BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
Print Friendly, PDF & Email

ÎCCJ. Dezlegarea unor chestiuni de drept. Legea aplicabilă dreptului la repararea pagubei de către stat ca urmare a unei hotărâri de achitare ulterioare hotărârii definitive de condamnare
21.03.2019 | Andrei PAP


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019
Andrei Pap

Andrei Pap

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 19 martie 2019 a fost publicată Decizia nr. 76/2018 din 12 noiembrie 2018 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Bacău – Secția I civilă, în Dosarul nr. 4.343/180/2014, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bacău – Secția I civilă a dispus, prin Înche ie rea d in da ta de 13 iun ie 2018, în Dosaru l n r. 4.343/180/2014, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:

1) Legea aplicabilă dreptului la repararea pagubei în caz de eroare judiciară este, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare, art. 13 din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010 și art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, cu modificările ulterioare, legea în vigoare la momentul condamnării definitive, legea în vigoare la momentul achitării în urma revizuirii hotărârii penale de condamnare sau legea în vigoare la momentul sesizării instanței civile?

2) În situația în care se va stabili că legea aplicabilă este cea de la momentul sesizării instanței civile, dispozițiile art. 538 alin. (1) din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010 trebuie interpretate în sensul că o hotărâre prin care s-a constatat săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă constituie „fapt nou sau recent descoperit”?

3) Instanța învestită cu soluționarea cererii pentru repararea pagubei în caz de reparare eroare judiciară trebuie, conform exigențelor art. 538 alin. (1) din Codul de procedură penală, să verifice dacă hotărârea prin care s-a constatat săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă este urmare a unui „fapt nou sau recent descoperit” (nu ca urmare a reaprecierii probelor) sau trebuie să o valorifice „de plano”?.

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secția I civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
[…]

85.A. Întrebările ce formează obiectul prezentei sesizări au fost formulate în cadrul unei cereri de chemare în judecată având ca obiect plata unor despăgubiri pentru repararea unor erori judiciare invocate a fi produse într-un proces penal, ca urmare a intervenirii unei hotărâri de achitare definitive după o hotărâre de condamnare definitivă, desființată în calea de atac extraordinară a revizuirii.

86. Este de subliniat de la început că întreaga analiză de față privește cererea de chemare în judecată având ca obiect răspunderea directă a statului pentru eroare judiciară, și nu eventuala cerere care ar putea fi formulată ulterior de către stat împotriva magistratului în condițiile speciale prevăzute de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare – art. 96, potrivit formei actuale a legii.

87. Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară este în prezent reglementat în cuprinsul dispozițiilor art. 538 din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010:

„Art. 538. – (1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

(3) Persoana prevăzută la alin. (1) și persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptățite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel.

(4) Nu este îndreptățită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.”

88. Textul preia și dezvoltă dreptul consacrat la nivel constituțional [art. 52 alin. (3) din Constituția României] și în plan internațional [art. 14 alin. (6) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, potrivit căruia „Când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau se acordă grațierea deoarece un fapt nou sau nou-descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă în urma acestei condamnări va primi o indemnizație în conformitate cu legea, afară de cazul când s-a dovedit că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă ei, în întregime sau în parte”, și art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu același conținut].

89. Anterior, obligația statului de reparare a pagubei produse ca urmare a unei erori judiciare a fost consacrată prin art. 504 din Codul de procedură penală din 1968, care a suferit modificări succesive. În raport cu datele relevante evidențiate în actul de sesizare, la 27 februarie 1992 (data condamnării definitive), art. 504 din Codul de procedură penală din 1968, republicat în 1997, avea următorul conținut:

„Orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există.

Are dreptul la repararea pagubei și persoana care a fost arestată, iar ulterior, pentru motivele arătate în alineatul precedent, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată.

Nu are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul urmăririi penale sau al judecății, cu intenție sau din culpă gravă a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului.”

90. La data de 20 septembrie 2013 (data achitării definitive în urma admiterii cererii de revizuire), dispozițiile art. 504 din Codul de procedură penală din 1968, modificate prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, cu modificările ulterioare, prevedeau următoarele:

„Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).

Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.”

91. Toate textele menționate au consacrat, în mod succesiv, principiul potrivit căruia, în raport cu persoana îndreptățită, răspunderea revine în mod direct exclusiv statului în temeiul obligației de garanție pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiției.

92. Este necontestat faptul că răspunderea statului este o răspundere patrimonială obiectivă, nedepinzând de dovedirea existenței vreunei culpe în sarcina vreunei persoane.

93. În toate formele de reglementare, acțiunea în despăgubiri se adresează instanței civile și, în prezent, se judecă potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă în vigoare la data declanșării procesului civil, conform normei tranzitorii prevăzute de art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare. Regulile procesual civile se completează cu normele procedurale inserate în Codul de procedură penală, aspect subliniat și de instanța de sesizare.

94.B. Prima întrebare are ca obiect stabilirea legii aplicabile dreptului la repararea pagubei în caz de eroare judiciară, instanța de trimitere menționând trei posibile momente, la care s-au raportat instanțele de judecată până în prezent în interpretarea normelor de drept în domeniu, și anume:

-legea în vigoare la momentul condamnării definitive;

-legea în vigoare la momentul achitării în urma revizuirii hotărârii penale de condamnare;

-legea în vigoare la momentul sesizării instanței civile.

95. Cea de-a treia variantă propusă va fi înlăturată de la început, având în vedere că această opinie se bazează pe faptul că incidente ar fi dispozițiile Codului de procedură penală în vigoare la data sesizării instanței civile raportat la regula aplicării imediate a dispozițiilor procesuale penale prevăzute de art. 13 din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010 și art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, cu modificările ulterioare.

96. Or, aceste dispoziții legale nu sunt incidente deoarece normele procesuale aplicabile acțiunii privind antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare sunt cele procesual civile. De altfel, la momentul sesizării instanței civile, procesul penal este deja epuizat, iar dispozițiile incidente în cazul acestei acțiuni, deși se regăsesc formal în Codul de procedură penală, sunt, în esență, norme de drept substanțial sau de drept procesual civil.

97. În ceea ce privește varianta determinării legii aplicabile în timp dreptului la repararea pagubei în caz de eroare judiciară în funcție de legea în vigoare la momentul condamnării definitive, în această opinie se consideră incidente regulile care guvernează aplicarea legii în timp cu privire la răspunderea civilă delictuală, considerându-se că acesta constituie temeiul de drept substanțial al acțiunii în repararea prejudiciului.

98. Sub acest aspect, se reține că norma tranzitorie cuprinsă în art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare, statuează că „Obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor”. În același sens sunt și dispozițiile art. 3 din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare potrivit cărora „Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor”. Pentru aplicarea legii civile în timp după intrarea în vigoare a noului Cod civil, regula anterioară se menține conform art. 6 din Codul civil.

99. Prin urmare, în această opinie, se consideră că legea care guvernează răspunderea civilă delictuală de drept comun este cea de la data săvârșirii faptei ilicite, iar, în speță, această faptă s-ar fi săvârșit la momentul la care hotărârea de condamnare a devenit definitivă.

100. Această opinie nu poate fi reținută pentru următoarele motive:

101. În primul rând, în situația obligației statului de despăgubire a persoanei vătămate în cazul de eroare judiciară care face obiectul prezentei sesizări, temeiul de drept substanțial al acțiunii în repararea prejudiciului nu îl constituie răspunderea civilă delictuală de drept comun, ci normele speciale menționate mai sus.

102. În lipsa acestor norme speciale, persoana îndreptățită nu ar putea formula cerere de despăgubire împotriva statului în temeiul prevederilor răspunderii civile delictuale de drept comun.

103. Așa cum reține Curtea Constituțională prin Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.138 din 15 decembrie 2005, art. 52 alin. (3) din Constituție consacră principiul răspunderii obiective a statului, fiind vorba despre o răspundere care nu este bazată pe culpă (pe săvârșirea unei fapte culpabile), ci este fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiției (în același sens, Decizia Curții Constituționale nr. 60 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 16 aprilie 2014).

104. Relevante sunt și considerentele reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 16 mai 2017, paragraful 20, care, deși sunt legate de procedura reparării pagubei în caz de privare nelegală de libertate, sunt aplicabile mutatis mutandis și situației reparării pagubei în cazul erorii judiciare ce face obiectul prezentei sesizări:

„Cât privește susținerile potrivit cărora «acțiunea în repararea prejudiciului produs prin arestarea nelegală nu se deosebește cu nimic de acțiunea în răspundere civilă delictuală, (…), » Curtea a constatat că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în Codul de procedură penală. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanță din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349 și art. 1.357-art. 1.380 din noul Cod civil. Așadar, Curtea a reținut că procedura reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului «specialia generalibus derogant».”

105. Ca atare, acest argument care ar atrage utilizarea regulilor de aplicare a legii în timp corespunzătoare răspunderii civile delictuale de drept comun nu subzistă.

106. În al doilea rând, de regulă, nu poate fi identificată o faptă ilicită concretă la data pronunțării hotărârii de condamnare, și cu atât mai puțin la momentul la care a devenit definitivă această hotărâre, moment care, în majoritatea cazurilor, este ulterior în timp pronunțării hotărârii.

107. Această concluzie este bazată tocmai pe conținutul motivelor de revizuire care pot fi formulate potrivit legii împotriva hotărârii definitive de condamnare.

108. Motivele de revizuire prevăzute de Codul de procedură penală anterior și de Codul de procedură penală în vigoare au un caracter de continuitate.

109. Astfel, majoritatea cazurilor de revizuire a hotărârii prevăzute de Codul de procedură penală exclud culpa procesuală a instanței care a pronunțat hotărârea de condamnare.

110. Revizuirea în materie penală este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia se examinează temeinicia răspunderii penale stabilite anterior printr-o hotărâre definitivă, ceea ce, în mod firesc, naște întrebări cu privire la consecințele erorii care a stat la baza soluției a cărei revizuire a fost dispusă. Atunci când eroarea este consecința unui fapt necunoscut de instanța care a pronunțat hotărârea ce a fost revizuită (un fapt nou sau un fapt nou-descoperit), remediul este reprezentat chiar de hotărârea de revizuire, iar nu de răspunderea civilă delictuală a celor care au pronunțat hotărârea revizuită.

111. Nu pot conduce la stabilirea răspunderii civile delictuale față de cei care au pronunțat hotărârea a cărei revizuire a fost dispusă faptele juridice care nu puteau fi prevăzute și nici împiedicate (de exemplu, modificări legislative ori schimbări în jurisprudență, declarații mincinoase ori înscrisuri falsificate).

112. Nu există un temei al răspunderii civile delictuale atunci când au fost respectate regulile de conduită procesuală în vigoare la data pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicită, remedierea prejudiciului produs drepturilor sau intereselor legitime ale persoanelor fiind reprezentată de chiar hotărârea de revizuire. Altfel spus, nu poate fi temei al răspunderii civile delictuale a judecătorului un fapt viitor și care nu putea fi anticipat ori un fapt anterior ale cărui consecințe nu au putut fi cunoscute.

113. Instanței care a pronunțat hotărârea revizuită nu îi poate fi reproșată, în cadrul răspunderii civile delictuale, omisiunea anticipării unor modificări legislative sau a unei schimbări de jurisprudență ori, atunci când nu există un caracter vădit nelegal, faptul că nu a prevăzut sau împiedicat o declarație cu caracter mincinos sau caracterul fals al unui înscris.

114. Mai mult, pronunțarea unei hotărâri judecătorești este o activitate licită, care nu devine ilicită doar pentru motivul că a fost desființată în căile de atac, fie ele și extraordinare.

115. Faptul că nici legiuitorul nu a echivalat hotărârea de condamnare cu un fapt ilicit rezultă din modul de reglementare a dreptului de regres, prin art. 507 din Codul de procedură penală din 1968 [cu conținut similar și în art. 542 alin. (1) din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010], unde se arată că statul are acțiune în regres „împotriva aceluia care, cu rea-credință sau din gravă neglijență, a provocat situația generatoare de daune”.

116. Ca atare, nu există vreun argument plauzibil pentru a considera în acest caz că s-a săvârșit o faptă ilicită la momentul devenirii definitive a hotărârii de condamnare doar pentru că această hotărâre a fost desființată în căile de atac și doar pentru că statul și-a asumat, în cadrul unor reglementări speciale, plata unor despăgubiri, în condițiile prevăzute expres de lege.

117. Legea aplicabilă în timp dreptului la repararea de către stat a pagubei în caz de eroare judiciară este cea de la data la care hotărârea de achitare a rămas definitivă, stabilită după regulile prevăzute de art. 416-417 din Codul de procedură penală din 1968, respectiv art. 551 și 552 din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010, pentru următoarele considerente:

118. Pentru a determina legea aplicabilă în timp dreptului la repararea de către stat a pagubei în caz de eroare judiciară trebuie pornit de la următoarele premise:

119. Procedura reparării pagubei în caz de eroare judiciară este reglementată în cuprinsul ambelor coduri de procedură penală sus-menționate (din 1968, respectiv din 2010) în partea specială, titlul IV „Proceduri speciale”, capitolul IV, respectiv capitolul VI, capitol care a avut mai multe denumiri de-a lungul timpului (Repararea pagubei în cazul condamnării sau al arestării pe nedrept; Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal; Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri), dar care reflectă fiecare în parte esența obiectului reglementării.

120. Din modul de reglementare rezultă că procedura reparării pagubei în caz de eroare judiciară este o procedură specială, fiindu-i rezervat un capitol distinct în Codul de procedură penală.

121. Așa cum s-a reținut mai sus, dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanță din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în Codul civil, de la care derogă în temeiul principiului „specialia generalibus derogant”.

122. Problema erorilor judiciare este reglementată din perspectiva dreptului la repararea pagubei, prevederile constituționale cuprinse în art. 52 alin. (3) din Legea fundamentală consacrând principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări, indiferent de dovedirea existenței unei fapte culpabile care să fi generat paguba.

123. Dreptul la repararea pagubei, în cazul care face obiectul prezentei sesizări, nu poate fi exercitat decât după ce a devenit definitivă hotărârea de achitare [art. 505 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, forma în vigoare la data condamnării definitive; art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, forma în vigoare la data achitării definitive; art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală din 2010], moment de care legea specială leagă nașterea dreptului la acțiune.

124. Ca atare, ținând cont de cele expuse anterior, raportul juridic dintre persoana îndreptățită și stat, cuprinzând dreptul la repararea pagubei și obligația statului de a plăti despăgubirea, se naște, potrivit procedurii speciale, la data la care hotărârea de achitare/prin care s-a constatat eroarea judiciară a devenit definitivă.

125. Astfel, data la care hotărârea de achitare/prin care s-a constatat eroarea judiciară a devenit definitivă reprezintă faptul creator al unei situații juridice, care atrage legea aplicabilă în timp, potrivit principiului neretroactivității legii civile, așa cum este reglementat în cadrul prevederilor art. 6 alin. (1), (2) și (5) din Codul civil.

126. În raport cu dezlegarea dată primei probleme de drept cu care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită, analizarea celorlalte două întrebări devine inutilă. De altfel, aceste din urmă întrebări au fost formulate în mod subsidiar, doar pentru situația în care, în urma soluționării primei întrebări, deveneau aplicabile dispozițiile art. 538 din Codul de procedură penală din 2010.

Pentru considerentele expuse, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a considerat că se impune admiterea sesizării, pronunţând următoarea soluţie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secția I civilă, în Dosarul nr. 4.343/180/2014, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, stabilește că:

Legea aplicabilă dreptului la repararea pagubei de către stat ca urmare a unei hotărâri de achitare ulterioare hotărârii definitive de condamnare este cea în vigoare la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare, stabilit după regulile prevăzute de art. 416-417 din Codul de procedură penală din 1968, respectiv art. 551 și 552 din Codul de procedură penală din 2010.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 noiembrie 2018.”

Avocat Andrei Pap
PAP | law office

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate