ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Constituționalitatea Ordonanței de Urgență a Guvernului privind repunerea în termen pentru contestația în anulare a tuturor sentințelor definitive date de completurile de 5 de la ÎCCJ
25.03.2019 | Andrei-Nicolae POPA, Alexandra-Ioana TUȚĂ


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019
Andrei-Nicolae Popa

Andrei-Nicolae Popa

Alexandra-Ioana Tuță

Alexandra-Ioana Tuță

În prezentul articol, vom analiza constituționalitatea Ordonanței de Urgență a Guvernului privind repunerea în termen pentru contestația în anulare a tuturor sentințelor definitive date de completurile de 5 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție, proiect anunțat de ministrul Justiției la data de 14.03.2019.

I. Cu privire la obiectul OUG de repunere în termen a persoanelor condamnate de completurile de 5 de la ICCJ

Pe 14 martie 2019, ministrul Justiției a anunțat inițierea unui proiect de OUG de repunere în termen a persoanelor condamnate de către ”completuri ÎCCJ nelegal constituite în perioada 2014-2018”. Observăm că Guvernul adoptă o OUG ca urmare a Deciziei CCR nr. 685/2018[1] privind soluționarea unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de hotărârile Colegiului de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În primul rând, în acea cauză, Curtea a fost învestită legal în temeiul art. 146 lit. e) din Constituția României, pentru a constata sau nu existența unui conflict juridic de natură constituțională, nu pentru a constata legalitatea sau constituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță. De altfel, CCR a statuat că nu poate constata, pe calea soluționării unui conflict juridic de natură constituțională, neconstituționalitatea unor dispoziții legale (Decizia CCR nr. 259/2015[2]). Atribuția Curții Constituționale de soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice nu a fost concepută de legiuitorul constituant ca o altă cale distinctă de examinare a constituționalității actelor normative (Decizia CCR nr. 231/2013[3]).

În al doilea rând, conform dispozitivului deciziei Curții, nu Parlamentul, ci ÎCCJ era obligată să adopte o anumită conduită, respectiv ”a proceda de îndată la desemnarea prin tragere la sorți a tuturor membrilor Completurilor de 5 judecători, cu respectarea art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 207/2018” (para. 86). Astfel, Guvernul nu poate să invoce decizia Curții ca argument, în sensul art. 147 alin. (2) din Constituția României, republicată, de a interveni, printr-o eventuală punere în acord a legii cu dispozițiile constituționale, deoarece Curtea nu a fost învestită cu examenul de constituționalitate al unei legi, dreptul material inspectat în legătură cu soluționarea conflictului juridic de natură constituțională se bucură de prezumția de constituționalitate, iar conduita impusă de Curte se adresează Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar nu Parlamentului.

În al treilea rând, prin repunerea în termen a persoanelor condamnate, Guvernul va crea o normă care retroactivează, aspect semnalat anticipativ chiar de CCR în Decizia nr. 658/2018: „Întrucât atât în materie penală, cât şi extrapenală, sancţiunea compunerii nelegale a completului de judecată este nulitatea necondiţionată şi, prin urmare, absolută, a actelor îndeplinite de un astfel de complet, şi ţinând cont de faptul că deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, Curtea reţine că prezenta decizie se aplică de la data publicării sale, atât situaţiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de judecată, precum şi în cele finalizate în măsura în care justiţiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, cât şi situaţiilor viitoare.” (para. 198).

Pe de altă parte, în Decizia nr. 685/2018, Curtea Constituțională a stabilit efectele pe care decizia le va produce cu privire la procesele penale, prin raportare la efectul pentru viitor al deciziilor Curții Constituționale. Întrebarea care se ridică este aceea dacă Guvernul ar putea, prin OUG, să introducă o dispoziție prin care să permită și persoanelor condamnate anterior printr-o hotărâre pronunțată de un complet nelegal constituit să exercite o cale de atac.

Nu se poate reține repunerea în termen ca lege penală mai favorabilă care poate retroactiva deoarece, conform Deciziei CCR nr. 78/2014[4], ”sub incidența reglementării constituționale consacrate de art. 15 alin. (2) referitor la retroactivitatea legii penale sau contravenționale mai favorabile pot intra numai normele de drept penal material (substanțial), și nicidecum cele de drept penal procedural, care sunt de imediată aplicare”. Or, instituirea unei noi căi extraordinare de atac sau repunerea în termen pentru formularea unei căi extraordinare de atac deja existente are caracterul unei norme de drept procedural penal, nu de drept substanțial, deci nu poate retroactiva. Conform jurisprudenței CCR[5], ”retroactivitatea legii presupune existența unei noi reglementări care se aplică inclusiv situațiilor și raporturilor juridice născute sub imperiul legii vechi”. Curtea, în jurisprudența sa[6], reține că ”o decizie de constatare a neconstituționalității unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justițiabili care a invocat excepția de neconstituționalitate în cauze soluționate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată constituționalitatea, precum și autorilor aceleiași excepții, invocate anterior publicării deciziei Curții, în alte cazuri, soluționate definitiv, acest lucru impunându-se de nevoia de ordine și stabilitate juridică”. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României și, de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, având aceleași efecte pentru toate autoritățile publice și toate subiectele individuale de drept[7]. Astfel, repunerea în termenul de formulare a unei căi extraordinare de atac se poate face numai pentru (1) cauzele în care s-a ridicat o excepție de neconstituționalitate ce are același obiect cu decizia Curții sau (2) cauzele pendinte[8]– care nu au fost încă soluționate de instanță.

În prezenta cauză, repunerea în termen ar putea fi analizată dintr-o dublă perspectivă: drept normă de procedură care s-ar aplica unor condamnări definitive, pentru care s-au epuizat toate căile de atac ori pentru care s-a ieșit din termenul legal de formulare a unor astfel de căi de atac, și care au autoritate de lucru judecat, respectiv drept normă care instituie o nouă cale de atac extraordinară, în vederea garantării și a ocrotirii efective a dreptului la un proces echitabil, astfel cum a fost el consacrat în jurisprudența Curții Constituționale și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și a principiului legalității în materie penală.

Într-o primă ipoteză, Curtea, în jurisprudența sa[9],reține că principiul neretroactivității legii este o componentă a securității juridice [prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție], reglementată expres și separat prin art. 15 alin. (2) din Constituție, ceea ce înseamnă că legiuitorul constituant i-a acordat o atenție și importanță specială în cadrul principiului general al securității juridice. Potrivit acestui principiu, o hotărâre judecătorească ce se bucură de autoritate de lucru judecat nu mai poate fi desființată decât prin căile extraordinare de atac pentru motive expres și limitativ enumerate [în prezent, recursul, contestația în anulare și revizuirea]” (para. 83).

Efectul real pe care îl produce repunerea în termen este redeschiderea tuturor cauzelor penale judecate definitiv, o eventuală suspendare a executării pedepsei până la judecarea căii extraordinare de atac, aducându-se atingere gravă principiului securității raporturilor juridice și încrederii cetățenilor în actul de justiție.

Nefiind aplicabil principiul retroactivității legii penale față de obiectul de reglementare al legii și afectându-se securitatea juridică a hotărârilor definitive care se bucură de autoritate de lucru judecat, se constată astfel că legea încalcă art. 15 alin. (2) din Constituție.

Într-o a doua ipoteză, intenția legiuitorului delegat poate viza introducerea unei noi căi extraordinare de atac, în scopul restabilirii principiului legalității și al asigurării efective a dreptului la un proces echitabil, drept grav afectat, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 658/2018. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, printr-un act administrativ cu caracter normativ, a înțeles să deroge de la normele imperative care reglementează compunerea aleatorie a completurilor de judecată.

În continuare, potrivit Deciziei, Curtea reține că normele de compunere a instanțelor trebuie să se bucure de accesibilitate, stabilitate și previzibilitate pentru a se bucura de transparență și de încredere din partea justițiabilului. Or, actul administrativ cu caracter individual al Înaltei Curți nu numai că nu se bucură de accesibilitate și previzibilitate, dar aduce grave atingeri independenței și imparțialității judecători, dimensiuni esențiale ale dreptului la un proces echitabil, astfel cum este el conturat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În acest sens, se arată că noțiunile de ”independență” și ”imparțialitate obiectivă” trebuie analizate coroborat, iar aparențele joacă un rol deosebit, întrucât astfel de norme protejează înfăptuirea actului de justiție în ansamblul său, precum și imaginea sistemului judiciar din perspectiva justițiabilului, în special în ceea ce privește desfășurarea proceselor penale. Într-o societate democrată și într-un stat de drept, în care legea, iar nu arbitrariul, domnește. Justițiabilul trebuie să aibă încredere în înfăptuirea actului de justiție și să poată avea acces în mod real și accesibil la exercitarea unor căi de atac, inclusiv cu caracter extraordinar, atunci când norme de procedură sunt încălcate.

Într-o astfel de viziune, repunerea în termen poate fi asimilată introducerii unei noi căi extraordinare de atac, în considerarea unei situații excepționale, care necesită intervenția urgentă a puterii legiuitoare delegate pentru restabilirea principiului legalității, în particular în materie penală, unde sancțiunile pot consta în pedepse privative de libertate. În dreptul procesual penal, dar și civil, repunerea în termen are drept finalitate permiterea exercitării unei căi de atac inclusiv în situația în care decăderea dintr-un astfel de drept nu îi este imputabilă justițiabilului; or, pentru considerentele amintite anterior, răsturnarea prezumției de independență și imparțialitate a judecătorilor, prin chiar imixtiunea instanței supreme, încălcarea principiului legalității și lipsa de accesibilitate a acestei încălcări se constituie în elemente suficiente pentru a justifica noua reglementare.

Mai mult, prin raportare la art. 16 din Constituție, instituind principiul egalității, această situație generează un dezechilibru vădit atât la nivel social, cât și la nivel individual, între justițiabili condamnați de completuri nelegal constituite, respectiv condamnați de completuri care se bucură încă de prezumția de legalitate, având consecințe extinse asupra salvgardării principiului legalității și pe parcursul executării pedepselor. Răsturnarea prezumției de legalitate a sancțiunilor aplicate, chiar dacă intervine în momentul executării pedepsei, necesită o reanalizare a tratamentului juridic aplicat în cauză, fără ca o astfel de intervenție să poată fi considerată a contraveni art. 16 din Constituție, astfel cum a fost el definit de Curte în jurisprudența sa: ”Egalitatea în fața legii și a autorităților publice (…) își găsește aplicabilitatea doar atunci când părțile se găsesc în situații identice egale, care impun și justifică același tratament juridic”[10] și că ”principiul egalității în fața legii, consacrat prin art. 16 din Constituție, presupune instituirea unui tratament egal în situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite”[11]. În acest context, o astfel de reglementare ar avea drept finalitate inclusiv restabilirea principiului egalității, prin redeschiderea cauzelor și permiterea rejudecării de către completuri legal constituite, neexistând garanții ori indicii cu privire la posibilitatea sau imposibilitatea modificării sancțiunilor aplicate.

Judecând speța într-o atare manieră, putem deduce că o astfel de măsură nu numai că este necesară, dar ea se și impune într-un stat de drept, astfel cum este definit și statul român în art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală.

În concluzie, considerăm că în ceea ce privește problema intervenției legiuitorului delegat pentru „repunerea în termen” a celor care au fost condamnați printr-o hotărâre judecătorească pronunțată de un complet nelegal constituit pot fi formulate mai multe argumente care să fundamenteze fie teza neconstituționalității unei asemenea intervenții legislative, fie opinia contrară, în sensul respectării unor principii constituționale în fața altora.

II. Cu privire la constituționalitatea OUG

Prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, Curtea a statuat că „în ceea ce priveşte puterea legislativă, în temeiul art. 61 alin. (1) din Constituţie, «Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării». Pe lângă monopolul legislativ al Parlamentului, Constituţia, în art. 115, consacră delegarea legislativă, în virtutea căreia Guvernul poate emite ordonanţe simple sau de urgenţă. Astfel, transferul unor atribuţii legislative către autoritatea executivă se realizează printr-un act de voinţă al Parlamentului ori, pe cale constituţională, în situaţii extraordinare, şi numai sub control parlamentar”.

Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale[12], ”pentru emiterea unei ordonanțe de urgență este necesară existența unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voința Guvernului, care pune în pericol un interes public”. De asemenea, conform Deciziei CCR nr. 366/2014[13], „Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență în următoarele condiții, întrunite în mod cumulativ: existența unei situații extraordinare; reglementarea acesteia să nu poată fi amânată; urgența să fie motivată în cuprinsul ordonanței. Situațiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obișnuit sau comun și au un caracter obiectiv, în sensul că existența lor nu depinde de voința Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacționeze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanței de urgență. Ordonanța de urgență nu constituie o alternativă aflată la discreția Guvernului, prin care acesta și-ar putea încălca obligația sa constituțională de a asigura, în vederea îndeplinirii programului său de guvernare, reglementarea prin lege, de către Parlament, a relațiilor ce constituie obiectul acestei reglementări (a se vedea în acest sens Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998). De asemenea, în accepțiunea Deciziei nr. 258 din 14 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 17 aprilie 2006, „inexistența sau neexplicarea urgenței reglementării situațiilor extraordinare, […] constituie în mod evident o barieră constituțională în calea adoptării de către Guvern a unei ordonanțe de urgență în sensul arătat. A decide altfel înseamnă a goli de conținut dispozițiile art. 115 din Constituție privind delegarea legislativă și a lăsa libertate Guvernului să adopte în regim de urgență acte normative cu putere de lege, oricând și – ținând seama de împrejurarea că prin ordonanță de urgență se poate reglementa și în materii care fac obiectul legilor organice – în orice domeniu”.

Caracterul extraordinar este motivat de apariția Deciziei CCR nr. 685/2018, iar Ordonanța de urgență, se spune în motivarea sa, ”vine să pună de acord prevederile neconstituționale din legea contestată cu dispozițiile Constituției, dar și să pună în aplicare dispozitivul Deciziei nr. 685/2018 a CCR, rămas fără nicio consecință în practică”. Or, deși apariția unei decizii de admitere a CCR pare a fi o situație extraordinară, s-a reținut, prin Decizia CCR nr. 415/2010, că Parlamentul, și nu Guvernul, este cel obligat în acest caz să pună legea declarată neconstituțională în acord cu decizia Curții. Mai mult, Guvernului îi este chiar interzis ca în termenul de 45 de zile să adopte o OUG în acest sens, putând doar să inițieze un proiect de lege pe care să-l transmită Parlamentului.

Caracterul urgent a fost justificat, în esență, de obligația statului român de a asigura accesul cetăţeanului la un proces echitabil, care înseamnă ca cel trimis în judecată să fie condamnat de către un judecător competent pe de o parte, şi de o instanţă legal constituită, de cealaltă parte. Observăm că legiuitorul delegat a motivat caracterul urgent de ”oportunitate„ de nevoia asigurării dreptului cetățeanului la un proces echitabil, de facilitarea unui cadru procesual care să permită condamnatului un ”judecător competent” și în cadrul unei instanțe ”legal constituite”. Pentru a stabili caracterul urgent, urmează să analizăm fiecare motiv invocat de legiuitorul delegat, precum și a stabili sensul exact al termenului ”instanță legal constituită”, raportat la situația de fapt și de drept dată.

În Decizia CCR nr. 1008/2009[14], Curtea a reținut că ”invocarea elementului de oportunitate, prin definiție de natură subiectivă, căruia i se conferă o eficiență contributivă determinantă a urgenței, ceea ce, implicit, îl convertește în situație extraordinară, impune concluzia că aceasta nu are, în mod necesar și univoc, caracter obiectiv, ci poate da expresie și unor factori subiectivi, de oportunitate (…). Întrucât însă asemenea factori nu sunt cuantificabili, afirmarea existenței situației extraordinare, în temeiul lor sau prin convertirea lor într-o asemenea situație, conferă acesteia un caracter arbitrar, de natură să creeze dificultăți insurmontabile în legitimarea delegării legislative. S-ar ajunge, astfel, ca un criteriu de constituționalitate – situația extraordinară -, a cărui respectare este prin definiție supusă controlului Curții, să fie, practic, sustras unui atare control, ceea ce ar fi inadmisibil„. Așadar, ceea ce ar considera Guvernul oportun nu se încadrează în caracterul de împrejurare exterioară sau situație independentă de voința legiuitorului delegat, care nu poate fi soluționată prin alte căi, având un pronunțat caracter subiectiv și arbitrar.

Cu privire la respectarea dreptului cetățeanului la un proces echitabil, aceasta este o obligație pozitivă a tuturor autorităților statului, care trebuie să guverneze în permanență întreaga activitate de legiferare, respectiv executare, interpretare și aplicare a legii. Asigurarea dreptului la un proces echitabil este o valoare inerentă statului de drept, democrației constituționale și sistemului european de protecție al drepturilor omului. În Decizia CCR nr. 658/2018, ”Curtea reţine că nu este vorba doar de utilizarea unui temei regulamentar deficitar în adoptarea hotărârilor Colegiului de conducere sau de o simplă eroare regulamentară de apreciere asupra conţinutului legii, întrucât actele adoptate, nu numai că nu vizează competenţa administrativă a Colegiului de conducere, pentru a fi considerate simple încălcări ale legii, dar exprimă, în realitate, o luare de poziţie a instanţei supreme faţă de actul adoptat de Parlament, ce poate avea consecinţe asupra corectei evaluări atât a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, cât şi a dreptului constituţional la un proces echitabil, din perspectiva imparţialităţii obiective a instanţei supreme”. Tot în aceeași decizie, se reține că ”Dreptul la un proces echitabil are la baza sa exact aceste două caracteristici esenţiale, iar încălcarea reglementărilor referitoare la compunerea instanţei chiar de către aceasta, atrage, în mod cert, o suspiciune/ îndoială rezonabilă cu privire la posibilitatea ca instanţele să nu fie independente sau imparţiale.[15]. Curtea mai ”constată că, în acest mod, a fost încălcat art. 21 alin. (3) din Constituţie, prin prisma exigenţelor de independenţă şi imparţialitate obiectivă care trebuie să caracterizeze orice instanţă judecătorească”. Totuși, în dispozitivul aceleiași decizii, ţinând cont de faptul că deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, Curtea reţine că ”prezenta decizie se aplică de la data publicării sale, atât situaţiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de judecată, precum şi în cele finalizate în măsura în care justiţiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, cât şi situaţiilor viitoare”. Așadar, nu se poate adopta o soluție legislativă cu efect retroactiv, pentru cauzele deja judecate și pentru care s-a decăzut din termenul de formulare a unor căi extraordinare de atac, astfel că, sub acest aspect, soluția propusă de Guvern nu este nici constituțională, încălcând principiul neretroactivității legii (art. 15 alin. (2) din Constituție). Pentru situațiile pendinte, persoanele sunt încă în termenul de formulare de căi de atac extraordinare sau chiar ordinare, deci soluția legislativă nu-și are aplicabilitate și nici nu poate dovedi caracter urgent.

Cu privire la ”condamnarea de către o instanță legal constituită”, observăm că nelegalitatea compunerii completurilor de 5 judecători a fost constatată de Curte în cadrul soluționării unui conflict juridic de natură constituțională între autorități, în temeiul art. 146 lit. e). Conform jurisprudenței relevante a Curții[16], un conflict juridic de natură constituțională presupune constatarea de către Curte a unor acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor. Curtea doar constată actele și faptele autorităților parte la conflict și arată conduita de urmat. Conform unei alte decizii a Curții, aceasta nu poate constata pe calea soluționării unui conflict juridic de natură constituțională neconstituționalitatea unui text de lege sau ordonanță, o atare competență putând fi exercitată ca urmare a unor sesizări formulate în temeiul art. 146 lit. d) din Constituție[17]. În prezent, modul de organizare și tragere la sorți al completurilor de 5 este prevăzut de art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 207/2018, text care a fost deja supus controlului de constituționalitate și a fost declarat constituțional, fiind în vigoare și producând efecte.

Cu atât mai puțin, Curtea nu poate constata nelegalitatea Hotărârii Colegiului de Conducere a ÎCCJ, aceasta fiind un act administrativ cu caracter individual, supus, conform Legii nr. 554/2004, controlului instanței de contencios administrativ. Până în prezent, hotărârea Colegiului de conducere a ÎCCJ prin care s-a reglementat organizarea executării în concret a dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004 nu a fost supusă controlului unei instanțe de contencios administrativ, bucurându-se de prezumția de legalitate până la proba contrară.

Astfel, ținând cont de competența cu care a fost învestită Curtea în soluționarea dată prin Decizia CCR nr. 685/2018, nu a survenit nicio modificare jurisprudențială care să constate că formarea completurilor de 5 judecători de la ÎCCJ este neconstituțională sau nelegală, neexistând astfel nicio situație extraordinară și nicio urgență care să determine o soluție legislativă pe calea adoptării unei Ordonanțe de urgență.

Pe de altă parte, prin Decizia CCR nr. 658/2018, Curtea Constituțională obligă ÎCCJ la ”a proceda de îndată la desemnarea prin tragere la sorți a tuturor membrilor Completurilor de 5 judecători, cu respectarea art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 207/2018.”, obligație pe care Curtea Supremă, în baza art. 147 alin. (4) din Constituție și potrivit principiului constituțional al comportamentului loial, trebuie să o îndeplinească, Guvernul neputând avea nicio intervenție în acest sens.

În concluzie, având în vedere că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile extrinseci pentru adoptarea unei ordonanțe de urgență, OUG ar fi adoptată cu încălcarea art. 1 alin. (4) și (5) și art. 115 alin. (4) din Constituție.


[1] Decizia nr. 685/2018, publicată în M. Of. nr.1021 din data de 29.11.2018
[2] Publicată în M.Of., Partea I, nr. 334 din 15 mai. 2015.
[3] Publicată în M.Of., Partea I, nr. 347 din 12 iun. 2013.
[4] Decizia nr. 78/2014, publicată în M. Of. nr. 273 din 14 aprilie 2014.
[5] Decizia nr. 101/2013, publicată în M. Of. nr. 290 din 22 mai 2013.
[6] Decizia nr. 126/2016, publicată în M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016.
[7] Decizia nr.392 din 6 iunie 2017, paragraful 51.
[8] A se vedea Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, disponibilă aici; accesat la data de 12.03.2019., p. 92.
[9] Decizia nr. 377/2017, publicată în M. Of. nr. 586 din 21.07.2017.
[10] Decizia nr. 192/2005, publicată în M. Of. nr. 527 din 21 iunie 2005.
[11] Decizia nr. 545/2011, publicată în M. Of. nr. 473 din 6 iulie 2011.
[12] Decizia CCR nr. 14/2011, publicată în M. Of., Partea I, nr. 266 din 15 aprilie 2011.
[13] Decizia CCR nr. 366/2014, publicată în M. Of., Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014.
[14] Decizia CCR nr. 1008/2009, publicată în M. Of. Partea I, nr. 507 din 23 iulie 2009.
[15] A se vedea mutatis mutandis Hotărârea CEDO din 9 octombrie 2008, pronunţată în cauza Moiseyev împotriva Rusiei, par.175.
[16] Decizia CCR nr. 901/2009, publicată în M. Of., Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009.
[17] Decizia CCR nr. 261/2015, publicată în M. Of., Partea I, nr. 260 din 17 aprilie 2015.


Andrei-Nicolae Popa
Facultatea de Drept, Universitatea din București

Alexandra-Ioana Tuță
Facultatea de Drept, Universitatea din București

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate