatarea nulității.

Rezultă că activitatea DNA, DGAF, SRI a produs acte nule fără efecte juridice. Dar ce s-a întâmplat cu reţinerile până la 6 luni a mii de persoane? Ce se întâmplă cu popririle pe conturi, executările, distrugerea activităţii a mii de firme care nu au putut funcţiona fără capitalul poprit sau executat? Ce se întâmplă cu sute de mii de oameni ce şi-au pierdut locurile de muncă prin închiderea firmelor, intrarea lor în insolvenţă sau falimentul lor? Toate aceste EFECTE nu sunt pedepsite când procurorul sau inspectorul antifraudă urmează legea strâmbă. Dacă legea strâmbă este corectată de CCR, atunci statul răspunde pentru ei, dar cu limite mai ales de timp. Timpul sau limitarea unor proceduri este poate cel mai mare duşman în aflarea adevărului, pentru că în afara specialiştilor, puţini sunt cei care cunosc termenele pentru sesizări.

Art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991: „Constituie amenințări la adresa securității naționale a României următoarele: […] f) subminarea, sabotajul sau orice alte acțiuni care au ca scop înlăturarea prin forță a instituțiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români sau pot aduce atingere capacității de apărare ori altor asemenea interese ale țării, precum și actele de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuințare a structurilor necesare bunei-desfășurări a vieții social-economice sau apărării naționale.”;

47. … Prin Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017, par. 46, Curtea a constatat că sunt cuprinse în noțiunile de „viață privată” și „corespondență”, în sensul art. 8 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, convorbirile telefonice, interceptarea acestora, memorarea datelor astfel obținute și eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanșate împotriva unei persoane, interpretându-se ca fiind o „ingerință a unei autorități publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (Hotărârea din 21 aprilie 2009, pronunțată în Cauza Răducu împotriva României, paragraful 91). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că toate comunicațiile telefonice, cele prin facsimil şi cele prin e-mail intră în sfera de acoperire a noțiunilor de „viață privată” și „corespondență”, în sensul art. 8 paragraful 1 din Convenție (Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunțată în Cauza Liberty și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 56).

48. … Curtea a reținut că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o ingerință în dreptul la viața privată și de familie nu contravine prevederilor art. 8 doar dacă „este prevăzută de lege”, urmărește unul sau mai multe scopuri legitime prevăzute în paragraful 2 al articolului și dacă este „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acelui scop (Hotărârea din 24 august 1998, pronunțată în Cauza Lambert împotriva Franței, paragraful 22). Totodată, Curtea a observat că, potrivit jurisprudenței sale, pentru ca restrângerea unui drept să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art. 53 din Constituție, și anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății (Decizia nr.244 din 6 aprilie 2017, precitată, par.50 și 51).

83. Curtea constată că sintagma „ori altor asemenea interese ale țării”, cuprinsă în dispozițiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalității, art. 26 referitor la viața privată și art. 53 care reglementează condițiile restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

Ce mi s-a părut remarcabil, mai ales că întregeşte tema acestui articol este faptul că ingerința în viața intimă, familială și privată, precum și în secretul corespondenței fac parte din drepturile fundamentale ce pot fi restrânse, dar fără a fi încălcate, iar în acest sens legea care permite ingerința trebuie să fie redactată în mod clar, precis, previzibil. Autorul sesizării sublinia că prin hotărâri ale Consiliului Suprem de Apărare a Țării au fost încadrate ca amenințări la adresa securității naționale diferite activități, dându-se astfel posibilitatea ca sub imperiul sintagmei vagi criticate să se efectueze activități ce reprezintă ingerințe în drepturile fundamentale, făcând o referire directă la Hotărârile Consiliului Suprem de Apărare a Țării nr. 69/2010, referitoare la evaziunea fiscală și nr.17/2005, referitoare la corupție.

Imaginaţi-vă că Parchetul care luptă împotriva corupţilor a participat la strategia unor legi strâmbe, a protocoalelor, a participat la şedinţele CSAT, unde s-a pus la cale încălcarea drepturilor cetăţenilor României prin investigarea fără limite sub argumentul posibilităţii aducerii atingerii „altor interese ale țării”. Procurorul este delegatul statului şi apără încălcarea legilor, indiferent de cine face acea încălcare, deci a avut posibilitatea să îndrepte lucrurile, dar nu a făcut-o, permiţând astfel ca o lege strâmbă, să fie modificată, cu beneficiu imediat al aplicării legii strâmbe, cu încălcarea drepturilor şi libertăţilor, până la clarificarea legii strâmbe la CCR. Parchetul a funcţionat cu aplicarea legilor strâmbe, producând efecte, ce nu au fost corectate, ori unul din atributele Parchetului este acela de a sesiza CCR în dosarele pe care le promovează, ori Parchetul nu şi-a îndeplinit o atribuţie de serviciu.

84. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, Curtea reține că autorul excepției nu formulează veritabile critici de neconstituționalitate cu privire la aceste dispoziții, ci este nemulțumit, în realitate, de modul de aplicare de către instanța de judecată a Deciziei Curții Constituționale nr. 51 din 16 februarie 2016, respectiv a normelor de procedură penală ce reglementează regimul nulității relative, autorul excepției urmărind excluderea din dosar a anumitor probe considerate ca fiind obținute în mod nelegal. Or, Curtea a statuat, în jurisprudența sa, că nu este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele ce țin de aplicarea legii…, aceste aspecte intrând în competența instanței judecătorești învestite cu soluționarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Curtea apreciază că a răspunde unor atare critici ar însemna o ingerință a Curții Constituționale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituție, potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. 

Am subliniat, în paragraful de mai sus, o critică pe care o am faţă de organizarea ÎCCJ şi a CCR. Noi nu judecăm încălcarea dreptului constituţional ca PRIMA ETAPĂ, dacă implică o lege strâmbă. Noi trimitem la CCR prin disjungere, şi ne interesează detaliul şi nu încălcarea dreptului constituţional ca element principal de analiză al judecătorului sesizat cu o încălcare de drepturi.

DECIZIA nr. 654 din 17 octombrie 2017

Se referă la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 107 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, a dispozițiilor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 54/2010 în ansamblu, și a dispozițiilor art. 233 și art. 2331 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

49. Prin Decizia nr. 1045 din 11 decembrie 2012, CCR a reținut, de asemenea, că în procesul deliberării, judecătorul verifică și evaluează materialul probator și își fundamentează soluția pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea și aprecierea probelor, și nu prin raportarea exclusivă la procesele-verbale și actele de constatare întocmite de alte organe, cu competență specială. Așadar, judecata se desfășoară de către o instanță independentă și imparțială, în condiții de publicitate, oralitate și contradictorialitate, iar judecătorul își fundamentează soluția pe întregul probatoriu administrat, verificând, evaluând și coroborând probele, astfel că informațiile culese imediat după săvârșirea faptei reclamate, în măsura obținerii lor legale, nu pot crea în mod concret riscul unui abuz de procedură.

50. În ceea ce privește critica potrivit căreia imposibilitatea atacării în contencios administrativ-fiscal a proceselor-verbale întocmite potrivit dispozițiilor criticate încalcă prevederile Legii fundamentale. Curtea, prin Decizia nr. 758 din 5 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.138 din 23 februarie 2016, a reținut că stabilirea modalităților prin care se conferă efecte unor anumite acte juridice întocmite în cadrul procedurilor de colectare a creanțelor fiscale reprezintă opțiunea legiuitorului, cu respectarea prevederilor constituționale. 

51. Pentru aceste motive, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 233 și ale art. 2331 alin. (2)-(5) din Ordonanța Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală este neîntemeiată, urmând să o respingă, în consecință.

Mă bufneşte râsul. Tot ce prezintă CCR în această decizie a fost anulat. Problema sesizată de av. Dominic Pop este atât de gravă încât CCR aşa cum preciza sus, le-a declarat constituţionale apoi prin şedinţa din 29 ianuarie 2019 să le declare neconstituţionale. Admiterea cererii de neconstituţionalitate a art 2331 alin 1, 2, 3 şi 5 este documentată în acest sens aici.

Potrivit comunicatului din 29 ianuarie 2019 „Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a decis:

1. Admite excepția de neconstituționalitate și constată că dispozițiile art.2331 alin. (2) și alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 și ale art. 350 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 sunt neconstituționale.

2. Admite excepția de neconstituționalitate și constată că sintagma „care constituie mijloace de probă” din cuprinsul art. 233alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 cu referire la alin. (2) și (3) din același articol este neconstituțională.

3. Admite excepția de neconstituționalitate și constată că sintagma „care constituie mijloace de probă” din cuprinsul art. 350 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 cu referire la alin. (1) din același articol este neconstituțională.

4. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2331 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003. În Decizia CCR nr. 654/2017, Curtea a observat că la momentul intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 54/2010, art. 135 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aceasta cuprindea un număr de 3 alineate. În acest context, Curtea a constatat la punctul 42, că dispozițiile art. 2331 alin. (1) din Codul de procedură fiscală făceau referire la art. 135 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, acesta din urmă text nemaifiind în vigoare.

5. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2331 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr.92/2003 și ale art. 350 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.”

Pe calea dispozițiilor art. 2331 din OG nr.92/2003, cu denumirea marginală “Colaborarea cu organele de urmărire penală”, legiuitorul a instituit metode și procedee specifice de obținere a probelor în cursul primei faze a procesului penal, cu concursul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, prevalându-se de alineatul 2 al art. 2331 din OG 92/2003. Legiuitorul delegat a reglementat și procedeul probatoriu specific al verificărilor fiscale, desfășurate la solicitarea organului de urmărire penală de către organele de control fiscale, prevalându-se de alineatul 4 al art. 2331 din OG 92/2003. Din simpla lecturare a acestor dispoziții legale contestate, rezultă că în contradicție cu edictele legii fundamentale, a fost recunoscut în procesul penal dreptul organelor de control fiscal de a întocmi mijloace de probă de specialitate în procesul penal, prin procedeul probatoriu nereglementat al controlului, respectiv verificării fiscale, realitate legislativă de natură a vicia dreptul acuzatului la un proces echitabil, cu reverberații inclusiv asupra poziției și contribuției participanților în procesul penal în care Murfatlar SA este acuzat cu astfel de probe.

Privitor la natura mijlocului de probă la care se referă art. 2331 alin. 2-5 din Codul de procedură fiscală (art. 350 alin. 1-3 din Legea nr.207/2015), acesta nu poate fi înscris în categoria mijloacelor de probă la care se referă art. 97 alin. 2 lit. e C. p. p., întrucât pentru lămurirea aspectelor de specialitate ale cauzei legea procesual penală cunoaște procedee probatorii grațioase și formale de obținere a mijlocului de probă specific, prin dispozițiile art. 172 C. p. p. În schimb, verificările fiscale la care se referă norma criticată nu cunosc nicio reglementare sub aspectul procedurii de urmat, a limitelor acestora sau a posibilității de contestare a concluziilor rezultatului acestor verificări, intrând mai degrabă în categoria mijloacelor de probă nenumite (art. 97 alin. 2 lit. f C. p. p.), fără însă a fi prevăzută procedura de obținere a acestora. 

În sinteză, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2331 alin. 2, 3, 4 și 5 din Codul de procedură fiscală (OG nr.92/2003), regăsite actual în art. 350 alin. 1-3 din Noul Cod de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015), s-a fundamentat pe conflictul dintre aceste norme cu prevederile art. 1 alin. 5, art. 16 alin. 1, art. 21 alin. 3, art. 24 alin. 1 și art. 53 din Constituția României, precum și art. 124 alin. 2 și art. 131 alin. 1 din Constituția României, fiind contrare totodată garanțiilor care însoțesc dreptul la un proces echitabil (art. 6 par. 1 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 47 alin. 2 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene).

CCR a anulat deja procesele de constatare ca mijloace de probă în dosare penale, începând cu decizia din 29 ianuarie 2019, declarând neconstituţionale prevederile art 2, 3 şi 5 ale art 2331 din OG 92/2003, pe care se întemeiază şi constatările din acest dosar. (DECIZIA Nr. 654 din 17 octombrie 2017 declara neconstituţional alin 1). Dar important nu este simpla neconstituţionalitate a unor articole, ci faptul că întregul OUG 54/2010 este neconstituţional, dar în jocul macro criminal al grupului organizat care jefuieşte România din 1989, prin CCR sunt analizate bucăţele şi nu întregul.

CAZ SPECIFIC – Decizia CCR nr. 271 din 22 martie 2012

Autorul solicitării este Societatea Comercială „Principal Company” – S.A. din satul Poşta Câlnău, judeţul Buzău, prin administrator judiciar Societatea Comercială „Expert Cont Insolvency” IPURL, în Dosarul nr. 73/42/2011 al Curţii de Apel Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 592D/2011.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2010 modifică Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, or, potrivit art. 139 alin. (1) din Constituţie, impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat se stabilesc numai prin lege, astfel că „printr-o ordonanţă de urgenţă s-au modificat regulile stabilite prin Codul fiscal, adoptat prin lege”, referitoare la taxa pe valoarea adăugată şi la accize.

Totodată, art. I pct. 21 din acelaşi act normativ, prin care s-a stabilit o acciză de 100 euro/hl la băuturi fermentate liniştite, în condiţiile în care produse din aceeaşi categorie a băuturilor fermentate liniştite, în speţă vinurile liniştite, au în continuare o acciză 0, contravine art. 56 alin. (2) din Constituţie. Astfel că, dacă Guvernul a apreciat că se impune creşterea accizelor băuturilor alcoolice, aceleaşi considerente impuneau creşterea accizelor în privinţa tuturor categoriilor de băuturi, încât mediul concurenţial să nu fie afectat.

Aşa cum de multe ori am criticat acest aspect pentru neclaritate, CCR continuă în aceiaşi eroare în sensul că sintagma „numai prin lege” din cuprinsul art. 139 alin. (1) urmăreşte să interzică stabilirea unor impozite şi taxe pentru bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat prin acte inferioare legii, cum ar fi hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor etc., sintagma nefiind aplicabilă ordonanţelor şi ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului. A se vedea în acest sens şi Decizia nr. 883 din 6 iulie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 5 august 2010. Legea trebuie să fie clară, astfel ordonanţa şi ordonanţa de urgenţă să fie definită ca LEGE, ori prevederea de la art. 139 alin. (1) din Constituţie să transfere în mod expres legiferarea, atribuţie exclusivă a Parlamentului, către executiv-Guvernul, în sensul în care sintagma „numai prin lege” să fie înlocuită cu sintagma „numai prin lege de către Parlament şi ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă de către Guvernului”. Ori cel puţin din punct de vedere al unui audit, pentru o astfel de transfer ne lipseşte controlul necesar verificării legalităţii dar şi contravine art. 2 Definiţii, Punctul 32 al Legii organice nr. 500/2002.

Am menţionat de nenumărate ori că modificarea unei taxe modifică bugetul public naţional, drept pentru care necesită o lege de modificare, nu o ordonanţă de modificare. Poate se va găsi şi în România un practician al dreptului, care să înţeleagă diferenţa şi România să facă parte din statele moderne unde Parlamentul LEGIFEREAZĂ, iar Guvernul aplică, adică EXECUTĂ. Ordinea normală a puterilor în stat este azi răsturnată.

Am menţionat aici această decizie pentru că personal consider că modul în care a fost dezbătută sesizarea este unul primitiv şi am în vedere următoarele paragrafe:

4. De asemenea, Curtea reţine cã autoarea excepţiei este nemulţumitã de faptul cã aplicarea şi majorarea accizelor ar fi trebuit fãcute pentru toate categoriile de bãuturi, iar aceleaşi considerente, care au stat la baza majorãrii accizei bãuturilor fermentate liniştite, impuneau creşterea accizelor în privinţa tuturor categoriilor de bãuturi, astfel încât mediul concurenţial sã nu fie afectat.

Având în vedere cele prezentate, se desprinde concluzia cã autoarea excepţiei doreşte o modificare legislativã, în sensul ca majorarea accizei sã se aplice tuturor categoriilor de bãuturi, aspect ce nu intrã în competenţa Curţii Constituţionale, fiind atributul exclusiv al Parlamentului, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie. Într-o atare situaţie, critica de neconstituţionalitate apare ca inadmisibilã. 

Ori CCR greşeşte, pentru că autoarea excepţiei nu vorbea despre o LEGE care este atributul Parlamentului, ci despre o modificare a OUG 54/2010, rămasă in „urgenţă” 8 (opt) ani, fără a fi şi atributul „exclusiv” al Parlamentului.

5. Totodatã, critica referitoare la încãlcarea prevederilor constituţionale ale art. 45 şi ale art. 56 alin. (1) nu poate fi reţinutã. Se observã cã stabilirea obligaţiei de platã a impozitelor şi taxelor, precum şi scutirea de la plata unor impozite sau taxe pentru anumite venituri, bunuri sau categorii de contribuabili se realizeazã în conformitate cu prevederile art. 56 din Constituţie, potrivit cãrora cetãţenii au obligaţia de a contribui prin impozite şi taxe la cheltuielile publice, care se stabilesc prin lege.

De asemenea, potrivit prevederilor constituţionale ale art. 45, în condiţiile legii, accesul liber al persoanelor la o activitate economicã, libera iniţiativã şi exercitarea acestora sunt garantate, iar libertatea economicã trebuie exercitatã în condiţiile legii.

Când speţa ajunge la CCR prin disjungere de acţiunea principală, ea nu este analizată mai deloc corect, ci prin prisma sesizării, deoarece Curtea nu se poate substitui autorilor sesizării, controlul de constituţionalitate nefiind unul din oficiu. CCR nu solicită expertize în domeniu ce pot analiza fineţea unor termeni contabili sau fiscali, drept pentru care o slabă organizare, lipsa unor fonduri adecvate pentru construirea unui argument cu specialişti în domeniu, afectează grav actul de justiţie. Simpla cerere a CCR către un Parlament fără specialişti contabili/fiscali, fără consultarea CECCAR, CAFR sau CCF, fără un Avocat al Poporului cu personal fiscal calificat nu suplineşte o problemă de constituţionalitate ce ar trebui analizată şi referenţiată şi cu mediul profesional şi/sau academic. Aş vrea să subliniez că cererea nu a fost redactată de o echipă cu un specialist în fiscalitate, un specialist în drept constituţional şi un specialist pledant, termenul de amânare fiind respins şi Decizia 271/2012 fiind „plesnită.” Nici instanţa de trimitere nu are un grup de analiză cu specialişti contabili/fiscali, fără consultarea CECCAR, CAFR sau CCF, ori un judecător de penal solicită expertize contabile şi fiscale acolo unde nu are pregătirea unui expert.

Ar fi prea mult să spun că CCR ar răsturna ordinea tuturor modificărilor Codului fiscal prin OG sau OUG, dacă s-ar pronunţa pe neclaritatea art. 139 alin. (1) din Constituţie (Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege.), şi aşa cum a mai spus-o în alte decizii, ar determina un vid legislativ și o stare de neconstituționalitate mai gravă decât cea generată de aplicarea normei. Deci, îmi este frică de CCR că ar modifica legea clară cu privire la Bugetul Public Naţional, respectiv în baza art. 2 Definiţii, Punctul 32 al Legii organice nr. 500/2002, rectificarea bugetară se face prin lege de rectificare – lege care modifică în cursul exerciţiului bugetar legea bugetară anuală şi ar transforma-o şi pe aceasta cu OG sau OUG.

Pe acelaşi temei mai sunt şi DECIZIA nr. 71 din 28 februarie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. c) și d) din Codul de procedură fiscală şi Decizia Nr. 474 din 12.07.2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) precum și ale Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale.

Similar speţei de ce urmează mai jos este şi speţa pentru art. I punctul 21 al OUG 54/2010 cu o trimitere mai fericită, pentru Hecta parte a aceluiaşi dosar penal ca şi speţa de mai sus cu Principal, dar aplicabilă şi multor altora. Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul 8853/2/2017, prin încheierea din 19.12.2018 a dispus însă pentru art. I punctul 21 al OUG 54/2010, că ”OUG 54/2010, care a introdus o cotă de acciză de 100 Euro/hl, a intrat în vigoare la mai puţin de 10 zile de la publicare, neavând niciun fel de dispoziţii tranzitorii, ceea ce constituie o nerespectare a securităţii juridice şi predictibilităţii legii, principii consacrate la art 3 şi 4 Cod fiscal 2003.”

În consecinţă, Curtea a apreciat ca fiind necesară trimiterea a două întrebări către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 TFUE, suspendând cauza:

1. Dacă prevederile art 7, 11, 15 ale Directivei 92/83/CEE a CEE din data de 19.10.1992 privind armonizarea structurilor accizelor la alcool şi băuturi alcoolice şi prevederile art. 5 ale Directivei 92/84/CEE privind aproprierea ratelor accizelor la alcool şi băuturi alcoolice se opun prevederilor art. I pct 21 şi art. IV alin 1 din OUG 54/2010/23.06.2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale.
2. Dacă principiul securităţii juridice şi cel al protecţiei legitime se opun reglementării de la art. I pct. 21 şi art. IV alin. 1 din OUG 54/2010/23.06.2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale, prin modificarea adusă nivelului accizelor pentru băuturi fermentate, altele decât berea şi vinul – liniştite. 

Trebuie să înţelegem cum Curtea de Apel Bucureşti întoarce dintr-un alt unghi problema, evită CCR şi merge la CJUE, tocmai pentru că nu poate accepta legile strâmbe. Poate fi conştiinţa neîmpăcată?

1. Decizia CCR nr. 28/2013

În continuarea argumentului spicuim referiri la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XXI din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale ce se referă la intrarea în vigoare a dispozițiilor art. I pct. 23 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2010 care a avut loc la 23 iunie 2010, începând cu data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 23 iunie 2010, conform art. XXI din aceeași ordonanță de urgență.

Astfel, intrarea în vigoare, la data publicării, a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 54/2010, cel puțin în materia infracțiunilor pe care le reglementează – art. 2961 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal – anulează premisa prezumției de cunoaștere a legii/posibilitatea cunoașterii legii înainte de intrarea în vigoare, ducând la încălcarea (prin imposibilitatea de respectare) obligației fiecărei persoane de a respecta legea, obligație prevăzută de art. 1 alin. (5) din Constituție, și, totodată, afectează o îndatorire constituțională, ceea ce ar contraveni art. 115 alin. (6) din Constituție care prevede că ordonanțele de urgență nu pot afecta îndatoririle prevăzute de Constituție.

Însă nici art. 1 alin. (5) și nici art. 115 alin. (6) din Constituție nu au fost invocate în susținerea excepției de neconstituționalitate, excedând limitelor sesizării, în acest sens fiind Decizia nr. 258 din 5 decembrie 2000, conform căreia Curtea Constituțională este competentă să exercite controlul de constituționalitate numai în limitele sesizării, astfel s-ar proceda la soluționare fără a se fi dat curs normelor procedurale imperative referitoare la exprimarea opiniei de către instanță, contradictorialitatea dezbaterilor, inclusiv în fața instanței de contencios constituțional, exprimarea punctului de vedere de către autorități.

Curtea nu se poate substitui autorilor sesizării, controlul de constituționalitate nefiind unul din oficiu. În examinarea excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională poate lua în calcul și un alt temei constituțional aflat în strânsă legătură cu cel invocat, posibilitate întemeiată pe faptul că unele dispoziții constituționale au caracter general, sunt principii, ceea ce implică și luarea în considerare a altor dispoziții care constituie cazuri particulare ale acestora; alteori este vorba de interpretarea sistematică a dispozițiilor constituționale. 

Potrivit principiului nullum crimen sine culpa, acționează culpabil doar acela care poate să cunoască faptul că purtarea sa este juridic interzisă, iar potrivit principiului nemo consetur legem ignorare, se desprinde ideea că ordonanțele de urgență nu pot intra în vigoare înainte de a fi publicate în Monitorul Oficial al României. 

Principiul nemo consetur legem ignorare constituie o prezumție a cunoașterii legii, care trebuie înțeleasă în aplicarea sa concretă de la caz la caz, și nu la modul general, deoarece el exprimă obligația oricărei persoane de a cunoaște legea, ceea ce presupune însă ca acea lege să existe la momentul săvârșirii faptei. Așadar, data publicării are relevanță asupra momentului intrării în vigoare a actului normativ, în timp ce data aplicării efective a actului normativ constituie atributul autorității judecătorești, care va aplica principiul nemo consetur legem ignorare coroborat cu principiul mitior lex la speța dedusă judecății.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa că norma legală trebuie să fie suficient de accesibilă și de previzibilă, astfel încât să permită cetățeanului să dispună de informații suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat și să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea.

Astfel, prin Hotărârea din 25 august 1998, pronunțată în Cauza Hertel contra Elveției, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că previzibilitatea legii nu trebuie neapărat să fie însoțită de certitudini absolute. Certitudinea, chiar dacă este de dorit, este dublată uneori de o rigiditate excesivă, or, dreptul trebuie să știe să se adapteze schimbărilor de situație. Există multe legi care se servesc, prin forța lucrurilor, de formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare depinde de practică și cade în sarcina judecătorului român.

De asemenea, prin Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Wingrove contra Marii Britanii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea internă pertinentă, care înglobează atât dreptul scris, cât și pe cel nescris, trebuie să fie formulată cu o precizie suficientă pentru a permite persoanelor interesate, care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist, să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Așa fiind, o lege care atribuie o putere de apreciere nu contravine, în principiu, acestei exigențe, cu condiția ca întinderea și modalitățile de exercițiu ale acestei atribuții să fie definite cu o precizie suficientă, având în vedere scopul legitim și pentru a furniza individului o protecție adecvată împotriva arbitrarului.

Curtea constată că dispozițiile criticate sunt suficient de clare, iar punerea lor în aplicare depinde de aprecierea judecătorului a quo, chemat să interpreteze și să aplice legea la speța dedusă judecății.

Din această perspectivă ar putea fi avut în vedere că art. 115 alin. (5) din Constituție, teza referitoare la intrarea în vigoare a ordonanțelor de urgență ale Guvernului este o aplicație, un aspect în dezvoltarea principiului nemo censetur ignorare legem și al celui nullum crimen sine lege (legalitatea incriminării). Regula nemo censetur ignorare legem consacră o obligație corelativă a cetățeanului, iar regula nullum crimen, una a statului. Altfel spus, cetățeanul este obligat să cunoască legea pe care statul o adoptă deoarece statul nu poate să îl tragă la răspundere fără a incrimina fapta respectivă printr-o lege. Cetățenii au garanția că nu vor fi sancționați pentru fapte care nu sunt prevăzute de lege, dar în schimb li se cere să facă un efort de a cunoaște legea. Așadar, adagiul nu consacră o prezumție, ci o obligație socială născută din publicarea legii (lato sensu) în Monitorul Oficial.

Totodată, art. 1 alin. (5) din Constituție prevede o îndatorire fundamentală a cetățenilor (obligația respectării legii și a Constituției) care a fost transformată, odată cu revizuirea Constituției în 2003, într-un veritabil principiu general al întregii reglementări constituționale.

Or, publicarea ordonanței de urgență a Guvernului în Monitorul Oficial al României și intrarea în vigoare a acesteia, la aceeași dată, nu asigură posibilitatea cunoașterii legii și a respectării îndatoririi fundamentale prevăzută de art. 1 alin. (5) din Constituție.

Pe de altă parte, potrivit principiului nullum crimen sine culpa, acționează culpabil doar acela care poate să cunoască faptul că purtarea sa este juridic interzisă. Acest principiu al vinovăției decurge în mod necesar și din recunoașterea demnității umane, principiu constituțional prevăzut de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală; din această perspectivă, și art. 1 alin. (3) din Constituție ar putea fi considerat un temei pe care Curtea l-ar putea avea în vedere, temei în legătură cu cel invocat în sesizare.

Având în vedere cele de mai sus, se apreciază că, dintr-o atare perspectivă, excepția de neconstituționalitate apare ca fiind întemeiată.

Personal, sunt oripilat de comentariul din Decizia CCR 28/2013 la OUG 54/2010 pe care o consider în totalitate produsul unui grup antiromânesc care a dat „permisiunea” Parchetului şi DGAF să pună pe butuci economia romanească prin aplicarea legii, ale cărei efecte (art. 2331 alin 1, 2, 3 şi 5 găsite neconstituționale) au cauzat peste 15.000 de dosare, zeci de mii de firme distruse, sute de mii, dacă nu milioane de locuri de muncă pierdute, cu consecința a milioane de oameni dislocați din Romania.

Considerarea excepției ca fiind întemeiată, conform celor anterior precizate, ar conduce la declararea neconstituționalității art. XXI din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 54/2010 cu referire la art. I pct. 23 din același act normativ, conform art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, ceea ce, însă, ar determina un vid legislativ și o stare de neconstituționalitate mai gravă decât cea generată de aplicarea normei, având în vedere modificările legislative survenite ulterior adoptării ordonanței de urgență criticate.

Simplu, mai bine omorâm contribuabilul, ca să nu-i permitem statului sa fie vinovat de genocid economic.

Alte modificări făcute de OUG 54/2010.

– OUG 54/2010 a modificat nelegal art 2. lit. g) din Legea 241/2010, permițând Ministerului Public prin propriile organe să facă verificări fiscale. Nu am văzut acest aspect atacat la CCR.

– OUG 54/2010 a modificat nelegal art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea si combaterea criminalității organizate, punctul 16, permiţând Ministerului Public prin propriile organe să facă verificări fiscale – problemă de drept penal care afectează dreptul fiscal.

Legea 241/2005 şi Legea nr. 39/2003 au caracter organic, deci nu pot fi modificate prin Ordonanţe de Urgenţă, fără să respecte art. 115 alin. (5) din Constituţie, adică să fie modificată LEGEA ORGANICĂ cu majoritatea prevăzută de art. 76 alin. (1); Citez: Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată (adoptată de Senat în condiţiile art. 115 alin. 5 teza a III-a din Constituţie) şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. Avem un Regulament al Camerei Deputaţilor care spune la art. 115 alin. (3) că OUG se adoptă în regim de urgenţă, dar nu avem un termen care să definească acest regim de urgenţă. Deci avem un proiect de lege de adoptare a OUG 54/2010, care trenează în Camera Deputaţilor „în regim de urgenţă” din 2010. Deci, o modificare NELEGALĂ, NECONSTITUŢIONALĂ afectează de 8 ani modul în care Parchetul prin organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare îşi asumă efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, apoi este declarată neconstituţională. Competenţa de stabilire a creanţelor fiscale este dată de Codul de procedură fiscală şi aparţine exclusiv ANAF. Deci, un text nelegal a fost solicitat de HCSAT 69/2010, prin intermediul unui act neconstituţional OUG 54/2010, modificând art 2331 din CPF, care nelegal a fost folosit de DNA cu ajutorul art. 2 lit. g) din Legea 241/2005 sau a art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003 în 15.000 de dosare, dând parchetului competenţe pe care nu le are, instanţele şi CCR permiţând amestecul SRI, Ministerului Public, MI, DGAF în treburile ANAF, pentru a decapitaliza şi controla oamenii de afaceri, după care a devenit NECONSTITUŢIONAL la 29.01.2019, imediat după ce legea de aprobare Legea nr. 271/19.11.2018 a OUG 54/2010 a fost promulgată. URA, funţionarii publici, Parlamentul, Guvernul sunt acoperiţi. Incompetenţa, reaua voinţă, sau actul criminal şi-au urmat cursul de la proiect la CCR.

CAZ SPECIAL. Să discutăm şi aspectele cu privire la accize ce vor necesita testarea la Curtea Constituţională, pentru că avem „grupa mare” din ANAF pe cale de a fi înlocuită cu specialişti şcoliţi la butoane, grupă ce este investigată asiduu de DNA.

Prin introducerea autorizării ca antrepozit fiscal şi a accizelor pentru procesarea produselor agricole, s-a limitat apanajul procesării numai la un număr controlat de producători. OUG 54/2010 a introdus acciza în cotă zero pentru produse ce rezultă din recolte agricole anuale, pentru care nu există necesitatea unor garanţii sau obligaţii fiscale. Cota zero de accize înseamnă că nu necesită garanţii şi nu există accize restante pentru cota zero.

Modificare adusă de OUG 54/2010. La articolul 20623 alineatul (1), după litera f) se introduce o noua literă, litera g), cu următorul cuprins:

g) persoana care urmează să își desfășoare activitatea ca antrepozitar autorizat să nu înregistreze obligații fiscale restante la bugetul general consolidat.

Pentru neplata unei amenzi, care este obligaţie fiscală la bugetul consolidat sau neplata unui impozit sau contribuţii, antrepozitarul fiscal poate să-şi piardă autorizaţia, deci nu mai poate procesa producţia agricolă.

OUG a introdus însă dispoziţii cu privire la anularea autorizaţiei de antrepozit fiscal, pentru alte obligaţii fiscale restante, prin care numeroase segmente agricole au suferit lezarea dreptului de proprietate, atunci când legea a impus condiţii suplimentare excesive şi împovărătoare, altele decât cele europene stabilite prin Directive.

Rezultă fără dubiu că prevederea care modifică articolul 20623 alin. (1) CF prin OUG 54/2010, unde după litera f) se introducea o noua litera, litera g) reprezintă un concept eronat definind noţiuni fiscale incorect în lege, care nu au legătură cu accizele, autorizaţia pentru antrepozitul fiscal fiind locul în care produsele accizabile sunt produse, transformate, deţinute, primite sau expediate în regim suspensiv de accize de către un antrepozitar autorizat în cadrul activităţii sale, fără legătură cu alte creanţe fiscale, ce au prevederi speciale, pentru întârzieri la plată, definite de art. 120 din Codul de procedură fiscală 2010, efectul fiind dublarea sancţiunilor cu condiţii suplimentare împovărătoare.

Individualizarea autorizaţiilor de antrepozit fiscal pentru loc

Potrivit Legii nr. 24/2000, în situația în care prin noua reglementare sunt afectate raporturi juridice în derulare, situația acestora trebuie reglementată prin dispoziții tranzitorii, dispoziții care nu se regăsesc, însă, în cuprinsul Legii nr. 571/2003, modificată de OUG 54/2010, cu privire la modificarea contractelor în sensul introducerii accizei, care nu permite finalizarea raportului juridic până la sfârșitul anului.

Autorizarea în cotă zero nu generează accize şi nu necesită garanţii, deci pentru locaţia pentru vinuri liniştite, în cotă ZERO de accize, nu poate exista condiţia de la art. 20667.

Din punct de vedere contabil, între raportarea contabilă consolidată a tuturor punctelor de lucru, inclusiv a celor două locaţii, ce priveşte şi raportarea fiscală consolidată comparat cu prevederile Codului fiscal, cu privire la unicitatea autorizării unei locaţii şi nu a societăţii ca un întreg, există probleme de legalitate. Condiţiile excesive ce se aplică întregului, pentru alte taxe sau impozite, ce sunt reglementate corespunzător în alte secţiuni ale Codului fiscal, dublează sancţiunile şi se reflectă şi asupra mai multor autorizaţii de antrepozit fiscal individuale, când de fapt autorizarea locului unde se desfăşoară activitatea supusă accizării trebuie să răspundă numai individual pentru accizele generate de fiecare locaţie în parte. OUG 54/2010 a încălcat individualitatea autorizaţiilor de antrepozit fiscal modificând unicitatea autorizării unei locaţii, pentru care a forţat răspunderea societăţii ca un întreg, deci există probleme mari de legalitate, unde autorizarea pentru loc a fost condiţionată de plățile restante nu pentru acciza generată de loc, ci pentru orice altă taxă a întregului, nu a locului.

Întrebare: De ce mai este necesară autorizarea INDIVIDUALĂ a unei locaţii (PĂRŢII), dacă revocarea nu ţine cont de ea şi se aplică ÎNTREGULUI?

Pentru accize avem Directiva 2008/118/CE, cu termene de implementare ample pentru ţările membre. Drept pentru care, ori de câte ori folosirea termenului de aliniere la reglementările internaționale în motivarea unei OUG, ca să ne arate urgenţa sau situaţia extraordinară, termenul nu are nicio legătură cu realitate, este eronat şi necesită atenţie la identificarea acestui aspect care scapă multora – folosirea OUG ca mijloc de a fenta legea. Adică Parlamentul este legiuitor şi nu Guvernul „administrator” este dator să modifice legea. Parlamentul însă nu are experţii lui, aceştia existând ca funcţionari în ministere, mulţi formând statul paralel neales, dominat de SRI prin oameni infiltraţi.

Expert contabil Daniel Udrescu

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate