Taxa judiciară de timbru în cazul faptei de malpraxis
3 aprilie 2019 | Laurențiu MODORAN
Laurentiu Modoran
Taxa judiciară de timbru în forma actuală a fost introdusă prin intermediul Ordonanței de Urgență nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru (denumită în continuare „OUG nr. 80/2013”) şi are ca obiective respectarea noilor garanții procedurale acordate părților pentru asigurarea unui proces echitabil, precum și acoperirea costurilor suplimentare pentru dezvoltarea infrastructurii și pentru asigurarea logisticii necesare punerii în aplicare a Codului Civil, în vigoare de la data de 1 octombrie 2011 şi a Codului de procedură civilă, în vigoare de la data de 15 februarie 2013.
Statul se află în situaţia în care, pe de-o parte, trebuie să asigure un serviciu public de justiţie calitativ, iar pe de cealaltă parte, se vede pus în situaţia de a suporta din bugetul consolidat subvenţionarea noului mod de exprimare instituţională a celor două coduri nou introduse la momentul adoptării OUG nr. 80/2013.
Este evident că, în lipsa stabilirii unor taxe judiciare de timbru adecvate, nu se poate discuta despre un sistem de justiţie care să poată pune în aplicare, în totalitate şi în mod calitativ, instituţiile prevăzute în cadrul noilor coduri.
Prezentul articol își propune a aborda doar modalitatea de timbraj a acțiunilor în răspundere civilă contractuală sau delictuală în cazul faptelor de malpraxis.
Astfel, orice cerere de chemare în judecată trebuie analizată în primă fază procesuală prin prisma taxei judiciare de timbru.
De altfel, art. 33 din OUG nr. 80/2013 prevede în mod expres faptul că aceasta se achită în mod anticipat.
Nu toate acțiunile civile presupun implicit și plata unor taxe judiciare de timbru. În anumite situații, acțiunea în răspundere civilă delictuală sau contractuală generată de faptele de malpraxis poate fi scutită de la plata taxelor judiciare de timbru.
În continuare, vom analiza situațiile în care se impune sau nu plata taxei judiciare de timbru în situația existenței unei fapte de malpraxis.
Fapta de malpraxis implică și existența unei cauze penale.
Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) lit. i) din OUG nr. 80/2013 sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru „cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale și morale decurgând din acestea”.
Prin urmare, ori de câte ori ne aflăm în situația în care solicităm daune materiale sau morale pentru o faptă de malpraxis ce a determinat și săvârșirea unei fapte de natură penală, transformată în „cauză penală” prin începerea urmăririi penale, se aplică prevederile art. 29 alin. (1) lit. i) din OUG nr. 80/2013, respectiv scutirea de la plata taxei judiciare de timbru.
Totuși, termenul de cauză penală comportă unele precizări.
Cauza penală este fapta de natură penală în care s-a început urmărirea penală „in rem” chiar dacă se cunoaște autorul faptei. În acest sens, a se vedea prevederile art. 305 din Codul de procedură penală (denumit în continuare „CPP”) și Decizia nr. 1827/11.06.2014 pronunțată în recurs de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Bineînțeles că prevederile art. 29 alin. (1) lit. i) din OUG nr. 80/2013 nu trebuie folosite cu rea-credință pentru a evita achitarea taxelor judiciare de timbru.
Consider că, în situația în care în cauză se pronunță soluția clasării prin raportare la prevederile art. 16 lit. b) din CPP, respectiv, dacă fapta nu este prevăzută de legea penală, se impune ca persoana ce alege a-și repara prejudiciul în fața unei instanțe civile să achite taxă judiciară de timbru, fiind evident că aceasta nu s-a aflat niciun moment în situația prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. i) din OUG nr. 80/2013.
Nu același lucru se poate spune în situația în care se pronunță achitarea inculpatului pentru situația prevăzută de art. 16 lit. b) din CPP.
Din interpretarea art. 20 alin. (8) din CPP raportat la art. 25 alin. (5) din CPP rezultă faptul că taxele judiciare de timbru nu se achită în situația în care se pronunță o soluție de achitare în temeiul art. 16 lit. b) din CPP, deci şi pentru situația în care fapta nu este prevăzută de legea penală.
În cazul prezentat anterior, deși, în mod evident, taxa judiciară de timbru ar trebui achitată, partea prejudiciată nefiind în niciun moment într-un raport juridic guvernat de legea penală, prin simpla introducere a unei plângeri penale poate ajunge în situația în care să eludeze plata taxei judiciare de timbru, și asta în mod legal.
Concluzionând, în situația în care acțiunea civilă nu este asociată acțiunii penale din diverse motive, inclusiv faptul că nu a fost depusă până la începerea cercetării judecătorești, se poate ajunge în următoarele situații, care interesează plata taxei judiciare de timbru:
– cererea de chemare în judecată este scutită de la plata taxei judiciare de timbru odată cu începerea urmării penale in rem – se aplică și în situația asocierii acțiunii civile cu cea penală (temei de drept: art. 29 alin. 1 lit. i) din OUG nr. 80/2013);
– în cauză se dispune una dintre soluțiile prevăzute de art. 16 din CPP, în timpul urmării penale – taxa judiciară de timbru se achită în situația prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. a) și b) din CPP, respectiv fapta nu există – acțiunea civilă este introdusă cu rea credință și fapta nu este prevăzută de legea penală. Pentru restul situațiilor, taxa judiciară de timbru nu se achită. Ne aflăm în situația existenței noțiunii de cauză penală (temei de drept: art. 29 alin. (1) lit. i) din OUG nr. 80/2013).
– în cauză se dispune una dintre soluțiile prevăzute de art. 16 din CPP, în faza de judecată – taxa judiciară de timbru nu se achită, deși, după cum am arătat, se poate ajunge în situația în care acțiunea penală se exercită abuziv doar pentru a se eluda plata taxei judiciare de timbru (temei de drept: art. 20 alin. 8 din CPP raportat la art. 25 alin. 5 din CPP). Se impune pe viitor reglementarea juridică a acestei situații prin raportare şi la preambulul OUG nr. 80/2013.
A doua situație, este cea în care fapta de malpraxis, deși are potențialul juridic de a genera o cauză penală, nu o implică în mod concret, persoana prejudiciată alegând să sesizeze în mod direct instanța civilă, fără a mai depune și o plângere penală.
Un caz în acest sens este cel prevăzut de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, respectiv plângerea efectuată în termenul de 15 zile împotriva deciziei Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis (denumită în continuare „Comisia”).
Bineînțeles că persoana prejudiciată are posibilitatea să introducă o acțiune de drept comun în repararea prejudiciului moral sau material fără a urma procedura instituită de prevederile Legii nr. 95/2006.
Pentru a oferi o soluție concludentă în această situație, trebuie analizată incidența legislației protecției consumatorului în cazurile prezentate anterior.
Potrivit art. 29 alin. (1) lit. f) din OUG nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru nu se achită în situațiile ce privesc „protecția drepturilor consumatorilor, atunci când persoanele fizice și asociațiile pentru protecția consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva operatorilor economici care au prejudiciat drepturile și interesele legitime ale consumatorilor”.
Ca atare, întrebarea la care trebuie răspuns este „Poate fi încadrată persoana prejudiciată ca fiind consumator, iar furnizorul de servicii medicale ca fiind operator economic?”
Potrivit Ordonanței Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor (denumită în continuare „OG nr. 21/1992”), consumator este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, iar operator economic este orice persoană fizică sau juridică, autorizată, care în cadrul activităţii sale profesionale fabrică, importă, transportă sau comercializează produse ori părţi din acestea sau prestează servicii.
Din analiza termenilor regăsiți în cadrul art. 29 alin. 1 lit. f) din OUG nr. 80/2013 și în cadrul OG nr. 21/1992 rezultă că o persoană fizică este scutită de la plata taxei judiciare de timbru în cazul acțiunii civile în răspundere contractuală sau delictuală generată de o faptă de malpraxis, ori de câte ori sunt îndeplinite următoarele condiții:
– se atestă existența unui pacient, persoană fizică, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, în vederea beneficierii de un serviciu medical;
– se atestă existența persoane fizice sau juridice autorizate, respectiv furnizor de servicii medicale, care prestează servicii medicale;
– este introdusă o acțiune civilă.
În practică, acțiunile în răspundere civilă delictuală sau contractuală de acest tip sunt supuse în general timbrajului, fiind omise explicațiile prezentate anterior.
În situația existenței unui contract încheiat între furnizorul de servicii medicale și pacient, se analizează incidența art. 29 alin. (1) lit. f) din OUG nr. 80/2013, ceea ce este în mod vădit eronat în condițiile în care OG nr. 21/1992 nu leagă termenul de consumator de această condiție.
De altfel, după cum am precizat într-un articol recent, în puține cazuri acțiunea civilă generată de fapta de malpraxis are ca și cauză răspunderea civilă delictuală. A se vedea aici.
Cea de-a doua situație prezentată nu include cazul în care un medic, angajat al unui furnizor de servicii medicale, produce o faptă de malpraxis și este chemat în solidar alături de furnizorul de servicii medicale. În mod evident, medicul nu este operator economic, și ca atare, taxa judiciară de timbru trebuie achitată la valoarea obiectului cererii prin raportare la prevederile art. 3 din OUG nr. 80/2013.
Jud. Laurențiu Modoran
Tribunalul București
