BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
MARES DANILESCU MARES
Print Friendly, PDF & Email

ÎCCJ. Dezlegarea unor chestiuni de drept. Fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranță prevăzută în art. 112 lit. d) vCP nu realizează condițiile de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 288 alin. (1) NCP

01.04.2019 | Andrei PAP
Abonare newsletter
Andrei Pap

Andrei Pap

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 28 martie 2019 a fost publicată Decizia nr. 2/2019 din 30 ianuarie 2019 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală în Dosarul nr. 24.590/300/2017 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept.

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de ședință din data de 7 noiembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 24.590/300/2017, Curtea de Apel București – Secția a II-a penală a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea dezlegării următoarei chestiuni de drept:

„Fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranță prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (din 1969) («interzicerea de a se afla în anumite localități») se regăsește în incriminarea de la art. 288 alin. (1) din Codul penal [sub forma sustragerii de la executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării dreptului de a se afla în anumite localități stabilite de instanță, pedeapsă prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal] sau a fost dezincriminată ca urmare a abrogării Codului penal anterior la data intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012 (respectiv, 1 februarie 2014)?”.

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
[…]

În analiza chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări se impune a se examina dacă, prin modul în care a fost reglementată fapta de încălcare a interdicției de a se afla în anumite localități, aplicată în perioada de activitate a Codului penal anterior, cu titlu de măsură de siguranță, și modul în care a fost reglementată aceeași faptă de încălcare a interdicției de a se afla în anumite localități, însă cu titlu de pedeapsă complementară, ca efect al intrării în vigoare a Codului penal actual, s-au schimbat condițiile de tipicitate în raport de norma actuală de incriminare în vigoare la data comiterii activității infracționale în cauză.

Ceea ce trebuie analizat este dacă săvârșirea unei asemenea fapte este sau nu tipică în raport cu norma de incriminare în vigoare la data comiterii activității în cauză prin raportare la dispozițiile art. 288 alin. (1) din Codul penal.

În Codul penal în vigoare, interzicerea de a se afla în anumite localități, alături de expulzare și interzicerea de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată, care erau prevăzute ca măsuri de siguranță în Codul penal anterior, au fost incluse în categoria pedepselor complementare, având în vedere caracterul acestora preponderent punitiv.

Analiza conținutului interdicției de a se afla în anumite localități prin modul în care a fost reglementată în actualul Cod penal relevă faptul că sancțiunea în cauză nu a fost eliminată din legislația penală actuală, ci a fost recalificată juridic de către legiuitor ca pedeapsă complementară aplicabilă infractorului persoană fizică în conținutul dispozițiilor art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal (interzicerea exercitării dreptului de a se afla în anumite localități stabilite de instanță pe o perioadă de la 1 la 5 ani).

Conform Codului penal în vigoare, se incriminează în dispozițiile art. 288 alin. (1) din Codul penal fapta de neexecutare a sancțiunilor penale, prin sustragerea de la executarea ori, după caz, neexecutarea conform legii a uneia dintre pedepsele complementare, deci implicit și a aceleia la care se referă dispozițiile art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal.

Așadar, se constată că, în esență, conduita de nerespectare de către o persoană a interdicției de a se afla în anumite localități, interdicție aplicată unei persoane cu titlu de sancțiune de drept penal, era incriminată în Codul penal anterior și este incriminată și în Codul penal în vigoare.

Natura juridică dată de legiuitor diferă în cele două reglementări, respectiv în Codul penal anterior aceasta era o măsură de siguranță, în timp ce în actuala reglementare reprezintă o pedeapsă complementară.

Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată că, deoarece legea penală anterioară specifică, în mod expres, în norma de incriminare de la art. 271 alin. 4 din Codul penal anterior, calitatea de măsură de siguranță a interdicției nerespectate, iar Codul penal actual specifică, expres, în norma de incriminare de la art. 288 alin. (1) din Codul penal, natura juridică de pedeapsă complementară a interdicției neexecutate, aceste calificări juridice fac parte integrantă din conținutul normelor de incriminare analizate (ca elemente normative integrate conținutului constitutiv al infracțiunii), astfel încât lipsa verificării lor, în raport cu o anumită faptă săvârșită în concret, împiedică aprecierea ca fiind întrunită trăsătura fundamentală a tipicității.

În acest sens, dacă legiuitorul nu ar fi indicat, expres, în cele două norme de incriminare analizate comparativ, natura juridică a interdicției încălcate, de măsură de siguranță în legislația anterioară, respectiv de pedeapsă complementară în legislația curentă, ci ar fi indicat doar (generic) că nerespectarea, neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a interdicției de a se afla în anumite localități constituie infracțiune, s-ar fi putut discuta despre o continuitate a incriminării.

Însă, așa cum a fost prevăzută de către legiuitor, fapta unei persoane de a nu respecta interdicția de a se afla în anumite localități, care i-a fost dispusă cu titlu de măsură de siguranță, nu se încadrează în tiparul standard al normei de incriminare prevăzute de art. 288 alin. (1) din Codul penal, care se referă la sustragerea de la executare ori la neexecutarea unei pedepse complementare. În cauza analizată, interdicția de a nu se afla în anumite localități nu a fost niciodată aplicată cu titlu de pedeapsă complementară, ci cu un alt titlu, respectiv de măsură de siguranță. Deși pe fond fapta este aceeași, calificarea sa juridică ca infracțiune nu poate fi indiferentă de exprimarea formală a legiuitorului și de realitatea obiectivă potrivit căreia măsurile de siguranță și pedepsele complementare nu se pot confunda, ele reprezentând tipuri distincte de sancțiuni de drept penal, calificate juridic diferit, cu temeiuri distincte de dispunere, cu durată de executare diferită, de care se leagă consecințe juridice distincte.

Înalta Curte constată că aceasta reprezintă o omisiune a legiuitorului care ar fi putut fi evitată fie prin referirea directă la interdicția încălcată, fără menționarea naturii/calificării sale juridice într-un anumit fel, fie prin inserarea unei dispoziții tranzitorii în legea de punere în aplicare a noului Cod penal, normă care ar fi putut stabili asimilarea interdicției de a se afla în anumite localități, dispuse cu titlu de măsură de siguranță, potrivit Codului penal anterior, cu pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi (sub aspectul interdicției exercitării dreptului de a se afla în anumite localități stabilite de instanță).

Însă legiuitorul nu a recurs la niciuna dintre aceste alternative posibile și nici nu a oferit o altă manieră în care acesta ar fi reușit să asigure continuitatea formală a incriminării conduitei în discuție, față de impedimentul legal reprezentat de calificarea formală distinctă a interdicției încălcate.

Astfel, a considera tipică, în raport cu art. 288 alin. (1) din Codul penal, fapta de nerespectare a interdicției de a se afla în anumite localități de către o persoană căreia această sancțiune de drept penal i-a fost aplicată în temeiul fostului Cod penal, cu titlu de măsură de siguranță, în condițiile în care o asemenea măsură de siguranță nu mai este reglementată de lege lata și în contextul inexistenței unei dispoziții legale exprese și clare care să dispună asimilarea sau înlocuirea acestei sancțiuni cu pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal, reprezintă o soluție care încalcă principiul fundamental al legalității incriminării prevăzut de art. 1 alin. (1) din Codul penal, care nu permite nici incriminarea prin analogie, nici aplicarea prin analogie a unei dispoziții penale, în detrimentul persoanei acuzate.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 10 octombrie 2006 în Cauza Pessino împotriva Franței, precum și prin Hotărârea din 24 mai 2007 în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României. Funcția decizională acordată instanțelor servește tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privința interpretării normelor, ținând cont de evoluțiile practicii cotidiene, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și evident previzibilă (Hotărârea din 24 mai 2007 în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României – paragraful 37). Textul dispoziției legale cuprinse în art. 288 alin. (1) din Codul penal nu permite, în considerarea respectării art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, o interpretare în sensul că sustragerea de la executarea unei măsuri de siguranță întrunește aceleași elemente de tipicitate cu cele ale sustragerii de la executarea unei pedepse complementare.

De asemenea, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal prevăd că decăderile, interdicțiile și incapacitățile decurgând din condamnări pronunțate în baza legii vechi își produc efectele până la intervenirea reabilitării de drept sau dispunerea reabilitării judecătorești, în măsura în care fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea este prevăzută de legea nouă și dacă decăderile, interdicțiile și incapacitățile sunt prevăzute de lege. Atunci când legea nouă este mai favorabilă, în condițiile art. 6 alin. (1) – (4) din Codul penal, pedepsele complementare și măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta. Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranță, acestea se execută în conținutul și limitele prevăzute de legea nouă.

Or, în raport cu dispozițiile legale enunțate, se constată că măsura de siguranță a interzicerii de a se afla în anumite localități nu mai este prevăzută de Codul penal actual ca măsură de siguranță, ci ca pedeapsă complementară și nu se poate constata că această măsură de siguranță, dispusă în baza Codului penal anterior, urmează a fi înlocuită cu pedeapsa complementară prevăzută de Codul penal actual, întrucât, dacă această sancțiune și-a modificat natura/calificarea juridică (a devenit din măsură de siguranță pedeapsă complementară – sau invers), textul invocat nu permite executarea sa cu noua calificare cu titlu corespunzător noii naturi juridice, deoarece referirea expresă la conținut și limite nu poate fi înțeleasă a acoperi și referirea la natură/calificare (acestea reprezentând entități logico-juridice distincte care nu pot fi exprimate prin recurgere la aceeași formulare).

Prin urmare, în situația în care o sancțiune de drept penal, formal calificată juridic ca măsură de siguranță sau pedeapsă complementară, și-a modificat în noua reglementare natura juridică (a trecut dintr-o categorie în alta), în lipsa unor norme tranzitorii exprese, nu se poate considera că executarea acesteia va continua potrivit noului titlu (nu operează o recalificare automată în raport cu sancțiunile definitiv aplicate cu un titlu în sancțiunile corespunzătoare calificate cu alt titlu din legea nouă). Aceasta în pofida faptului că textul analizat indică în cuprinsul său atât măsurile de siguranță, cât și pedepsele complementare. Asocierea lor în contextul dat nu este de natură a șterge distincțiile legale dintre cele două categorii distincte de sancțiuni de drept penal, nu face posibilă o veritabilă osmoză juridică.

Astfel, în lipsa unei dispoziții legale exprese de asimilare a sancțiunii prevăzute de art. 112 lit. d) din Codul penal anterior cu sancțiunea prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal în vigoare, aplicată conform Codului penal anterior ca măsură de siguranță, fapta avută în vedere (nerespectarea interdicției de a se afla în anumite localități) nu este tipică în raport cu norma de incriminare prevăzută la art. 288 alin. (1) din Codul penal (neexecutarea sancțiunilor penale), ca efect al recalificării juridice a interdicției de a se afla în anumite localități (din măsură de siguranță în pedeapsă complementară).

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată că fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranță prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior, interzicerea de a se afla în anumite localități, nu se regăsește în incriminarea de la art. 288 alin. (1) din Codul penal actual, sub forma sustragerii de la executarea unei pedepse complementare, respectiv interzicerea exercitării dreptului de a se afla în anumite localități stabilite de instanță, pedeapsă complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal.

Față de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, în Dosarul nr. 24.590/300/2017, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept dacă: „Fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranță prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (din 1969) («interzicerea de a se afla în anumite localități») se regăsește în incriminarea de la art. 288 alin. (1) din Codul penal [sub forma sustragerii de la executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării dreptului de a se afla în anumite localități stabilite de instanță, pedeapsă prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal] sau a fost dezincriminată ca urmare a abrogării Codului penal anterior la data intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012 (respectiv, 1 februarie 2014) ?” și va stabili că”.

Fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranță prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (din 1969) nu realizează condițiile de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 288 alin. (1) din Codul penal”.

Pentru considerentele expuse, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a considerat că se impune admiterea sesizării, pronunţând următoarea soluţie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, în Dosarul nr. 24.590/300/2017, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept dacă: „Fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranță prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (din 1969) («interzicerea de a se afla în anumite localități») se regăsește în incriminarea de la art. 288 alin. (1) din Codul penal [sub forma sustragerii de la executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării dreptului de a se afla în anumite localități stabilite de instanță, pedeapsă prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal] sau a fost dezincriminată ca urmare a abrogării Codului penal anterior la data intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012 (respectiv, 1 februarie 2014) ?”.

Stabilește că „Fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranță prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (din 1969) nu realizează condițiile de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 288 alin. (1) din Codul penal”.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 ianuarie 2019”

Avocat Andrei Pap
PAP | law office

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week